top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog arrow Varia arrow Daniela Sitar-Tăut în dialog cu Doina Lemny, nr.2(177), februarie 2018
Daniela Sitar-Tăut în dialog cu Doina Lemny, nr.2(177), februarie 2018 Print
Feb 27, 2018 at 11:00 PM

 

DANIELA SITAR-TĂUT

ÎN DIALOG CU DOINA LEMNY

 

„ERA IMPORTANT SĂ PUBLIC CÂT MAI REPEDE 

CORESPONDENȚĂ [A LUI BRÂNCUŞI] 

GREU DE CONSULTAT DE CERCETĂTORII ROMÂNI”

 

Daniela Sitar-Tăut: Doamnă Doina Lemny, la finele anului precedent ați editat două volume esențiale în devoalarea intimității lui Constantin Brâncuși. Cel dintâi, la care nu am avut încă acces, Correspondance Brancusi Duchamp (Éditions Dilecta, Paris, 2017), valorifică scrisorile prezente în La Dation Brancusi, dessins et arhives (Édition du Centre Pompidou), precum și pe cele din L’Atelier Brancusi. La collection, volumul Brancusi&Duchamp: regards historiques (2000). Ce aspecte noi ale prieteniei dintre cei doi sunt relevate în acest tom?

Doina Lemny: Publicarea integrală a corespondenței dintre Brâncuși și Duchamp este un proiect pe care l-am pregătit de mulți ani. După cum bine precizați, eu am mai publicat o selecție din această corespondență în cele două mari cataloage citate de dumneavoastră (apărute la Editura Centrului Pompidou în 1997 și 2003) și am comentat-o într-unul din numerele seriei „Les carnets de l’atelier”. Specialiști ai operei lui Marcel Duchamp au publicat și ei fragmente din corespondența dintre cei doi mari artiști, încercând să reunească documentele rare pe care le-au mai găsit în diverse arhive. Se știe că Duchamp nu și-a păstrat arhivele, în timp ce Brâncuși păstra și ultima bucățică de hârtie cu o însemnare fugară. Astfel, Francis M. Naumann și Hector Obalk au editat în 2000 la Ludion Press: Marcel Duchamp, Affectionately Marcel: the Selected Correspondence of Marcel Duchamp volum care cuprinde, după cum indică titlul, corespondența artistului francez cu mai multe personalități, printre care și rare scrisori primite de la Brâncuși. În 2007, Paul B. Franklin publica în revista pe care o conducea, Étant donné Marcel Duchamp, n° 8, „Mary Reynolds, Marcel Duchamp et Constantin Brancusi, „Villégiature à Villefranche-sur-Mer”.

Valoarea volumului pe care l-am publicat în 2017 constă în faptul că el prezintă această corespondență în integralitatea ei, cu adnotări actualizate. Șansa noastră este că Brâncuși avea obiceiul să scrie ciorne înainte de a trimite o scrisoare și chiar o telegramă. Astfel încât, în arhivele sale păstrate la Bibliothèque Kandinsky de la Centrul Pompidou se găsesc și scrisorile trimise de Duchamp, și cele – în ciornă – trimise de Brâncuși. Dacă sculptorul român n-ar fi avut acest obicei, publicarea integrală n-ar fi fost posibilă, din motivele pe care le-am amintit mai sus.

Înlănțuirea acestui schimb de mesaje – destul de dificilă – m-a obligat să dezvolt cercetarea în jurul fiecărui personaj și a fiecărui eveniment citat, ceea ce mi-a permis să reconstitui parcursul unei frumoase prietenii dintre doi mari artiști ai secolului XX, prezentate într-un amplu text de introducere.

 

D.S.-T.: Ca agent de vânzări al artistului și organizator al expozițiilor newyorkeze, Marcel Duchamp pare a fi trăit bine în urma lichidării colecției Quinn din 1926, când acesta și Roché au cumpărat o parte din lucrări.

