top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Vitrina arrow Nicolae Dabija, Reparatorul de vise (Mircea Popa), nr.1 (176), ianuarie 2018
Nicolae Dabija, Reparatorul de vise (Mircea Popa), nr.1 (176), ianuarie 2018 Print
Ian 30, 2018 at 11:00 PM

Mircea POPA

NICOLAE DABIJA,

REPARATORUL DE VISE

 

          Sub titlul de mai sus, Nicolae Dabija publica în 2017, la Editura Cartier, un volum retrospectiv, vizând o selecție de autor din cele nouă volume pe care le-a publicat până acum: Ochiul al treilea (1975), Apa neîncepută (1980), Zugravul anonim (1985), Aripă sub cămașă (1989), Mierla domesticită (1992), Dreptul la eroare (1993), Cercul lăuntric (1998), Doruri interzise (2003), Psalmi de dragoste (2014), la care a adăugat un ciclu de poezii inedite, sub titlul Îndiminețări. Ni se pune astfel sub ochi un exemplu pilduitor de muncă și evoluție poetică, de dăruire și aspirație spre perfecționare, spre cunoașterea nemijlocită a împlinirilor și a neîmplinirilor unei creații, așezată sub semnul unei aspirații de o sinceritate liminară, trăind în apropierea marilor dezbateri legate de problemele stringente ale veacului și, mai ales, ale neamului. Lectura cărții a reușit să ne convingă de puternicul mesaj românesc al acestei poezii, rafinate și străluminate în esența ei, precum cea a marilor noștri condeieri purtători de mesaj artistic, îmbinând în chip meșteșugit grațiosul și sfielnicul cu vaticinarul și catastroficul. Cu o simplitate aparentă, cu o retorică solemnă și un metaforism rafinat, ea ne oferă viziunea unei creații ample și subtile, desfășurându-se și înfășurându-se în faldurile ei esențiale, de la lirica de dragoste la lirismul civic și de aici la postura omului religios, care își caută, asemenea lui Arghezi, locul și rostul pe lume într-un strâns raport cu profunzimile divinității. 

