top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Vitrina arrow Cărți prezentate de Gh. Pârja și de Manuela Pintea, nr.3(178), martie 2018
Cărți prezentate de Gh. Pârja și de Manuela Pintea, nr.3(178), martie 2018 Print
Apr 01, 2018 at 11:00 PM

 

Gheorghe PÂRJA

MEMORIA SUFERINȚEI

                   N. Carandino a fost un martor al istoriei recente care încă își caută deslușirea. A fost ziarist, cronicar plastic și dramatic, traducător și memorialist. După 23 august 1944, Iulia Maniu i-a încredințat conducerea unei noi serii a ziarului „Dreptatea”. Sub conducerea lui, a fost cel mai important ziar al opoziției democrației anticomuniste, fiind interzis de două ori de către noile autorități aflate în subordinea sovieticilor. Arestat în 1947, ca urmare a înscenării de la Tămădău, anchetat, judecat în cadrul procesului fruntașilor Partidului Național Țărănesc, a fost condamnat la șase ani de temniță grea. În închisoarea de la Sighet, N. Carandino l-a îngrijit pe Iuliu Maniu în ultimele luni de viață, fiind martor la agonia și moartea acestuia. A fost deținut în realitate nouă ani în închisorile din Galați, Sighet, București, având apoi domiciliu forțat în Bărăgan până în 1962. După 19 ani de tăcere, revine în presă cu numeroase cronici teatrale, plastice și cu traduceri. Memoriile sale de după 1944 au circulat pe ascuns în mediile literare, fiind publicate pentru prima dată în volum la Editura Dreptatea din New York sub titlul Zile de istorie (1986). A trebuit să intervină domnul Paul Lăzărescu, prietenul lui Carandino, deținătorul manuscrisului original, care semnalează și corectează greșelile supărătoare din ediția americană.

Editura Fundația Academia Civică publică în anul 2017 volumul Nopți albe și zile negre (memorii din închisorile și lagărele comuniste), ediție îngrijită de Paul Lăzărescu, cu note de Andreea Dobeș. În deschiderea volumului, Paul Lăzărescu lămurește strania istorie a „manuscrisului Carandino”. Așa avem o ediție corectă, limpezită, cum i-ar fi plăcut autorului să fie. M-am apropiat de această carte cu o emoție în plus. În studenție am avut șansa să-l văd pe N. Carandino la restaurantul Uniunii Scriitorilor. Avea o masă la care stătea singur în vecinătatea mesei lui E. Jebeleanu. Poetul Gheorghe Pituț, care era un apropiat al lui N. Carandino, m-a recomandat marelui ziarist. Aflând că vin din Maramureș, dinspre Sighetu Marmației, mi-a acordat o atenție de care și astăzi mă simt onorat. N. Carandino devenise o legendă, după fragmentele de memorii care circulau printre prieteni fiind făcute copii. M-am bucurat de mărturisiri atât cât își îngăduia, chiar despre perioada de detenție de la Sighet. Adesea putea fi văzut în compania prietenului Silvan Ionescu, caricaturist de prestigiu, care îi ilustra săptămânala cronică dramatică din „Gazeta literară”.