D.L.: Marcel Duchamp este un personaj aparte în istoria artei: un artist intelectual, care a bulversat pictura și care a deschis o nouă cale spre arta conceptuală. Foarte talentat pictor, el a refuzat să „se repete” și să repete ce alți pictori, ca Cézanne, au făcut înaintea lui. A preferat să facă din arta lui un mediu de cercetare artistică din care, bineînțeles, nu putea să se întrețină. Cunoscător al artei contemporane, Duchamp s-a transformat în mesager al acesteia, pe care a promovat-o peste ocean, în Statele Unite, unde colecționarii îi acordau un mare credit. El le-a transmis acestora admirația pe care o nutrea pentru prietenul său român și aprecierea sa justă a valorii operelor lui. Cu entuziasm și pasiune i-a organizat cele două expoziții la Brummer Gallery din New York și s-a îngrijit de vânzarea lor colecționarilor americani. Împreună cu prietenul său Henri-Pierre Roché, a cumpărat operele rămase la moartea colecționarului John Quinn și vindea din ele de câte ori avea nevoie de bani. Subliniez faptul că Duchamp nu a fost un agent de vânzare preocupat numai de câștig: s-a comportat ca un adevărat prieten, având grijă ca opera lui Brâncuși să nu fie dispersată în colecții mici. El și cu Roché l-au sfătuit pe Brâncuși să lase atelierul Statului francez pentru ca, după dispariția sculptorului, operele să nu fie dispersate. El a înțeles mai bine decât oricine altcineva la acea epocă importanța ansamblului constituit în atelierul din Impasse Ronsin.

Revenind la întrebarea dumneavoastră privind câștigul pecuniar: Duchamp n-a fost un om bogat, el nu și-a vândut operele, ci le-a încredințat celor mai importanți colecționari, precum cuplul Arensberg, care i-a acordat găzduire în schimbul sfaturilor pe care Duchamp le dădea pentru îmbogățirea colecției lor. Când însă avea neapărată nevoie de bani, se despărțea cu greu de una din operele pe care le achiziționase din succesiunea John Quinn. Duchamp l-a admirat pe Brâncuși, chiar dacă a exprimat foarte rar în presă părerea sa față de creația prietenului său. A preferat să-l promoveze organizându-i expoziții și sfătuindu-l din umbră pentru fiecare acțiune și mai ales pentru procesul cu vama americană. Sunt acestea câteva argumente care m-au condus a duce la bun sfârșit publicarea acestui volum.

 

D.S.-T.: Al doilea volum  tipărit, Brancusi & Marte ou l’histoire d’amour entre Tantan et Tonton (Fage Éditions, Lyon), apărut în 30 noiembrie 2017, ne conferă fațete inedite, cvasișocante ale intimității sculptorului. Eu, personal, am fost uimită atât de ardoarea epistolară  a corespondenților, cât și de fervoarea sentimentelor...

D.L.: Volumul acesta reprezintă o parte din viața intimă a lui Brâncuși. Și în cazul acesta, am avut norocul de a avea toate scrisorile, și acelea ale sculptorului, și acelea ale iubitei lui, Marthe Lebherz. Motivul este faptul că această iubire trebuia să nu fie cunoscută de părinții tinerei elvețience și, deci, ansamblul scrisorilor trebuia păstrat la atelier. De altminteri, iubirea aceasta a fost deghizată în spatele unei relații de lucru, pentru că Brâncuși o angajase ca secretară în vederea organizării expoziției sale de la Brummer Gallery de la New York în 1926, unde el trebuia să se ducă pentru o lună în vederea pregătirii operelor ce trebuiau expuse. Cea mai frumoasă parte a corespondenței este perioada de separare a celor doi îndrăgostiți, când flacăra iubirii străbate în scrisori. De altminteri, Brâncuși a reunit toate scrisorile din această perioadă, ordonându-le după date, pentru a publica o carte despre iubirea dintre Tantan și Tonton – acestea erau numele lor de îndrăgostiți: Tantan – abrevierea de la Constantin, și Tonton, diminutivul de la Marthe. A desenat și coperta cărții, reprodusă la paginile 9-10, prima copertă, și la paginile 93-94, coperta a patra. Acest volum constituit de sculptor cuprinde numai corespondența dintre ei în perioada când el se afla la New York. În a doua parte a volumului publicat de mine este corespondența din lungile perioade de absență ale lui Marthe, când era nevoită să se întoarcă în Elveția.

Este prima și singura oară când Brâncuși s-a hotărât să se însoare. Își făcea planuri de viitor cu Marthe. Această corespodență are multiple interese pentru cititor și pentru cercetător: este presărată de desene pe tema Sărutului: vignete, frize, pagini întregi cu Sărutul ca fond al scrisorii; fragmente de banderole cu friza Sărutului sub forma unor brățări din hârtie aurită. Este, de asemenea, plină de informații privind organizarea expoziției de la Brummer Gallery, privind contribuția lui Duchamp la această organizare și la procesul împotriva vămii americane. 

 

D.S.-T.: Practic, Marthe Lebhertz l-a părăsit... Sau cel puțin aceasta a fost impresia mea. După plecarea ei în Elveția, n-am mai văzut răspunsuri la scrisorile ei.

