top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Vitrina arrow Cărți prezentate de Săluc Horvat și de Michael Murray, nr. 3(178), martie 2018
Cărți prezentate de Săluc Horvat și de Michael Murray, nr. 3(178), martie 2018 Print
Apr 01, 2018 at 11:00 PM

 

Săluc HORVAT

REPERE EMINESCIENE

          Încet, dar promițător, colecția „Repere eminesciene”, promovată de Editura „Țara Maramureșului” (cu sediul în localitatea Petrova – Maramureș), coordonată de criticul literar Alexandru Bogdan Petrovai, se îmbogățește cu noi titluri. A debutat în anul 2014 cu volumul Mihai Eminescu. Text și pretext al cunoscutului eminescolog clujean Mircea Popa și cu Eminescu. Note de curs al universitarului băimărean Cornel Munteanu. Colecția își adaugă un nou titlu, Reflecții eminesciene, propus de prof. dr. Nuțu Roșca.

          Cum rezultă din prefața volumului, autorul „s-a ocupat cu pasiune și admirație de opera lui Mihai Eminescu, despre care a scris mai multe studii și articole, a susținut comunicări la diverse manifestări științifice”. Unele dintre acestea au fost adunate de autor și publicate în volumul amintit. Grupate în câteva secțiuni, articolele sale dau dovada unei palete largi de abordări. Pe lângă articolele publicate în decursul anilor și cele comunicate cu diferite prilejuri, Nuțu Roșca a inclus în acest volum și unele materiale inedite.

          Lucrarea se deschide cu un cometariu pe marginea metaforei „albul munte”, întâlnite în elegia Amicul F. I., publicată de Eminescu în revista „Familia”, dedicată lui Filimon Ilea, fost coleg și prieten din perioada în care poetul se afla la Blaj cu intenția de a-și completa pregătirea școlară. Această prietenie a durat peste ani și l-a inspirat pe Eminescu în scrierea elegiei Amicul F. I., în care se întâlnește metafora „albul munte”. Criticul este de părere că „prin îmbinarea elementelor de mitologie creștină cu cele ale mitologiei dacice, Eminescu a realizat în finalul elegiei o splendidă imagine în care îngerii îi duc sufletul într-un loc, pe care poetul îl numește metaforic «albul munte»”.

                   Comentând sensul expresiei „albul munte”, Nuțu Roșca este de părere că este vorba de o asociere de termeni în aparență simplă, dar care constituie o adevărată piatră de încercare pentru cercetători. Pentru a-și susține opinia, criticul apelează la opiniile unor eminescologi care au încercat să identifice „albul munte” cu un munte oarecare de pe Terra. G. Bogdan-Duică, de exemplu, exclude posibilitatea sinonimiei expresiei „albul munte” cu noțiunea de paradis, pe motiv că „raiul creștin n-a putut fi «albul munte» cel care era la șes”. El merge cu gândul mai departe  spre munții indieni încărcați de mituri. Augustin N. Pop consideră că Eminescu, în anul 1866, când a scris poezia Amicul F. I., nu putea folosi un element indic, chiar sub prezumția de precocitate”. Mai degrabă, în opinia sa, „albul munte” este Olimpul, cel cu stânci albe acoperite de nori, pe care trona marele Dumnezeu, Zeus, la judecata trecerii din viață. Un alt eminescolog, D. Murărașu, este de părere că Eminescu s-a referit la Ceahlău, munte pe care s-au petrecut multe minuni din mitologia dacică și din legendele românești.

          Analizând opiniile diverșilor eminescologi, Nuțu Roșca este de părere că, în încercarea de a se explica polisemia expresiei „albul munte”, s-au urmărit numai sensurile strict concrete ale termenului, și anume niște munți care să corespundă cel mai mult acestei idei, excluzându-se sensul figurat al termenilor. „Efectul expresiei trebuie căutat tocmai în sensul figurat, în imaginar. Eminescu n-a vrut să numească o ridicătură de pământ (...) de culoare albă, ci a făurit o imagine, atribuind sensuri noi cuvintelor utilizate” – este de părere autorul lucrării, care consideră că „albul  munte” este o metaforă. Acesta arată că sensul metaforic al expresiei în discuție este probat de elementele semnificative, acelea din imaginea artistică. Prin acestea, Eminescu voia să prezinte locul unde va ajunge sau unde ar dori să ajungă sufletul său după moarte. Eminescu aspiră la cer, la eternitate. „Albul munte”, în imaginația poetului, este locul pur unde sălășluiește divinitatea supremă, unde îngerii duc sufletele celor vrednici.