Volumul Nopți albe și zile negre stă sub semnul unui crez drag marelui jurnalist: adevărul trebuie spus cu toate riscurile. În timp ce cunoscute nume ale presei din epocă, în frunte cu Pamfil Șeicaru, au plecat în străinătate, Carandino a refuzat categoric: „De ce să plec? De ce să fug?”. Curajul a fost plătit scump. Atmosfera în țară era confuză, iar „Maniu era în acel moment reprezentantul cel mai autorizat al opiniei, șeful celui mai mare partid și omul cu cele mai multe șanse de a veni la putere”. Memorialistul descrie uzura rapidă a unui crez politic. În materie de presă și în circumstanțele date, efectul descurajator era evident. Printre apropiații lui Maniu, cel mai înzestrat era Corneliu Coposu: „Avea umor, era viu, generos, talentat și avea caracter fără să simtă nevoia de a-l afirma în fiecare clipă. A făcut totdeauna abstracție de interesul lui personal și a disprețuit vanitățile curente”. Carandino a fost numit la direcția Teatrului Național, unde nu a stat decât câteva luni. Cu un anumit prilej, acesta declara: „Eu am fost un om de teatru născut”. Lupta politică se întețea. Se creau fracțiuni pentru a slăbi ofensiva național-țărănistă. Opoziția rămâne fără presă. Directorul ziarului „Dreptatea”, adică N. Carandino, a fost dat în judecată de Gheorghiu-Dej, deoarece a scris un articol fulminant împotriva liderului comunist. Jurnalistul a fost achitat. Evocă și psihologia șantajiștilor. Mulți și agresivi. Începutul ocupației sovietice este descris fără menajamente. Autorul intră în conflict cu Comisia Aliată de Control. Deoarece credea că „Dreptatea” nu era un ziar de expoziție, nu era un drapel de galantar. Memorialistul observă că de la 1 ianuarie 1947 viața s-a schimbat într-un ritm rapid, cu surprize mereu noi. Și mereu neplăcute. Rezultatul alegerilor, deși falsificat în mod grosolan, nu a putut fi schimbat de numeroasele memorii pe care Maniu le înainta forurilor internaționale și aliate. „După ce ni se furase victoria, ni se interzicea dreptul de a ne plânge”, scrie Carandino. Numărul plecărilor în străinătate creștea. S-a pregătit momentul Tămădău, descris cu multe detalii care configurau îndoiala, riscul, dar și soluția salvatoare. Se știe despre trădarea de la Tămădău. Virtualii pasageri au ajuns în anchetă. Sunt evocate figurile jalnice care nu cruțau nimic: „Labe groase îmi scormoneau trecutul, sufletul, gândurile, inima, în căutarea cine știe cărui secret încă nemărturisit sau cu scopul de a surprinde slăbiciunea fundamentală”. Anchetații ajungeau deseori la disperare. Carandino a avut la proces martori: Tudor Arghezi, Grigore Graur, Zambaccian și Sergiu Dan. Autorul Florilor de mucigai a încercat să scape de „tertipuri”. A răspuns evaziv la întrebări, lăudând vocația de cronicar dramatic. Ceilalți i-au dat cu onestitate și amiciție „certificate de lealitate democratică”. Descrie cu lux de amănunte demnitatea lui Iulia Maniu. Ceilalți arătau ca niște ocnași în perspectivă, numai
Maniu, „la capătul băncii, arăta domnește”. Rechizitoriul a avut grijă să-l facă pe Maniu răspunzător de activitatea unor grupuri de „diversioniști și teroriști”, fiind învinuit de activitatea de „reazim al monarhiei habsburgice și de asupritor al poporului român în calitate de șef al partidului național din Ardeal”. Aceste inepții se adresau unuia care a făurit Marea Unire. Au urmat și condamnarea și detenția în închisorile din Galați și Sighet. La Galați, la instalarea în celulă, deținuții au putut schimba câteva vorbe: impresii de la proces, indignări și speranțe, planuri de viitor. În celula din stânga coridorului au fost așezați: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Carandino, Camil Demetrescu, Ilie Lazăr și alții. „Celulele erau mai curând întunecoase. Primeau lumină de la o ferestruică situată sus, aproape de plafon și prevăzută cu gratii”, notează Carandino. Autorul are vocația detaliului, pentru a descrie atmosfera în care își duceau pedeapsa. „Într-o grabă care ar fi putut sugera unui neprevenit improvizația, am fost transportați la gară și încărcați într-un vagon-dubă ermetic închis, dar cu despărțăminte izolate unele de altele. Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Ilie Lazăr au fost păstrați în compartimente separate. După un drum destul de lung, în viteză mare și fără oprire, am ajuns la destinație. Ne-au trebuit câteva săptămâni ca să ne dăm seama, ca să credem că ne aflăm la Sighet”. Se știe că elitele întemnițate au fost mutate aproape de graniță pentru orice eventualitate. Am manifestat un interes sporit pentru descrierea atmosferei de la închisoarea din Sighet, deoarece, deși am terminat liceul în acest oraș, știam foarte puține lucruri despre sinistra pușcărie politică, cu atâția morți celebri. Primele date mai ample le-am aflat de la autorul acestei cărți. Adică se risipea zvonul, fiind înlocuit de cruda realitate. Iată cu ce se ocupau deținuții: „O fereastră cu gratii, relativ comodă, deși situată la înălțime, ne-a permis să controlăm în orele lor de plimbare pe colegii noștri de suferință. Ne-am împărțit rolurile după resursele fizice și intelectuale, chiar după defecte”. Unul supraveghea cu discreție prin vizită plimbarea monotonă a gardianului. Alții, cu mâinile fixate pe gratii, căutau să descifreze figurile deținuților. La un moment dat, Carandino notează: „Nu cumva aveam halucinații? Nu cumva înnebunisem? Afirmam că îl văd pe Tătărascu plimbându-se prin curte în costum de ocnaș; toată lumea știa însă că îl lăsasem în 1947 ministru de externe”. Era chiar Tătărascu. După ieșirea din închisoare, autorul a știut că la Sighet a trăit alături de patru foști președinți de consiliu: Iulia Maniu, C. Argentrânu, G. Tătărăscu, I. Gigurtu, foarte numeroși foști miniștri, toți foștii guvernatori ai Băncii Naționale, toți generalii, comandanții de corp de armată, toți mitropoliții și episcopii uniți, vreo douăzeci-treizeci de profesori universitari etc. etc. Numele lor sunt săpate pe zidul Memorialului Sighet, fosta închisoare. Spiritul de observație al ziaristului ne-a lăsat întâmplări cutremurătoare din închisoare. Un fost ministru să târa prin curtea închisorii. Marii istorici C. C. Giurescu, Gheorghe Brătianu ori Ion Lupaș duceau tinetele închisorii din Sighet. Roller scria în libertate Istoria Românilor!