D.L.: Nu, lucrurile sunt mult mai complicate, mai subtile, aș zice. Marthe avea douăzeci de ani și era foarte atașată de părinții ei. S-a temut mult ca părinții ei să nu descopere legătura amoroasă cu Brâncuși. Această poveste trebuie situată în context: deși în Paris, viața tinerilor era mai libertină, Marthe venea totuși dintr-un mediu conservator, cu principii stricte. Și totuși, când părinții și-au dat seama de legăturile dintre cei doi, nu s-au opus, ba, mai mult, au încurajat-o. Dar, în același timp nu puteau să se despartă prea mult timp de ea. Nu același lucru s-a întâmplat cu sora ei mai mare, Juliette, care s-a detașat mai ușor de mediul familial, deși nu pentru mult timp. Mă las purtată de povestea asta și vă dezvălui toate secretele acestei cărți care are farmecul ei.

Marthe nu l-a părăsit pe Brâncuși: ei au corespondat până la sfârșitul vieții artistului (Marthe a avut o viață lungă, a trăit 102 ani, a murit în 2008). Dar șederile ei îndelungate în sânul familiei sale i-au îndepărtat. Sculptorul dorea ca Marthe să stea alături de el. Legată de părinți, ea îi scria foarte des, iar el nu-i mai răspundea, ci îi trimitea reviste de modă, articole de presă. Brâncuși, în plină glorie, continua să lucreze și să expună, fiind înconjurat de o seamă de prieteni artiști, iar Marthe și-a continuat cariera de dansatoare la Geneva. Nu a fost niciodată vreun semn de ruptură bruscă. Se simte din scrisorile pe care Marthe i le adresează de la Basel și apoi de la Geneva, unde s-a mutat cu părinții, o distanță care s-a instalat din cauza absenței ei la Paris.

 

D.S.-T.: Într-un interviu acordat AGERPRES, în 19 februarie 2016, menționați: „De altfel, în lucrarea pe care o pregătesc acum şi pe care sper să o public în 2018 merg şi mai departe, analizând aspecte din viaţa intimă a lui Brâncuşi şi din sentimentele pe care acesta le-a nutrit faţă de diferite persoane. E foarte greu, pentru că Brâncuşi era un om discret, iar eu voi încerca să-i respect pudoarea, dar doresc să mă apropii cât mai mult de omul Brâncuşi, ceea ce-mi va deschide şi alte drumuri de interpretare a operei”. Vă rog să detaliați.

D.L.: E adevărat că am această intenție și sper să realizez această carte care va fi de un interes deosebit pentru omul Brâncuși, în jurul căruia s-au țesut o sumedenie de legende. Am sperat să avansez și să o public cât mai repede, dar sunt prinsă de multe proiecte. Pentru o astfel de lucrare, îmi trebuie o detașare totală de ceea ce am scris până acum, de reflectare a ceea ce înseamnă viața sentimentală pentru un artist care nu a fost un afemeiat ca Rodin. El a sublimat femeia în general, i-a purtat imaginea, transformând-o în emblemă a frumuseții, a sensibilității, a delicateței.

 

D.S.-T.: I-ați cunoscut, ați corespondat, ați scris și i-ați intervievat pe mulți dintre cei care i-au frecventat atelierul. Corespondența cu Vera Moore, considerată marea iubire a sculptorului, este învăluită în mister, ea nefiind încă editată. Se vorbește de patruzeci de scrisori... Este ea pe măsura legendei care s-a creat în jurul ei?

D.L.: Nu știu dacă Vera Moore a fost marea iubire a artistului. Ea a fost iubirea sa de maturitate și ultima. Chiar dacă n-au locuit împreună, ei funcționau ca un cuplu recunoscut de anturajul artistului. Corespondența cu Vera Moore conține și ea frumoase desene pe tema Sărutului, dar nu are același interes ca volumul de corespondență cu Marthe.

 

D.S.-T.: De câteva luni s-a stins și John Constantin Brancusi, fiul nelegitim al sculptorului cu pianista Vera Moore. Filmul documentar al lui Ionuț Teianu, În căutarea tatălui pierdut, a amplificat această legendă...

D.L.: Iubirea dintre Brâncuși și Vera Moore nu este o legendă. Dimpotrivă, este bine cunoscută, chiar dacă ea nu a fost niciodată confirmată prin vreun act. Se știe că Brâncuși nu și-a recunoscut fiul, și excelentul film al lui Ionuț Teianu sugerează acest aspect straniu și trist din viața sculptorului. Se poate discuta îndelung acest aspect: artistul care a sculptat atâtea capete de copii, care a desenat copii, nu și-a recunoscut propriul copil. Interpretările sunt multiple, dar rămân la nivel de supoziții.

