top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog arrow Cronica literară arrow Brâncuși amoureux?... (Daniela Sitar-Tăut), nr.2(177), februarie 2018
Brâncuși amoureux?... (Daniela Sitar-Tăut), nr.2(177), februarie 2018 Print
Feb 27, 2018 at 11:00 PM

 

Daniela SITAR-TĂUT

BRÂNCUȘI AMOUREUX?

L’HISTOIRE D’AMOUR ENTRE TANTAN ET TONTON (II)*

 

În pofida promisiunii că, revenind la Paris, vor conversa amândoi în engleză („Sunt sigură că vom vorbi amândoi în engleză când te vei întoarce”), nivelul lingvistic al corespondenților nu pare a se fi ameliorat prea mult, Brâncuși purtând încă amintirea, dezagreabilă, a nu prea didacticei profesoare Miss Kelly, domnișoară cam în etate, care-și apostrofa nu prea talentatul și tomnatecul ei elev cu încurajări de tipul „bad boy” sau „stupid boy”, iar ocazionale conversații în engleză ale Joellei, sora Miney Loy, în fața Marthei, n-au condus nici ele, deocamdată, înspre vreo performanță. Un personaj care traversează deseori scrisorile, căpătând tentacule totemice aproape, este crocodilul, superviser omniscient al cuplului, protector și anesteziator al angoaselor fetei: „El îmi spune că mori de dragoste și eu nu pot cânta și nu pot alerga pentru a te salva. Sufletul meu se strânge și slăbiciunea începe. Cântă cu mine, Tonton, să cântăm cu toată forța, pentru ca slăbiciunea să se ducă și să vină fericirea pe pământ și un alt soare să se ridice”. Istoria crocodilului își are originea, după cum aflăm dintr-o notă a doamnei Doina Lemny de la pagina 24, în vizionarea, cu puțin timp înaintea plecării la New York, la Théâtre des Maturins, a unei comedii ușoare, Istoria crocodilului, a autorului dramatic belgian Fernard Wicheler, a cărui tramă se țese în jurul unei povești de dragoste. Peste această fabulă este brodată istoria crocodilului lui Brâncuși, care pornește de la un eveniment biografic real, butucul care l-a salvat de la înec pe plaja de la Fréjus, căruia-i construiește, în 1924, chiar un templu: „Din fericire, istoria crocodilului nu e escamotată. O, da, când laba lui va fi rănită, va bântui în lume și ne va povesti povești frumoase, pe care nu le-am auzit vreodată. Acum, el înoată în umbră: noaptea te aduce în brațele mele; te mângâi, te îmbrățișez, îți spun cuvinte dulci, mă joc cu cozile tale. Ziua muncesc – el te păzește și gândurile mele nu te părăsesc” (28 septembrie). Deși au fost împreună doar două săptămâni anterior despărțirii transatlantice sau, poate, tocmai din această cauză, flama separării incendiază spiritele îndrăgostiților care, aflați la distanță, brodează scenarii afective superlative sau rememorează nostalgic momentele trecute. Cu toate că e îndrăgostit foarte, artistul nu pare a cunoaște prea corect numele de familie al destinatarei, ceea ce-i creează acesteia probleme la încasarea cecurilor pentru chirii.

Brâncuși își păstrează esența paysan-ă, care irumpe din dialogul confesiv, iar  epistolele, deși în franceză, par a fi ticluite după cadența lexematică românească. Întârzierea expedierii șuvițelor de păr ale Isoldei celei blonde antrenează o veritabilă dramă, în vreme ce primirea lor este percepută drept proba supremă de amor: „Îți mulțumesc pentru șuvițele de aur ale blondei Isolda – sunt cele care mi-au adus cea mai mare dovadă. Îți mulțumesc, de asemenea, pentru sinceritate. Te ador în toată plenitudinea așa - și nu te scuza, dragă prietenă, căci sunt sigur că din vina mea primele scrisori te-au făcut poate să crezi că nu te iubeam. Dar tu mă ierți, scumpo, căci am fost zăpăcit de marele eveniment, ca tine, asta a fost, nu înțelegeam ce mi se întîmplă”.  Sau apoi, din nou, insistent: „Această șuviță de aur m-a trezit, aducân-du-mi marea dovadă a iubirii tale și când tu ai suprimat-o, muzele te-au inspirat bine, căci am înțeles mai bine”.

Fata trenează trimiterea, gestul părându-i-se „pueril” și inconsistent la nivelul semnificațiilor. Scrisorile fetei și răspunsurile receptorului devoalează realități concrete și mărturii indirecte conjuncturale. Teama că nu va găsi în New York alcool pentru a se fricționa în timpul unei gripe denunță și aduce aroma Americii în anii prohibiției: „Nu te neliniști de alcool. Există și acum sunt în întregime vindecat și e momentul, căci marea luptă începe și e dură, scumpo, e atâta răutate pe acest pământ, dar sper să o înving cu ajutorul Muzelor și al iubirii noastre, dragă Tonton”.

