top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Vitrina arrow Carti prezentate de Dumitru Micu si de Săluc Horvat, nr.2(177), februarie 2018
Carti prezentate de Dumitru Micu si de Săluc Horvat, nr.2(177), februarie 2018 Print
Feb 27, 2018 at 11:00 PM

 

Dumitru MICU

ISTORIE ȘI ISTORIE LITERARĂ

          Noul volum, Istoria ca viitor și alte conferințe și pagini, al Anei Blandiana, apărut la Humanitas, actualizează (cum autoarea nu omite să menționeze în textul preliminar) mai ales gânduri vorbite, „pe care le uitasem demult, sau altele, pe care le țineam minte doar prin locurile în care le rostisem; amfiteatre, cămine culturale, săli de teatru, aule universitare, biserici etc., din țară și de pe toată planeta. Uitate și de ascultători? Puțin probabil, de vreme ce unele au intrat în «folclorul» oamenilor de cultură. Fapt e însă că, «reintrate în litere», vorbele («sunetele») obțin mai mari șanse de a se perpetua în memorii.

          «Meditații», unele «asupra lumii prin care treceam», altele «asupra poeziei care putea să salveze și chiar să înlocuiască lumea», primele dintre «gânduri» – găsește emitățoarea – sunt dovada măsurii în care istoria i-a răpit istoriei literare drepturile pe care le avea, de la naștere, asupra mea”. Ar fi, poate, oportună o formulare mai nuanțată a acestei ultime fraze. Epoca avută în vedere prioritar în titlu, Istoria ca viitor, a fost una în care istoria literară era nu doar subordonată celei generale, economico-politice, ci deposedată de însăși natura proprie: redusă, ca în evul mediu filosofia, la funcția de ancila, nu, desigur, a teologiei, ci (în comunism) a altor discipline incompatibile cu autonomia (oricât de relativă) a esteticului, precum sociologia, politologia, economia politică.

          În cazul concret, al situării Anei Blandiana, a fost vorba nu de „răpirea” drepturilor istoriei literare de către cea politică, ci, tocmai din contră, de asumarea politicului pentru apărarea literarului. De asumarea, evident, a politicului de sens opus celui oficial, care invoca „necesitatea istorică” pentru abolirea, sub pretextul ei, a libertății de creație. Blandiana însăși, de altfel, caracterizând Alianța Civică, la a cărei întemeiere a contribuit determinativ și pe care a condus-o cu devotament, precizează că această „organizație” a fost, din prima clipă, profund implicată politic, fără să fie partid, că ea a susținut „două demersuri” diferite, dar convergente, unul „civic” și altul „politic”. Acestea „s-au desfășurat rareori separat și în stare pură, de cele mai multe ori topindu-se într-un amestec politic și civic”. Nu însă fără a respinge „din politică politicianismul, pledând pentru o argumentare morală și valorică a prestanței civice și politice”.

          Cine, dacă nu Ana Blandiana, a devenit, între scriitorii de frunte, principala și cea mai prestigioasă conștiință românească de amplu răsunet internațional a esteticului refractar oricăror servituții oportuniste, oricăror concesii degradante acordate puterii, oricăror compromisuri de natură a vicia specificul și finalitatea? Ana Blandiana a fost, în permanență, sub comunism, atât în perioadele relativ mai permisive, cât și în cele nedisimulat înăbușitoare, personalitatea literară care n-a ezitat să-și afișeze împotrivirea față de orice anomalii, de manifestările perverse de diferite feluri. A activat permanent în fruntea celor mai notorii formații intelectuale antitotalitare: Alianța Civică, Academia Civică, Pen Clubul și a încifrat în opere literare proprii sensuri pentru care acestea erau, pe de o parte, copiate de mână, spre a circula semiclandestin în mii de exemplare, pe de alta, urmărite de autorități asemenea unor manifeste incendiare.