 

D.S.-T.: Ce-au devenit nepoții lui Brâncuși, cei doi fii ai lui John?

D.L.: După cum reiese și din filmul lui Ionuț Teianu, În căutarea tatălui pierdut, John Moore, fiul nerecunoscut, afișează o mare indiferență față de tatăl lui, ca replică a indiferenței artistului pentru propriul fiu. Aceasta l-a urmărit toată viața pe care și-a construit-o în afara celebrității tatălui. Din cauza lipsei afective reciproce, John Moore n-a fost deloc interesat de creația lui Brâncuși; n-a căutat niciodată să înțeleagă ceea ce genialul său tată a realizat. Cei doi fii ai săi s-au îndepărtat și mai mult și nu cunosc nimic despre Brâncuși. Un dezinteres total, mai ales că moștenirea nu le-a revenit. 

 

D.S.-T.: Brâncuși inedit (Humanitas, 2004, ediție îngrijită de dumneavoastră și de și Cristian-Robert Velescu) a deschis o breșă importantă în dezvăluirea intimității atelierului și mai ales a artistului, după cum afirmați. Este o relevare a corespondenței lui Brâncuși cu compatrioții, uneori agasantă și abracadabrantă, cum e cea a lui Tretie sau Dispre Paleolog. Există o evidentă diferență, de substanță și de stil, între acest epistolier și cel cu „străinii”...

D.L.: Nu mi-am pus această întrebare. Ceea ce am dorit să facem este să accentuăm legăturile continue ale artistului cu compatrioții. Pentru mine, cel puțin, era important să public cât mai repede o corespondență greu de consultat de cercetătorii români. Speram ca ea să poată fi un punct de plecare pentru noi cercetări și dezlegări de enigme: personaje și evenimente. Dar deocamdată, nu prea văd rezultatele.

E adevărat că se poate remarca o diferență de stil și de substanță între aceste corespondențe și acelea purtate cu prietenii francezi, americani și alții. Conștient de importanța acestor corespondențe, Brâncuși făcea mai întâi ciorne, pe care le corecta și apoi le transcria. O a doua explicație ar fi și faptul că nu stapânea ortografia franceză și încerca să fie cât mai clar în exprimare. Dar, după cum spun francezii, și acest aspect are farmecul său! Până la un punct! După cum ați remarcat, eu am intervenit pentru a uniformiza ortografia și punctuația în cele două volume, pentru a ușura lectura. Aici consider eu că am făcut o muncă destul de dificilă, în a lăsa „acest farmec” al limbii scrise de un străin, dar a o face în același timp lizibilă și inteligibilă.

 

D.S.-T.: Regret că în 2012 n-am putut să vă cunosc și personal, nefiind prezentă, din motive obiective – examen de licență la Bratislava –, la manifestareaPerspective și practici inovante în predarea limbii, literaturii și civilizației românești în universitățile din străinătate”, organizată din iniţiativa lectoratului din cadrul Universității Sorbonne Paris IV – UFR d’Italien et de Roumain (neobosita doamnă Doina Spiță), în parteneriat cu Institutul Limbii Române, când v-ați prezentat și ultimele două volume, Brancusi au-delà de toutes les frontières (Fage, 2012), Brancusi (Éditions du Centre Pompidou, 2012), dar le-ați prezentat atelierul și lectorilor de limba română.

D.L.: Dupa cum constat, v-ați luat revanșa și m-ați încântat cu articolul extraordinar pe care l-ați scris în revista „Nord Literar” din ianuarie și februarie ale acestui an. După cum v-am transmis în curierul meu, am descoperit cu bucurie că ați aspirat toate scrierile despre Brâncuși, pe care le-ați folosit cu justețe în frumosul dumneavoastră comentariu.

 

D.S.-T.: O certă valoare documentară în privința întregirii biografiei sculptorului o are și secțiunea „Brâncuși intim: între discreție și dezvăluire”, redactată de dumneavoastră, din volumul Brâncuși. Omul și lucrurile (Editura Vellant, București, 2016, catalog bilingv, în limbile română și engleză, realizat de Corola Chișiu), care cuprinde un incitant corpus epistolar între Brâncuși și o parte din femeile, de după 1933, care s-au perindat în preajma lui. Am văzut expoziția la București și n-am rezistat să cumpăr catalogul.