La un moment dat, ofițerul politic l-a întrebat pe autor dacă este în stare să stea cu Iuliu Maniu pentru a-l îngriji, el fiind bolnav și neajutorat. Carandino a acceptat, purtându-i liderului țărănist un respect profund. Așa avem mărturii corecte despre moartea lui Iuliu Maniu. Scrie Carandino: „Am fost bufonul acestui rege Lear părăsit și trădat. L-am îngrijit zi și noapte cu devotament, cu sacrificiu personal, așa cum ar fi făcut-o un călugăr franciscan”. În închisoarea de la Sighet, Maniu și-a făcut testamentul verbal. Avea în închisoare aceeași atitudine de noblețe morală în care toată viața se complăcuse. „Nicio șovăială, nicio slăbiciune la acest bătrân care preferase să moară în închisoare decât să fie președinte de consiliu care să gireze, el, democratul de o viață, un regim de sclavie”. Fiecare frază scrisă despre apropierea morții lui Iuliu Maniu rămâne de neuitat. L-a rugat pe Carandino să transmită direct și personal Sfântului Părinte un testament religios. Manifestă regrete pentru că i-a nedreptățit pe Iunian și pe Stere. Notează Carandino: „Agonia lui Maniu a durat câteva zile. Un plutonier ungur, după accent, și subchirurg, după meseria mărturisită, a venit de câteva ori în celulă, în calitate de șef de operații. Conștient că moare, Maniu privea în gol și bolborosea cuvinte pe care ne străduiam să le pricepem. Ultimele vorbe pe care le-a rostit le-am auzit distinct: «Ce frumoasă femeie era Clara». Omul de reflexie rece care era Maniu, dar locuit de patimi mocnite, a trecut dincolo cu imaginea farmacistei din Șimleu în inimă și în privire”. După câteva ore Maniu a fost scos din celulă. Noaptea s-au auzit căruța, nechezatul cailor. Maniu pleca spre groapa comună de la Cimitirul Săracilor din preajma Sighetului. Încheie ziaristul: Păstrez imaginea lui pe improvizatul catafalc al patului de fier, atunci când i-am închis pleoapele și când, pentru întâia oară, a putut să-l vadă cineva cu capul plecat”. Întâmplare unică, antologică descriere.

Volumul se încheie cu perioada de domiciliu forțat din Bărăgan, de la Bumbăcari și Rubla. O carte-document despre o perioadă frământată a istoriei recente, când făuritorii de țară au fost umiliți până la moarte. Crud destin! Carandino ne-a lăsat ca zestre memoria suferinței. Mărturisea cu un prilej: „Am scris toată viața, am scris ceea ce am gândit, nu am scris invers niciodată. Și cu toate riscurile. Între a scrie ceea ce cred și a tăcea, am ales întotdeauna prima variantă. Pentru că se știa că eu spun adevărul și numai adevărul, că nu simulez”. Cu acestă profesiune de credință, cartea de față devine mai credibilă. Un crud document despre memoria suferinței.