          De la debut, Ana Blandiana s-a găsit în permanentă stare de beligeranță cu cenzura. La un moment dat, s-a întrebat dacă merită să o mai continue. Acceptând să discute cu cei de care depindea apariția fiecărui cuvânt, obținea eventual, la urma urmelor, această posibilitate, însă mutilată, răstălmăcită. Nu cumva prin aceasta ea, ca oricare alt autor, legitima existența cenzurii? Căci, „dacă, în cele din urmă, reușeai să publici, concluzia era că se poate publica, deci dădeai prin disproporționate eforturi un certificat de libertate unei societăți nelibere. Victoria publicării aproape prin absurd a unei cărți în care ai încercat să spui adevărul devenea argument – cu cât mai convingător, cu atât mai nociv – al acestei minciuni”. Dar dacă refuzai să te lași manipulat? Nu publicai. Era preferabil? Da, pare că înclină să răspundă scriitoarea: „Nepublicând, lăsai să se vadă adevărata față a dictaturii”. Numai că „asta însemna a opta pentru întunericul pur, pentru stingerea totală, pentru moartea culturii (...) Era în fapt o opțiune pentru victoria neantului”.

          Continuând, așadar, à contre coeur, să publice, suportând imixtiunile cenzurii, Ana Blandiana a făcut-o fără a recurge la tot ce se putea pentru a sustrage vigilenței cerberilor măcar câteva poeme, măcar pagini sau paragrafe incriminate (incriminabile). Spre a obține accesul la tipar, scriitoarea recurgea la trucuri stilistice și la alte proceduri ingenios mistificatoare, inclusiv la fapte de limbaj cu efect contrar celui urmărit în aparență. Acestea din urmă (scrisese André Gide în timpul războiului) erau de natură să stimuleze inventivitatea autorilor, sporind expresivitatea artistică a formulărilor cu subînțelesuri nepătrunse de cenzori. Uneori, subînțelesurile ieșeau la iveală (cu eventualul ajutor și al unor confrați în ale scrisului, conștiințe vândute). E ceea ce Blandiana a pățit nu o dată. Începând de la șaisprezece ani, i-a fost interzis, în trei rânduri, să mai publice. Pe durate diferite, numele ei a devenit tabu, ocultat fiind de altfel, adesea, și atunci când interdicția de a circula nu funcționa declarat. Dintre șiretlicurile utilizate atunci, cel de maxim efect comic (ținut însă, bineînțeles, „sub pecetea tainei”) a constat în caricaturizarea lui Ceaușescu sub înfățișarea unui motan, Arpagic. Nu întotdeauna mistificările reușeau. Apăreau și păcăleli inverse. Spre a face publicabile bucăți susceptibile de culpabilizări, unii dintre redactori „umblau” în texte, cu bună credință, însă cu una agreată de stăpânire. Primul volum al Anei Blandiana, Persoana întâi plural, se deschidea cu o poezie intitulată adecvat Candoare, la care autoarea, bănuind că nu avea să „treacă”, voia să renunțe, însă nu a mai fost nevoie, poezia fiind „salvată”, în editură, prin punerea unui alt titlu, Partidului. Întregul volum, de altfel, a apărut, potrivit destăinuirii autoarei, „cu strofe tăiate, cu versuri adăugate, cu titluri schimbate, cu atâtea cuvinte înlocuite, încât reușeam să refac cu greu în minte forma inițială”. Parcurgându-și cartea, debutanta, în loc să se bucure, a izbucnit în plâns.