          Culegerea propusă de Nuțu Roșca cuprinde și alte texte de interes pentru biografia eminesciană, unele cu referire la aspecte privind creația lui Eminescu, așa cum procedează atunci când face trimiteri la nuvela Avatarurile Faraonului Tlà, proză publicată postum de G. Călinescu în revista „Adevărul literar și artistic” (26 iunie 1932), despre care spune că „reprezintă cel mai senzațional romantism, cu castele fermecate și magice”. În amplul cometariu destinat acestui text eminescian, Nuțu Roșca face referiri la împrejurările și timpul în care a fost scris. Este vorba de perioada studenției, când Eminescu era preocupat de a realiza unele imagini gigantice ale devenirii umanității, așa cum a făcut și în Memento mori.

          Alte texte fac referire la modul de receptare a poetului și a operei sale, așa cum rezultă din articolul dedicat poetului Grigore Vieru, un admirator fără egal al lui Eminescu, considerat „steaua care i-a luminat calea în tainele creației” și cel care i-a inspirat frumosul poem Legământ.

          Alte comentarii se referă la „Eminescu în viziunea lui Mircea Eliade”, glosând pe marginea unui șir de eseuri publicate de critic, opinii care întregesc viziunea asupra valorii creației eminesciene. Alte articole se referă la opiniile lui Eminescu despre personalități ale vieții literare a timpului, amintite în opera sa. Întâlnim, în acest sens, însemnări despre Aron Pumnul, Heliade Rădulescu, Andrei Mureșanu, Vasile Alecsandri ș.a., cărora le dedică gânduri din cele mai frumoase, așa cum a făcut în Epigonii.

          Aria de cuprindere în preocupările lui Nuțu Roșca este mult mai largă. Întâlnim teme precum: Isus Hristos în poemul «Dumnezeu și om», Hristos în poezia «Singurătate», Nume biblice în opera lui Eminescu, Cântarea sferelor la Eminescu etc.

          Prin numeroasele trimiteri la textele eminesciene, Nuțu Roșca reușește să-și argumenteze opiniile sale asupra operei lui Eminescu, iar prin bogatele referințe critice să dea o notă de autenticitate cercetărilor sale, toate dovedind o bună cunoaștere a operei eminesciene.

 

Michael MURRAY

VIAȚA

DINTR-O PERSPECTIVĂ INTERIOARĂ

Din când în când apare câte o carte care te face să te simți bine că trăiești. Aceasta este una dintre ele. Cele mai bune cărți ne lărgesc orizonturile și ne adâncesc înțelegerea lumii. Voiam să completez „și ne adaugă noi destinații în lista de dorințe”. Dar nu, aceste cărți minunate ne-au și transportat într-acolo; simțim că deja cunoaștem locurile și oamenii cu inima. Locul? România centrală și de nord-est. Mă simt norocos să fiu în posesia unui exemplar al cărții Oameni și marionete (Ed. PIM, Iași, 2017) de Daniel Dragomirescu. Cartea este un ansamblu de reminiscențe, povestiri autobiografice și merită din plin timpul și efortul investite în a o obține. Cu o prezentare elegantă, bine tradusă, aceasta face parte dintr-o serie de cărți publicată de „Orizont Literar Contemporan”. Toate edițiile sunt bilingve și sunt incluși scriitori dintr-o mulțime de țări.

Daniel Dragomirescu a crescut în Vaslui, o regiune din nord-estul României, în anii 50 și 60. El descrie viața dintr-o perspectivă interioară; perspectiva autobiografică oferă o vedere prin necesitate limitată asupra timpurilor, reducându-se la interesul, activitățile, satele și orășelele acelor vremuri.