 Fata mărturisește că și-ar fi dorit să-l consoleze încă de acum doi ani, când sculptorul a pierdut-o pe Polaire, cățelușa lovită de un camion chiar în fața lui. Marthe oscilează între rațional și senzorial, când abandonându-se dionisiac trăirilor, când decantându-și cu avariție și luciditate impulsurile. O preconizată plecare la Berlin a fetei este abandonată, pe motiv că ar fi fost bizar ca epistolele să fie primite de portăreasă, iar nu de destinatară. Ideea de a cumpăra un automobil este repudiată pragmatic de tânăra ce întrevede just inconvenientele utilizării unui vehicul, aducându-și iubitul cu picioarele pe pământ: „Am uitat să-ți spun: nu face nebunii pentru mine. E foarte bine că învăț să conduc, dar nu cumpăr nicio mașină. Tu nu știi nici măcar unde vei locui la întoarcere și vei avea atâtea de făcut, și apoi alte expoziții aiurea, și o mașină te va încurca de nici n-ai idee. Trebuie un garaj de întreținere și nu vei fi niciodată acolo, ca să poți să profiți de ea. Iartă-mă, îți spun ce gândesc”. Pentru ca ulterior, spre a atenua aprehensiunile bărbatului neliniștit de lipsa de răspuns la scrisori, să-i cânte în strună: „Dar, desigur, trebuie să ai o mașină și una foarte albă, ca să poți merge cu câinii tăi albi ca-n poveștile cu zâne; prințesa, în somptuoasa caleașcă trasă de șase șoricei albi. Oh, Tantan, poveștile cu zâne sunt magnifice! Ele conțin toată înțelepciunea și viața. Le iubesc de 1000 de ori mai mult decât toate bibliile din lume”. Rămasă singură în atelier, fata repară pendula pentru a auzi și-n absență-i melodiile pe care Brâncuși i le cânta din gură sau la vioară, achită chirii, fișe fiscale sau de impozite, împrumută câte-o carte din bibliotecă, având grijă să adauge că i-o returnează. Uneori, abilitățile ei de secretară lasă de dorit, iar nemulțumirea patronului se resimte, abia mocnită, când nu primește fotografiile cerute, adresa jurnalistei franceze sau când tânăra nu trimite rapid cererile de comenzi pentru sculpturi. Iubirea o face prudentă și, oarecum, șireată. Ascunde scrisorile primite în atelier, pentru ca nu cumva sora Juliette să le descopere, îi răspunde negativ Joellei când e interogată dacă a fost sărutată pe gură, se limitează, în timpul vizitei prelungite la părinți, în Elveția, din 1928 să primească doar jurnale de modă de la Brâncuși, deși îi vine ca, în pachetul următor, să-i solicite, în pofida promisiunii, scrisori de dragoste.

Una din dorințele ardente ale Marthei e să-și petreacă noaptea de revelion, care coincide cu aniversarea celor douăzeci de ani, în brațele iubitului, iar imaginarea acestui moment deține o bună parte a economiei textuale a epistolierului: „Dar știi? Dragă Tonton, tu știi? Ce... trebuie s-o spun, încep să cred că voi pleca înainte, dragă Tonton, dragă Tonton, te voi găsi acolo și tu vei sfârși acest an în brațele mele și voi începe un altul în brațele tale, vom cânta împreună Tonton Tantan Tonton Tantan Tonton Tantan noul an.

Mă vei scuza, scumpo, că nu ți-am răspuns decât la jumătate din scrisorile tale și ți-am scris atât de confuz căci, înainte de toate, am o mare dificultate în a scrie și apoi, nu sunt niciodată lăsat în pace. Aici trebuie să lupt de dimineața până seara cu tot felul de dificultăți – astfel că nu-ți scriu la fel cum aș putea-o face altfel. Tocmai am citit ultimele tale scrisori și observ că nu ți-am spus nimic în legătură cu atât de multe lucruri”. Totodată, se dovedește și un iubit atent, prevenitor, avertizând-o să nu rămână iarna în atelier, pe motiv „că-i frig, de poți muri”, o povățuiește să pună portăreasa să-i facă foc, să-și aducă perne din celălalt atelier etc.

În 7 octombrie 1926, întâlnirea cu propriile sculpturi din colecția Quinn, depozitate la doamna Ramsey, se dovedește dramatică: „Am scos sculpturile din colecția Quinn și sunt pe cale să le și repar. Prin miracol, niciuna nu s-a distrus, dar toate sunt murdare, stâlcite, de nu le mai recunoști și soclurile sunt aproape toate știrbite, dar pot să le repar”. Scrisoarea din 19 noiembrie relevă o fațetă cvasihistrionică a emitentului, cu exagerări de sorginte romantică, pigmentate ethno: „Crezând că te-am pierdut, dragă Tonton, câteva zile m-am zvârcolit pe pământ de durere și am plâns, și am plâns cum n-am plâns vreodată, pentru ca muzele să aibă milă de mine și să mă ia sub aripile lor, pentru a submina valul de rău. Și ultimele tale două scrisori, pline de dragoste și încredere, toate veneau tocmai la timp pentru a pune balsam pe inima mea rănită și iată-mă din nou urcat în cer cu tine, singura căreia inima mea îi este deschisă”. Drumul de întoarcere se transformă el însuși într-un imn al iubirii, iar imaginile, poetizate, denunță zbuciumul lăuntric și speranța că o va vedea în portul Le Havre, deși fata i-a comunicat că taman în zilele cu pricina dansează: „Văd pământul și pescărușii fac nori în jurul vaporului. Toți se grăbesc pentru a-mi zice desmierdări de la tine și sunt multe multe vapoare încărcate de fericirea pe care mi-o trimiți. Pe mâine, scumpo, te îmbrățișez cu toate puterile mele.