Cum am putea defini pe scurt această amplă desfășurare lirică, aflată mereu în apropierea fenomenelor esențiale ale lumii? Evident, așezând-o în fluxul mai larg al poeziei basarabene, care și-a câștigat de-a lungul timpului câteva note definitorii, cum ar fi militantismul social și național, pe care Gr. Vieru l-a ridicat la rang de tribună publică, sentimentul grav al ființei, revolta în fața stărilor bolnave, contaminate de trădare. Nota contrastivă nu este însă atât de puternică precum la poetul devenit de-acum un reper al celor de dincolo de Prut, ci aș zice că mai degrabă lirismul său concentrează în jurul câtorva metafore semnificative o pledoarie pentru armonia și taina lumii dominat de peisajul sufltetesc al unei trăiri cu trimitere solară evidentă: „Să se audă cuvintele sfânt... / Rănile să ți le legi cu bandaje / de iarbă, în acele clare / ale sufletului eterne peisaje!”. Legătura intimă, adâncă dintre om și peisaj, dintre om și dumnezeire capătă la N. Dabija semnificația unei sfericități, a unei armonii universale, în care Erosul și Thanatosul își dau mâna spre a realiza echilibrul ființei: „Poeții nu au dreptul la eroare, / cum ei depozitează adevărul,/ în jurul lor se-adaugă, lin, veacul:/ precum în jurul smburelui – mărul”. Sau: „Îmi vine din ce în ce mai greu / să deosebesc primăvara de rai, lacrimile de stropi-/amețitor, amețitor se-nvârt în jurul meu / lucrurile văzute cu al treilea ochi”. Acest al treilea ochi este la N. Dabija ochiul sufletului, ochiul interior, care se deschide doar spre bucurie și lumină, spre „nuntirea semințelor”, spre fluxul diafan al lumilor serafice născute din adâncuri: „Să sune literele așa, când le vei spune frumoaselor, de pacă ți-ar curge grâu /prin măduva oaselor”. Om și peisaj, gând și pasăre, zbor și cântec sunt cuvinte-cheie care definesc un mod de a lua în stăpânire universul, de a-l situa într-o ordine inițiatică („Poemul: e o taină, e ca un secret / din care nimeni nimic n-a aflat”). Unirea dintre trăire și faptă, dintre cugetul translucid și aura de vis a poeziei îmbracă sensul „preasfânt” ca unitatea monadică: „văzduhul dintre fruct și floare”. Sentimentul fundamental al ființei, figura spiritului creator prinde contururi sub o înaltă simbolistică a unității în diversitate, cu un nostalgic aer imperial care ia sub protecția sa totul, sub semnul unei erotizări nesfârșite: „Ca și cum zările, toate, ar foșni /și ploaia s-ar umple cu fum. / Ca și cum m-ai iubi, ca și cum te-aș iubi. / Ca și cum, ca și cum...”. O muzicalitate intrinsecă acompaniază gestul armonic al lumii, absoarbe mișcări hieratice și fabuloase, sub o privire contemplativ-reflexivă, ce implică și dimensiunea metafizică eflorescentă. Ca la Eminescu, se instituie o împărăție mitico-celestă, printr-o expansiune a eului în dimensiunea vegetalului și în cea a sideralului. O lume a frumuseții interioare se proiectează amețitor și absorbant după legi armonice primordiale, aspirând la contopirea miraculoasă a tuturor componentelor contradictorii care sfidează eternitatea: „strig din somn morții trezind./Domnu-n rugăciune stând / Îl aud din cer oftând:/ Nu mai trece-așa curând”. Lumea lui N. Dabija viețuiește în ciuda efemerului și a perisabilului, aruncându-și proiecția spre toate cela patru zări într-o încercare de cuprindere a totului. Spectacolul magistral al vieții se prezintă ca un univers configurativ greu de distrus, greu de atins, ca o proiecție transmundană, prevăzută cu un fel de voluptate divină, proclamând iubirea ca monedă universală de schimb: „Iubirea are gust de nemuri-re / și cerul ei se vălură imens. / Cum toate le cunoaștem prin iubire, / prin dânsa toate capătă un sens”. Poet al înfrățirii universale, Dabija nu scapă din ochi nici derapajele, trădările, viciile veacului și ale lumii. Adeseori poezia sa se lasă pătrunsă de țipătul strident și prelung al protestului împotriva urgiei, al nimicitorilor de frumuseți, al maculatorilor de iubire. O scrisoare către Eminesscu dă seama de toate aceste nefaste lucruri privind pierderea sau agresarea limbii, tăierea nerușinată a codrilor, împilarea venită de la străini, jignirea ființei naționale. Acum poetul trăiește în preajma unui coșmar, care e dat de pierderea identității, de nesocotirea moștenirii strămoșești: „Și-un coșmar visez – de-atunci – prin vremi, / mă trezesc și-mi zic: doamne ferește / de-o Moldovă doar din moldoveni / ce-au uitat, cu toții, românește”. Un nou elogiu al limbii române se naște firesc, spontan, într-un fel de elegie eminesciană care prinde strălucirea curgerii eterne: „Floare pe ram, / bob de țărână, / nume de neam:/Limba Română. // Când nu vom mai fi, / din noi o fărâmă/ în ea va trăi, / Limba Română”.

Nenumăratele fațete ale poeziei lui N. Dabija se rostuiesc într-o ars poetica pilduitoare, refăcând și recompunând mereu traseul limbii române, plămada vie a cuvântului cu rost de azimă. Taina ascunsă a acestuia, miracolul poeziei care descrețește frunțile și alină durerile. Balsamul poetic oferit de poezia lui N. Dabija ridică mari semne de întrebare privitoare la semnificația profundă a destinului poetic ca mod taumaturgic de salvare și alinare a suferinței identitare, prelungind în timp și peste timp menirea poeziei de a aduna sub faldurile ei oștirile care nu se lasă înfrânte. Steaua de aur a poeziei va deveni steaua căclăuzitoare a neamului, a suferinței și a rezistenței sale: „Această țară nu mai are cer. Doar nori. / Între cuvinte te ascunzi. Să mori. // Între cuvinte te retragi. Să-nvii, / Și să te lași rostit de vestitori și de copii”. Armonia lumii în care își pune speranța că va supraviețui va duce mai departe și miracolul cuvântului, prelungindu-l în zarea fascinantă a lumii care nu poate fi distrusă: „Mereu învață. Fii elev la toate / Crescând în piatră sus, de la arbust / Să-nveți că nu există Nu se poate! / Cât viața fierbe-n muguri, ca un must!”.

 

 

pagina 1 ianuarie 2018.jpg

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.