top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Orfeu arrow Poeme de Lucian Vasilescu, nr. 3(178),martie 2018
Poeme de Lucian Vasilescu, nr. 3(178),martie 2018 Print
Apr 01, 2018 at 11:00 PM

 

Lucian VASILESCU

 

„cel mai bun poet din spitalul acesta”

 

*

dragii mei, vă scriu din mine însumi, unde am ajuns cu bine. vremea, pe aici,

e frumoasă.

apa e liniştită. locuiesc la acelaşi etaj cu doi oameni drăguţi: un tâmpit

şi-o tâmpită.

 

*

cred că m-am zdrelit destul de rău de colţul dimineţii în care m-am născut.

altfel de ce s-ar aşterne peste toate zilele mele nopţile, altfel de ce s-ar ascunde

de cheile mele toate porţile?

altfel de ce-ar tremura în mine viaţa de frică?

 

că vine altul şi mi-o ridică. 

 

altfel de ce atunci când alunec în oglindă mi se face milă?

aşa, ca un şpriţ: trei părţi de vin şi oleacă de silă.

 

dar încă mai stau în picioare, şi asta e bine. încă respir, încă văd,

încă mă mir că nu am uitat nimic despre tine.

deşi nici măcar nu te-am cunoscut: rătăcită cum eşti într-un viitor

care pentru mine-a trecut.

 

cred că m-am zdrelit destul de rău de colţul dimineţii în care m-am născut.

mai cred şi că într-o zi, cândva, o să mă vindec şi eu de viaţa asta

în care mă tot prăbuşesc. c-o să înceapă şi pentru mine ceva.

 

în lumea fioroasă de sub ceresc. 

 

*

m-am străduit, am sperat, am crezut o viaţă aproape întreagă.

aşa cum a fost: strâmbă, pocită, beteagă.

 

trecutul se aşază pe mine în straturi din ce în ce mai grele.

viitorul se face tot mai mic şi-i bântuit de manele.

din ceruri se-aude cum armate de îngeri ştirbi şi mahmuri îngână refrenul

pe o mie voci, din o mie de guri.

viaţa mea nu-i un roman – viaţa mea e o manea minunată.

de-ar fi să mor, aş renaşte s-o mai ascult o dată.

 

m-am străduit, am sperat, am crezut o viaţă aproape întreagă.

dar mi-a ieşit strâmbă, pocită, beteagă.

 

*

m-am întrebat de mai multe ori la ce bun, apoi m-am luat cu treaba.

am cărat în cârcă lucruri, oameni şi întâmplări.

pe mine însumi, adeseori.

 

acum trăiesc în altă parte. citesc o altă carte. scriu.

cum alţii proroceau în pustie, scriu şi eu în pustiu.

în nisipul pe care-l va linge marea.

în nisipul vecin cu disperarea.

lumea se duce de râpă. eu aş vrea să rămân. să rămân,

peste pustia nisipurilor singur stăpân.

 

oare din întâmplare, în limba mea, dimineaţă rimează cu greaţă?

oare din întâmplare, în ţara mea, lumina e întuneric?

oare din întâmplare viaţa mea e întunecată feeric?

oare din întâmplare tinereţea mi s-a scurs printre degete, ca o apă?

oare din întâmplare din acum şi aici nimeni nu scapă?

 

demult, credeam că viitorul vine el, nu c-o să mi-l dea cineva.

demult, credeam şi eu în viaţa din filmele de cinema.

unde totul se naşte din beznă şi sfârşeşte-n lumină.

cum credeam c-o să mi se-ntâmple şi mie, în viaţa mea.

 

iar ea de drag –  mă gândeam, de rămas bun – îmi spunea,

mă îmbrăţişa.

 

*

în ţara mea e o veşnică primăvară. în ţara mea înfloresc toate bubele pământului. tot aici, de mai bine de cincizeci de ani, îmi locuiesc şi eu neputinţa. nevolnicia. neîmplinirile. umilinţa.

aici mă simt eu acasă. un preş de şters picioarele la intrarea din dos.

aici mă descompun de mai bine de jumătate de veac. aici mă afund, zi după zi,

tot mai jos.

 

în ţara mea răsună codrul de manele. şi viaţa mea joacă îndrăcit după ele.

în ţara mea apele susură în ritm de manea. şi viaţa mea se scurge-n hazna,

odată cu ea. durerea mi s-a schimbat în plăcere, arsura o simt

ca pe-o mângâiere.

 

mă rog şi eu, ca tot omul. dar icoana la care mă rog s-a tocit şi s-a şters. mă rog la o ramă goală. mă rog fierbinte, ca un cazan cu smoală. ţara mea mă iubeşte. mă strânge în gheare. îmi adapă zilele cu disperare.

