top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Orfeu arrow Poeme de Horia BĂDESCU, nr. 2(177), februarie 2018
Poeme de Horia BĂDESCU, nr. 2(177), februarie 2018 Print
Feb 27, 2018 at 11:00 PM

 

Horia BĂDESCU – 75

ELEGII DE AMURG

 

Cuvinte,

cărări ale vieţii

spre moarte,

nicicând umbra voastră

nu va sosi dimpreună

cu voi,

nicicând glasul vostru

nu va fi altceva decât

un ecou răposat;

cuvinte,

copii ai tăcerii

care-şi învaţă limba

murind.

 

*

 

Nu ziua

nu mai e-aceeaşi,

nu ziua!

Sub pământ s-a cufundat

lumina de ieri;

în ochii sobolilor

străluceşte ea în miezul de noapte,

luciri sângerii peste rădăcini

dăruite uitării,

lumânări la festinele morţii.

Nu ziua

nu mai e-aceeaşi!

Precum mâinile bătrânelor

de sexul îngerilor,

încleştată

stă ora de-acum

de ziua de mâine.

 

*

 

Cât oare ar mai fi de mers

când cresc zăpezile invers

şi-n pagina care s-a şters

scrie tăcerea vers cu vers?

 

Oare cât ar mai fi de dus

când sus din jos şi jos din sus

e doar tărâmul presupus

al răsăritului apus?

 

Şi unde să se fi părut

că-n capătul de drum bătut

ţărânilor întoarse-n lut

le dă lumina început?

 

De ploi şi vânt, de dor durut

făcutele s-au desfăcut

cuvânt uitat, cuvânt părut

la poarta unde-a fost tăcut.

 

*

 

Nu oboseala toamnei, ci avântul

iubirii care încă ne susţine;

apropie-ţi de inimă cuvântul

prin care mai ajung până la tine!

Nu sporul nopţii, ci lumina blândă

prin care trecem, umăr lângă umăr;

apleacă-te, de dragoste flămândă,

umbrele ochilor să ţi le număr!

Nu golul orelor, ci vastitatea

tulburător deschisă peste noi;

coboară-ţi trupul în eternitate

ca să putem pătrunde amândoi

şi trage-n urmă uşile tăcerii

prin care n-om mai trece pragul verii!

 

*

 

Adulmec toamna cum ogarii urma

sălbăticiunii mirosind a rut

în sângele frunzişului căzut

prin care, răzleţit, se pierde turma.

Apropie-te! Vom tăcea acum

să auzim secunda care trece,

suntem în ora cu lumină rece

care ne-aşază umbrele pe drum.

Apropie-te! Trece Dumnezeu

împleticit prin liniştea pădurii;

apasă-ţi cerul pe tăişul gurii,

apasă-ţi lumea peste ochiul greu

          şi taci, să auzim cum se petrece

          iubirea noastră prin lumina rece!

 

Carpe diem

 

Aşa treceam împreună

printre amurgite flori de bostan,

îţi treceau mierle târzii peste umăr

şi umbra trecea dintr-un an în alt an.

 

Aşa ne duceam cu soarele-n faţă

sub strălucitorul luminii arcan;

se duceau munţii tăcerii în ceaţă

şi umbra se ducea dintr-un an în alt an.

 

Aşa ne pierdeam peste câmpuri,

cum fusesem şi nu mai eram;

se pierdea vadul luminii în seară

şi umbra se pierdea dintr-un an în alt an.

 

Elegie pentru Mongolu

„La hanul umbrei de-i ziceam Mongolu”

         

Înnoptează la Mongolu,

plânge liniştea domolu

când îşi varsă toamna-alcoolu.

Înnoptează la Mongolu.

 

Jos în crâşma lui Mongolu

unde-am dus la gură olu

să dăm vinului obolu,

ţine umbra protocolu;

 

La Mongolu, la Mongolu

unde-şi beau poeţii polu

sufletul de-a rostogolu

că-şi deschide noaptea golu

 

La Mongolu în chilie,

când bătea către chindie

ne strângeam să nu ne ştie

potera de la agie.

 

La Mongolu în chilie,

vii de viaţă şi de vie,

luam vecia în chirie

şi Raiul pe veresie.

 

La Mongolu, la Mongolu

unde se-auzea sobolu

şi sta îngerul matolu

de cântări suna ocolu.

 

Pe la Monghi pe sub bolţi

când ţineam cerul de torţi

dădeau inimilor ghionţi

doamnele cu sâni involţi

La Mongolu-n besactea

când amurgu amurgea

Dumnezeu ne  zugrăvea

cu lumină pe podea.

 

Jos în crâşma lui Mongolu

unde-am dus la gură olu

să dăm vinului obolu,

ţine umbra  protocolu.

 

Pe la Monghi pe sub bolţi

pe-unde am slujit cu toţi

trag vântoasele la sorţi

pe cei vii şi pe cei morţi.

 

Înnoptează la Mongolu,

plânge liniştea domolu

când îşi varsă toamna-alcoolu.

Înnoptează la Mongolu.

 

*

 

Cum mai rămase-n urmă Cetăţuia

pe unde cânta vântul „Haleluia!”

pe sânii care-şi răsfăţau gutuia

iar stele rătăcite din tării

cădeau în birturi şi cofetării

în ochii domnişoarelor nurlii!

O, cum se mai sfinţea pristolu

iubirii când dădeau ocolu

cochetelor de la Mongolu

hârşiţii martologi în pocinoage

de vechi bucoavne şi de terfeloage

cu şuie madrigaluri filoloage!

Cum se topiră toamnele târzii

cu fete răcoroase şi cheflii

îmbrăţişând tăcerea-n berării!

Cum mai rămase-n urmă Cetăţuia

pe unde cânta vântul „Haleluia!”

şi eram doar ai lui şi-alt nimănuia!

 

*

 

Cade zăpada şi aud cum sună

clopotul norilor peste pământ,

cade zăpada şi aud cum sună

sămânţa-n toate ale lumii câte sunt,

cade zăpada şi aud cum sună

înmărmurind bătrânele păduri,

cade zăpada şi aud cum sună

cuvinte vechi în proaspetele guri,

cade zăpada şi aud cum cade

tăcerea peste fiecare ram,

cade zăpada şi aud cum cade

un an în nefiinţa altui an,

cade zăpada şi aud cum cade…

 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.