D.L.: M-am angajat în a colabora la această  expoziție tocmai pentru că aveam ceva de spus despre această corespondență, de data aceasta cu o tânără americancă, Florence Meyer. Tocmai descifram scrisorile de la această dansatoare, fiica colecționarilor americani Agnes și Eugene Meyer. Îmi lipseau răspunsurile lui Brâncusi. Or, cei doi colecționari români le achiziționaseră și completau această corespondență. Întrevăd întrebarea pe care mi-ați pune-o: dacă am intenția să o public. Pentru o asemenea întreprindere, trebuie neapărat acordul moștenitorilor celor doi corespondenți. Și acesta este foarte greu de obținut. Profit de această afirmație pentru a sublinia că mi-au trebuit multe argumente ca să obțin acordul pentru publicarea corespondenței Brâncuși-Duchamp. Din partea moștenitorilor lui Marthe Lebherz, acordul mi-a fost dat cu foarte mare generozitate și foarte rapid.

 

D.S.-T.: Sunteți păzitoarea „lăzii de zestre” a lui Brâncuși, curator al Atelierului Brâncuși, doctor în istoria artei, muzeograf-cercetător la Muzeul Naţional de Artă Modernă din Paris. Activitatea dumneavoastră este recunoscută și sunteți prezentă la mai toate manifestările organizate de ICR dedicate sculptorului. Ce secrete mai ascunde această ladă epistolară, acest fond documentar de la Biblioteca Kandinsky?

D.L.: Când ai o anume experiență în a exploata arhivele, găsești și în cea mai mică bucată de hârtie o informație prețioasă pe care poți să o dezvolți și să o introduci într-un context. Se pot exploata chiar și arhivele deja publicate: de aceea am amintit publicația din 2004 editată de Humanitas: Brâncuși inedit. Ea nu este suficient exploatată. Știu că Brâncuși fascinează privitorul și mai ales pe noi, românii. Din nefericire, o mare parte din cei care scriu despre opera lui încearcă o analiză ce nu ține cont de aceste arhive și se rătăcesc în teorii abracadabrante. Or, e important în analiza operei sale să pornești de la câteva surse de arhive care ne pot conduce pe un drum mai coerent în a-i înțelege opera. Brâncuși era adeptul apropierii de real pentru a ajunge la simplitate. Citez unul din aforismele sale: „În artă, simplitatea nu este un scop în sine, dar ajungi la simplitate fără să vrei, apropiindu-te de sensul real al lucrurilor” (op. cit., p. 60). Sunt fără îndoială și alte aspecte de descoperit în acest fond, chiar și pentru cercetători ca mine, care au străbătut tot fondul. Important este să-ți rezervi timp și să le analizezi.

 

D.S.-T.: Doamnă Doina Lemny, vă mulțumesc pentru amabilitatea de a-mi răspunde la aceste câteva întrebari. Descrieți-mi, vă rog, în final, o amintire care v-a marcat și v-a influențat itinerarul devenirii profesionale.

D.L.: Câteva aspecte importante din viața mea m-au ajutat să mă formez: bunicii din partea tatălui: țărani dintr-un sătuc sărac din județul Vrancea. Ei m-au crescut până la vârsta de șase ani. Pentru mine acei ani constituie o perioadă de basm, cu amintiri frumoase. Mi-a rămas întipărită imaginea bunicului, un fel de Nicolae Moromete, muncitor și sever privind comportarea și seriozitatea, și a bunicii, o ființă blândă și ocrotitoare, care-mi spunea povești și-mi descânta de deochi. Este o lume dispărută acum!

Apoi, părinții mei, tatăl, profesor de istorie, și mama, învățătoare în Focșani, care mi-au îndrumat pașii. Pedagogi amândoi, au știut să-mi lase libertatea să-mi aleg drumul în viață și acest lucru este foarte prețios.

Și în al treilea rând și nu cel mai puțin important, soțul meu, cercetător pasionat, mi-a îndreptat pașii spre cercetare, încurajându-mă și criticându-mă când era cazul. Instalarea noastră la Paris m-a pus în fața unei colecții unice: aceea a operelor lui Brâncuși. Foarte sensibilă la sculptură și cu o anume experiență de cercetare, m-am dedicat întru totul studiului arhivelor în care speram să găsesc secretul capodoperelor pe care le puteam vedea când doream. Cred că aceasta a fost întâlnirea cea mai importantă din cariera mea.

(Paris, 12 februarie 2018)

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.