 

Manuela PINTEA

VASILE  LESCHIAN, ROSTIRI AFABILE SAU MĂRTURIILE SCRIITORULUI COMPLEX

Cartea domnului profesor Vasile Leschian, Rostiri afabile, reprezintă un veritabil exerciţiu de lectură, menit să antreneze cititorul într-un periplu facil şi captivant, oferindu-i oportunitatea de a călători în varietatea literară actuală şi trecută. Incursiunea se face pe terenuri vaste, valorificând domenii de un vădit interes, de la Mioriţa lui Fochi la reviste care au sfidat timpul, precum „Afirmarea”.

Opera de faţă debutează, aşadar, cu prezentarea studiului efectuat de Adrian Fochi, Mioriţa, care presupune o amănunţită documentare monografică, valorificând unul din cele patru mituri fundamentale. Studiul pe care îl face Adrian Fochi este una din cărţile mari care merită studiate, întrucât însumează nu numai complexitatea scriitorului şi a cercetărilor sale, ci şi a gândirii arhaice, a mentalului colectiv de demult.

Vasile Leschian aduce în discuţie cea mai importantă revistă literară şi socială sătmăreană din perioada interbelică, „Afirmarea” (1936-1940). Precedată de peste treizeci de publicaţii, revista nu are anumite preferinţe pentru vreun curent literar, însă rămâne semnificativă prin deschiderea spre valorile autentice ale culturii şi ale literaturii. Vârsta entuziastă a tinerilor fondatori facilitează o abordare energică, plină de entuziasm, încercându-se plierea pe mai multe domenii ale cunoaşterii, de la istorie la literatură, cu implicaţii estetice remarcabile. Autorul surprinde ipostazele gazetarilor implicaţi, care au reuşit, prin calitatea materialelor, să promoveze aspecte de sorginte lingvistică, literară şi istorică. Revista este o deschidere temporală, oferind posibilitatea retrospecţiei, a cunoaşterii trecutului şi a viitorului, într-o anumită măsură. Aşadar, se propune un liant între prezent, trecut şi viitor prin prisma analizei unor aspecte de viaţă literară şi nu numai. Cu acest prilej, studiul îl aduce în prim-plan pe Ion Şugariu, „fiul minerului-aurar de la Băiţa, căutător de aur poetic el însuşi”, care a avut o colaborare interesantă cu revista „Afirmarea”, fapt care a dus la întregirea omului de cultură maramureşean.

Un alt articol demn de amintit este De la Titu Maiorescu la Petru Creţia. Contribuţii la un dicţionar al eminescologilor, în care se doreşte o receptare corespunzătoare a operei eminesciene. În acest context, îl descoperim pe domnul profesor Săluc Horvat, „unul dintre consecvenţii cercetători ai istoriei literare româneşti”, care, prin cercetările efectuate, „reflectează selectiv, ca într-o fidelă oglindă, opiniile critice diverse, contradictorii uneori, polemice chiar, ale istoricilor şi criticilor literari, ale scriitorilor contemporani sau din postumitatea lui Eminescu” în Mihai Eminescu. Dicţionar cronologic (1994).

O altă lucrare menţionată este Narcis şi oglinda fermecată. Metamorfozele jurnalului intim în literatura română, semnată de domnul profesor universitar Gheorghe Glodeanu, o redefinire a oglindirii narcisiste din perspectiva unicităţii. Considerat „împătimit lector de jurnal literar”, autorul ne invită să parcurgem un drum iniţaitic: „în studiul de faţă, pune în evidenţă solida documentare, exemplara bibliografie critică la care a apelat cu onestitate – peste o sută de titluri şi de autori, citându-i şi apreciindu-le opiniile”.

Cititorul va ajunge şi „pe marginea abisului existenţial”, cunoscând o latură sensibilă a vieţii, prin romanul Danielei Şiman, Născută în Zodia Cancerului. Imaginea lectorului se va transpune spre eternizarea clipei, atingând liantul Lumii de Dincolo, din perspectiva scriitorului realist. Trăirea intensă, izbitoare ne va constrânge în privinţa abordării vieţii şi a morţii, estompând barierele dintre cele două lumi, în contextul subiectivităţii. Prezentarea făcută surprinde prin emoţia transmisă, ce vine împreună cu dovada puterii absolute pe care o are scriitoarea în lupta cu boala. 

Trebuie menţionat faptul că Rostiri afabile de Vasile Leschian este tradusă în limba engleză, ceea ce va conferi un statut elegant operei. Aşadar, autorul dovedeşte posibilitatea deschiderii spre modernitate, oferind oportunitatea unei lecturi bivalente.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.