          Punând faptele în contextul social-politic, poeta cu vocație filosofică emite frecvent observații de o profunzime tulburătoare. Principala e, poate, aceea că „una dintre nenumăratele libertăți refuzate oamenilor în comunism era și aceea de a-i lăsa să-și construiască singuri norocul așa cum îl înțeleg. De fapt, singurătatea a fost una dintre marile interdicții, esențiale, ale comunismului. Încă la mijlocul secolului trecut, în Amintiri din casa morților, Dostoievski constata că unul dintre aspectele cele mai insuportabile ale închisorii era viața-n comun, faptul că, de-a lungul unor întregi ani, condamnatul nu poate să se bucure de nicio clipă de singurătate. Comunismul a înregistrat această observație de psihologie abisală și a transformat-o într-un instrument de dominare și strivire a personalității: în închisori, în colhozuri sau chiar numai în interminabile ședințe, oamenii erau ținuți cât mai mult împreună, pentru a nu rămâne singuri și a fi împiedicați să gândească. Dar interzicerea singurătății cuprindea, paradoxal și savant, în același timp, interzicerea comunicării, astfel încât colectivizarea relațiilor și gândurilor nu presupunea, ci dizolva solidaritatea”. Formulări memorabile – paradoxale – erup din aproape fiecare pagină: „A fi liber este, evident, și mai dificil decât a nu fi liber”; „Vom fi cu adevărat liberi numai atunci când nu vom mai avea nevoie de curaj pentru a fi liberi”; „Europa de Est aduce Occidentului suferința pe care a trăit-o, ca pe o zestre care se adaugă patrimoniului comun european”; „(...) în timp ce reunificarea continentului este mai presus de toate o difuzare a libertății de la Vest spre Est, spiritualizarea acestei libertăți poate să înainteze dinspre Est spre Vest”; „Românii sunt astăzi un popor care, fără să fi avut răgazul să-și revină, după o jumătate de secol de teroare comunistă, descoperă spaima în fața unui capitalism sălbatic, structurat de corupție de aceeași minoritate socială reciclată politic, care se sprijină pe vechile rețele și relații de putere”.

          Produs al unei creativități de eficacitate intelectuală și estetică egală celei generatoare de lirism și epică, eseistica Anei Bladiana procură cititorului reculegeri și înălțări tot atât de alese ca literatura sa de imaginație.

 

Săluc HORVAT

MARIN PREDA – OMUL ȘI OPERA

          Autor al unor cercetări de istorie literară bine cunoscute despre Eminescu și Marin Preda, Stan V. Cristea se recomandă drept un istoric literar de mare probitate.

          Interesat mai ales de unele teme cu referire la Teleorman și teleormăneni, Stan V. Cristea, fiu al acestor locuri, a publicat câteva lucrări de referință. Amintim, între altele, documentata cercetare care demonstrează intensele legături ale poetului Mihai Eminescu cu localitățile de la malul Dunării și, nu în ultimul rând, preocuparea sa statornică pentru viața lui Marin Preda, și el fiu al Teleormanului.

          Bazat pe o vastă documentație, studiul Mihai Eminescu și Teleormanul (2016) aduce date și întâmplări interesante din biografia poetului. Istoricul literar vorbește nu numai despre legături ale poetului cu locurile și oamenii de aici, ci și despre o anumită influență a acestora în opera eminesciană. Găsește trimiteri în Scrisoarea III sau în Doină: „De la Turnu-n Dorohoi / Curg dușmanii în puhoi / Și se așază pe la noi” (Turnu fiind de fapt localitatea Turnu Severin). Se amintesc mai mulți teleormăneni apropiați ai poetului,  printre care și Grigore G. Păculescu, în saloanele căruia Eminescu a citit Scrisoarea III. Istoricul literar mai aduce în atenție cazul lui Anghel Demetriescu, cel acuzat că a publicat, sub pseudonimul G. Gellianu, acel atac la adresa lui Eminescu. Identificând că, de fapt, G. Gellianu este un nume real, consideră acuzațiile aduse lui Demetriescu neîntemeiate, deși majoritatea eminescologilor sunt de altă părere.

          Marin Preda, și el teleormănean, a constituit și precis va mai constitui tema predilectă de cercetare a lui Stan V. Cristea. Cele două studii publicate, Marin Preda. Portret în oglinzi (2015) și Marin Preda. Anii formării intelectuale (2016), și mai ales masiva biobibliografie Repere biobibliografice (2017) fac dovada acestor demersuri asupra lui Marin Preda.