Tantan, care te adoră

Nu-ți desenez săruturi de astă dată; vreau să ți le aduc eu însumi, în natură, scumpă prietenă. Îți voi da atâtea, că nu le vei putea duce”.

 Tot acum, în 10 decembrie, este devoalată intenția concretizării preconizatului epistolier: „În revanșă, scumpa mea dragă, nu vin cu mâinile goale de tot, căci muzele m-au inspirat să fac o frumoasă copertă pentru cartea ta cu scrisorile lui Tantan. Și poate, ai vrea să pui de asemenea scrisorile lui Tonton și va fi o carte așa frumoasă și adevărată.

Cartea mea, pe care o păzesc cu mare grijă, are deja 92 de pagini  și sper că a ta nu va fi mai mică. Ai încă două pagini cu asta – ultima scrisoare pe care am primit-o de la tine e cea din 22 noiembrie și ultima pe care ți-am trimis-o e cea din 30 noiembrie sau 1 decembrie. Nu-mi mai amintesc exact. Dar e cea la care n-am avut ceară la timbru”.

Esențială, privind posibila uniune maritală a legăturii lor sau cel puțin traiul în comun, se dovedește scrisoarea din 20 aprilie 1927 a lui Brâncuși, pe când Marthe era plecată la familia ei, la Bâle: „Am două terenuri în vedere pentru construcție și aș vrea să fii acolo pentru a ne decide împreună.” De altfel, sculptorul va achiziționa un teren în 28 iunie, pe strada Sauvageot, nr. 18, ba chiar va achita câteva rate – din cele preconizate a fi lichidate în cinci ani, încredițând planurile casei unui arhitect, Jean Charles Moreaux. Pentru prima dată, la mai bine de cincizeci de ani, Brâncuși e posesorul unui teren care pare a-l scăpa de ingratul statut de chiriaș perpetuu.

Desele plecări în Elveția ale Marthei, care uneori durează cât expoziția de la New York din 1926, par a estompa, încă din 1928, deși se arată dornică
de-a-și vedea iubitul, incandescența carnală. În replică la proiectata Poveste a iubirii lui Tonton și Tantan, fata imaginează o variantă feminină, ușor parodică. Are o tentativă de legare simbolică a revistelor de modă trimise la Bâle, taman cu banda care sigila coletele primite de la iubit, tom imaginar pe care-și propunea să-l boteze „Pentru zile frumoase”, „Futilitate” sau, inversând polii mitologici, „Penelopa în vacanță”. Demersul e eșuat din pricina mamei care, neștiutoare, a aruncat panglica. Deși tânără, Marthe surprinde cu acuratețe profilul psihologic al intimilor atelierului. Astfel, pe Marcel Duchamp, pe care nu-l prea agreează, îl poreclește succint „Morice la flegme”, datorită indiferenței sale, în vreme ce Brâncuși încearcă să-l reabiliteze, sperând că-n adâncul sufletului acesta n-ar fi de tot flegmatic. Artistul e curtenitor cu părinții alesei, făcându-l dependent pe doctorul Lebhertz de cafea moca de calitate, pe care o măcina cu râșnița primită în dar sau trimițându-i mamei fetei cuvinte încrucișate. Îngrijorată de soarta celei de-a doua fiice, doamna Lebhertz îi solicită să n-o piardă „din vedere. Mă tem să nu facă o prostie și nu am pe nimeni în afară de Dvs. la Paris căruia să i-o pot recomanda”. O telegramă aparte îi este trimisă la Nice de boema Juliette, care se erijează în codoașă pentru Fifi, aflată în călduri, oferindu-se să-i găsească un mascul pursânge.

Volumul Brancusi et Marthe – ou l’histoire d’amour entre Tantan et Tonton editat de doamna Doina Lemny constituie cea mai importantă devoalare a unei perioade cvasinecunoscute din viața artistului, cea a corespondenței cu dansatoarea elvețiancă Marthe Lebhertz, deschizând uși încă ferecate ale arhivei personale brâncușiene. Așteptăm, cu sincer interes, publicarea promisului tom despre intimii atelierului.

 

*Volumele Brancusi et Marthe – ou l’histoire d’amour entre Tantan et Tonton, precum și Correspondance Brancusi – Duchamp au fost prezentate în 19 februarie 2018, la Institutul Cultural Român, în cadrul  evenimentului „Brâncuși – Duchamp – Marthe, în intimitatea atelierului din Impasse Ronsin“, fiind urmate de o dezbatere între Doina Lemny, editoarea volumelor, și Cristian Robert Velescu, istoric de artă.

 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.