Politica cu literă mare, Statul, Blocul estic nu sunt cuvinte sau concepte ale vieții de zi cu zi. Autorul se confruntă cu ele (Întâlnirea cu Cerberul); de asemenea, acestea sunt, la un alt nivel, o parte fundamentală a acelei vieți. Și totuși se infiltrează peste tot, ceea ce e adevărat mai ales pentru generațiile de dinainte de război, ale părinților și ale bunicilor săi. Ei trebuie să fie atenți la ce vorbesc.

Vedem soarta incontestabilă a familiilor burgheze de dinainte de război, acum căzute în dizgrație (Sandalele). Totul este acceptat ca făcând parte din viață. Există feluri de a ocoli restricțiile impuse de stat, însă ele pot fi puse în aplicare subit datorită despotismului și nepăsării autorităților (În tabăra de la Năvodari). Însă nu vorbim strict de „autorități”; sunt oameni pe care tatăl îi poate cunoaște din școală sau de dinainte – iar nepăsarea lor e nepăsarea tuturor din toate timpurile. Citim de asemenea o relatare personală despre un cutremur devastator care a lovit Bucureștiul. Oameni surprinși în toată vulnerabilitatea lor; oameni care amenință pe ascuns.

Una dintre povestirile mele preferate, Marilena, are un fel propriu de a se situa față de speranțele, pasiunile și ocaziile pierdute care rămân mereu cu noi. Și acesta este unul dintre aspectele încurajatoare ale povestirilor: felul în care dragostea, speranța de a fi iubit, iubirea aranjată care se poate transforma într-una adevărată sunt mereu o parte a vieții și a lumii noastre. Aceste lucruri le recunoaștem spontan, ele ne merg direct la inimă.

În România cea nouă, religia joacă din nou un rol important. Acest lucru poate părea surprinzător și, totuși, după cum ne demonstrează Ciorba de pește (după părerea mea, singura povestire care nu se încheagă), religia nu a dispărut niciodată. Chiar și această povestire este plină de tezaurul vieții trăite, de vremurile trecute și de mentalitatea acelei perioade. Rolul religiei este unul curios; există multe obiecții la adresa lui Dumnezeu în povestiri. Acestea aparțin
postcomunismului. Mă întreb dacă ele nu încearcă să afișeze o stângăcie aparentă. Oare nu sunt ele parte dintr-un efort reînnoit de a restabili o identitate românească pierdută o vreme?

Ceea ce răzbate printre cuvinte este acea identitate coerentă pe care o purtăm toți și din care facem parte: ăștia suntem, cu speranțele și necazurile noastre, cu lipsa noastră de înțelegere. Detaliile diferă, dar răspunsurile sunt atât de ușor recognoscibile. Și pentru că ne putem identifica, inimile noastre sunt în aceste povestiri, deoarece reacțiile noastre sunt similare.

Ultimul capitol, Mașina de scris, aduce în prim-plan semnificația întregii cărți. Începusem să mă întreb de unde venea titlul Oameni și marionete. Ei bine, explicația e aici. Am scris mai devreme despre cum nepăsarea funcționarilor publici este nepăsarea generală a umanității; dar avem și o nepăsare a funcționarilor înșiși. Am scris de asemenea că statul era doar fundalul vieților umane. Așa și era, dar pe măsură ce creșteau și erau nevoiți să-și asume responsabilități, prezența statului devenea un impediment în viețile lor. De exemplu, decretul lui Ceaușescu de a înregistra oficial fiecare mașină de scris. Are izul unui dictat nazist, și nu e surprinzător că dăm peste un milițian-șef care admiră tacticile naziste. După căderea lui Ceaușescu, miliția ne apare ca o marionetă a regimului. Funcționari, milițieni, marionete, orice altceva în afară de oameni obișnuiți.

Daniel Dragomirescu este un maestru al condeiului. Folosirea motivului întâlnirii sale cu un câine fără stăpân în cimitir, în Întâlnirea cu Cerberul, devine cheia înțelegerii unei întregi părți a vieții sale din acea perioadă. Această măiestrie este secretul care, din spatele scenei, face capitolele să prindă viață. O carte savuroasă, plină de temerile, speranțele, pasiunile și îndoielile vieții noastre.

 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.