          În Portret între oglinzi, Stan V. Cristea urmărește evoluția lui Marin Preda în planul creației, recurgând la izvoare de arhivă, la confesiuni ale scriitorului, precum și la opiniile proprii. Pentru a înlesni parcurgerea acestui drum, istoricul își fixează mai multe etape, fiecare dintre acestea având ca reper un moment semnificativ. Prima etapă, de exemplu, 1942-1948, este marcată de debutul absolut cu publicarea schiței Nu spuneți adevărul și de debutul editorial cu volumul Întoarcerea din pământuri (1948), apariție care a însemnat momentul decisiv în evoluția prozei rurale, impunând „realismul rural-psihologic”. Altă etapă a fost dată de publicarea nuvelelor Ana Roșculeț (1949) și Desfășurarea (1952). Anul 1955 este unul de o importanță aparte. Apare romanul Moromeții, volumul I, cel mai reprezentativ roman al lui Preda. Critica literară scrie masiv despre această apariție, între comentatori numărându-se cei mai importanți ai momentului: Ovid S. Crohmălniceanu, Eugen Simion, Dumitru Micu, Lucian Raicu, Paul Georgescu etc.

                   În perioadele 1968-1972 și 1972-1980, opera lui Marin Preda se îmbogățește cu noi apariții: Intrusul, Imposibila întoarcere, Marele singuratic, Delirul, Viața ca o pradă, încheindu-se cu capodopera Cel mai iubit dintre pământeni (volumele I-III, 1980).

          În anul 2016, Stan V. Cristea revine asupra acestei ediții sub titlul Anii formării intelectuale, făcând unele completări și mai ales aducând la zi bibliografia.

          Mai puțin luate în seamă și apreciate de critica literară, lucrările cu caracter bibliografic își au locul lor bine definit în istoria literară, importanța acestora venind atât ca instrumente de informare, cât și prin aceea că conturează dimensiunile operei unui autor, diversitatea și, nu în ultimul rând, oferă informații privind data și locul apariției, editura, absolut necesare istoricului literar. Receptarea în timp este un alt element care conturează personalitatea autorului dat. Este locul să amintim că acest tip de cercetare, realizarea unei bibliografii de autor, nu este la îndemâna oricui. Pe lângă faptul că presupune o muncă de Sisif, solicită autorului calitățile unui bun istoric literar, o viziune asupra operei scriitorului bibliografiat, cunoașterea unor reguli specifice, putere de analiză și de sinteză mai ales, corectitudine și precizie în prelucrarea datelor, în clasificarea și structurarea materialului bibliografic. Orice abatere poate duce la eșec.

          Parcurgând recentele Repere biobibliografice Marin Preda de Stan V. Cristea, am constatat că această carte întrunește criteriile unei cercetări prin care descoperim complexa personalitate a autorului Moromeților și mai ales vasta sa operă literară.

          Reluând mai vechea ediție publicată în 2012, Stan V. Cristea vine cu o lucrare mult îmbunătățită, adăugând primei un număr important de referințe critice.

          În Notăr asupra ediției, autorul se arată conștient că este greu, dacă nu imposibil, să realizezi o lucrare exhaustivă, că, cu toată străduința sa, sunt posibile scăpări datorate desigur greutății în identificarea tuturor surselor, mai ales în cazul receptării unui scriitor. Oricum, cele peste 11250 de notițe bibliografice confirmă efortul autorului în străduința de a nu-i scăpa prea multe.

          În încercarea de a da lucrării sale mai mult decât caracterul de înșiruire signaletică, în multe situații notița bibliografică este completată cu detalii considerate importante, cercetarea devenind și una analitică. Am luat la întâmplare una din descrieri: „Manes Sperber, Scrisoare către Marin Preda (datată: 25.11.1966), în vol. Ioana Diaconescu, Marin Preda. Un portret în Arhivele Securității. Documente inedite din Arhiva CNSAS, un documentar cu argument, notă asupra ediției...”.  

          Întreaga structură a reperelor este construită pe trei capitole principale. 1. Reperele biografice; 2. Reperele operei și 3. Reperele receptării, fiecare beneficiind de o structură aparte și de o cuprindere în funcție de materialul oferit.

          Reperele biografice sunt mai reduse în raport cu următoarele, dar suficiente pentru a creiona biografia lui Marin Preda. Și de data aceasta,
Stan V. Cristea își fixează câteva repere raportate la datele de naștere (5 august 1922, Siliștea Gumești, jud. Teleorman), apoi la perioadele de studiu, continuând cu activitatea până la 15/16 mai 1980, când Marin Preda a decedat la Mogoșoaia în condiții suspecte.

          Reperele operei cuprind creațiile în volume – ediții princeps: Întâlnirea din pământuri (1948), Ana Roșculeț (1949), Desfășurarea (1952), Moromeții, vol. I (1955), Ferestre întunecate (nuvele, 1956), Îndrăzneala (nuvelă, 1959), Niculae Moromete (fragment din romanul Moromeții, 1959), Risipitorii (1962), Friguri (1963), Moromeții (vol. II, 1967), Intrusul (1968), Martin Bormann (1968), Imposibila întoarcere (eseuri, 1971), Marele singuratic (1972), Delirul (1975), Viața ca o pradă (1977), Cel mai iubit dintre pământeni (1980). Aceasta este, de fapt, opera esențială a lui Marin Preda. Au urmat multe alte reeditări. Bibliograful include în această structură diverse alte scrieri, proză scurtă, fragmente, traduceri din opera lui Marin Preda etc.

          Partea de rezistență și cea mai cuprinzătoare este Referințele receptării operei lui Marin Preda – studii, eseuri, volume despre romancier și despre scrierile sale.

          Încă de la volumul de debut, Întâlnirea din pământuri, Marin Preda a fost primit cu entuziasm de critica vremii, continuând până în zilele noastre. Numărul enorm de cronici de care s-a bucurat fiecare nouă ediție, numărul impresionant al celor care au scris despre Marin Preda atestă, fără tăgadă, valoarea operei sale. Eugen Simion, de exemplu, a publicat peste 280 de comentarii, Ovid Crohmălniceanu 67, Gheorghe Grigurcu 149, Gabriel Dimisianu 73, Dumitru Micu   52. Nu lipsesc nici cele ale unor reprezentanți din generația tânără: Ion Simuț, Daniel Cristea-Enache, Cornel Ungureanu ș.a. Reperele receptării sunt ordonate cronologic, ca de altfel întreaga lucrare, și pe categorii de documente în care au fost publicate diferitele materiale, după cum urmează: Studii, eseuri, evocări în volume individuale; Fișe biobibliografice, bibliografii selective; Dicționare, enciclopedii, istorii literare, studii, eseuri, evocări (capitolul cel mai cuprinzător); Interviuri – o structură destul de stufoasă, dar binevenită pentru ușurarea consultării.

          Un alt capitol cuprinzător este cel al referințelor în periodice. Este interesant de urmărit felul în care a fost receptat fiecare roman. Într-o ordine aleatorie, pe primul loc se situează Cel mai iubit dintre pământeni, cu peste
480 de comentarii, urmat de Delirul, cu circa 360 de comentarii, apoi Moromeții.

          Cu tot acest succes, Marin Preda nu a fost ferit de unele critici încă din timpul vieții și mai ales după 1989, când unii, neavând o operă proprie, au încercat să-l denigreze, acuzându-l de compromisuri și de colaborare cu regimul comunist.

          Bine lucrată, temeinic documentată și riguros structurată, biobliografia realizată de Stan V. Cristea întregește benefic personalitatea marelui romancier și, mai ales, valoarea și vastitatea operei sale. Cartea va deveni, pentru tot ce se va scrie de acum înainte, un reper inevitabil.

          La multiplele note de apreciere la adresa Reperelor biobibliografice pe care le-a realizat Stan V. Cristea aș mai adăuga preocuparea istoricului pentru aparatul critic alăturat fiecărei lucrări, latură ce pare partea lui forte ca istoric literar. Și de data aceasta, prin numeroșii indici aduce un plus de calitate, fapt ce așază volumul între lucrările de referință pentru tot ceea ce se va mai scrie despre Marin Preda și opera sa.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.