 

aflu, zi de zi, de la suferinţă, că-s viu. aflu, noapte de noapte, că trăiesc în pustiu. şi asta e bine. mă îmbărbătează. îmi confirmă că n-am ajuns în zadar la amiază. 

 

în arenă, dumnezeu zdrăngăne din clopoţei, costumat în arlechin. când a sosit,

a spus c-o să facă doar câteva tumbe, c-o să stea puţin. cât să-i vedem şi noi

pe îngeri umblând pe sârmă. zburând la zidul morţii. plutind la trapez, sărind

de colo-colo prin cercuri de foc. aşa a spus şi de atunci circul n-a mai plecat deloc.

 

din girofaruri, stelele sclipesc deasupra noastră, pe cer. în limba mea

cuvintele cad bolnave, se umflă de puroi, apoi pier. viaţa e,

de la un capăt la altul, o feerie. un accident fără supravieţuitori.

o poezie din care cuvintelor li se croiesc sicrie.

 

în ţara mea eu sunt un răspuns, dar n-am întrebare.

în ţara mea locuiesc un coşmar cu ieşire la mare.

 

*

când a început, viaţa mea a început de sus. ca o promisiune. ca un răsărit

de soare la apus. zeii, congestionaţi la faţă, suflau în goarne. în parcări,

toate maşinile cântau în cor, din alarme.

 

când eram eu mic, ţara mea era mare. se întindea de la mine şi până hăt,

la hotare. unde avea vecini – nişte oameni care vorbeau altă limbă, nişte străini.

 

cu cât creşteam, ţara mea se făcea tot mai mică. într-o vreme, ea se întindea

de la mine şi încă puţin după strada mea. unde avea vecini – nişte oameni

care vorbeau altă limbă, nişte străini.

 

acum, la cincizeci de ani, ţara mea s-a boţit de tot şi-a încăput, toată, în mine.

se întinde de la cap la picioare şi are unghii la hotare. acum e fericită:

toţi îi sunt vecini – nişte oameni care vorbesc altă limbă, nişte străini.

 

îmi amintesc că, atunci când a început, viaţa mea a început de sus.

ca o promisiune. ca un răsărit de soare la apus. zeii, congestionaţi la faţă,

suflau în goarne. în parcări, toate maşinile cântau în cor, din alarme.

 

dar timpul, ca tot timpul, a trecut. nimic nu mai este acum ca la început.

zeii ori au murit, ori au plecat – nimeni nu ştie. maşinile, şi ele, au ruginit.

pe ecran mai pâlpâie doar cuvântul sfârşit.

 

acum, ţara mea-şi doarme somnul de veci, chircită în cripta de carne.

 

*

viaţa mea, toată, ar încăpea foarte bine într-una mai mică.

şi încă ar mai rămâne, subţire, un loc pentru o coală de hârtie,

o călimară şi-un toc.

de care să mă agăţ cu disperare, ca de-un colac greu, de plumb,

de salvare.

viaţa mea, toată, ar putea locui într-o alta, mai mică.

chircită-n ungherul unde odată, demult, a tors o pisică.

viaţa mea, toată, ar încăpea într-o sticluţă

pe care şi-ar trece-o unul altuia îngeraşii,

sorbind câte-o litruţă.

 

trăiesc înconjurat de lucruri pe care le-am adunat cu greu

dar nu-mi sunt de nicio trebuinţă.

trăiesc să apuc ziua de mâine, de parcă mi-ar folosi la ceva.

trăiesc nopţi de veghe şi zile de coşmar, rostogolindu-se peste mine.

mă veştejesc în zadar.

înconjurat de oameni pe care m-am străduit să-i cunosc.

înconjurat de oameni pe care nu-i recunosc.

mă port printre ei cu sfială şi cu umilinţă.

sunt, din regnul meu, cea de pe urmă fiinţă.

mă vizitează, în magazia unde scriu, popoare de şoricei.

poate asta şi sunt – unul ca dânşii, unul ca ei. o vietate dăunătoare.

al cărei suflet a apus demult, ostenit.

în zarea unde sfârşeşte până şi cuvântul sfârşit.

 

sunt de genul masculin, regnul animal.

mă trezesc mahmur, dimineaţa, pe acelaşi pat de spital.

ca s-o iau de la capăt. cu deznădejdea şi cu speratul.

că în fine, la noapte, mă voi preface în altul.

pentru asta veghez, pentru asta mă prefac că sunt viu.

pentru asta mă rog în pustie.

pentru asta trăiesc în pustiu.

 

*

toată viaţa am sărutat broaşte pe gură, nădăjduind că ele

se vor face prinţese.

de-o viaţă mă umplu de bube, de spume, de bale, tot încercând.

şi niciodată nu-mi iese.

m-am smintit în pustiu. într-un pustiu de sminteală.

cu oaze de hârtie şi ochiuri, înşelătoare, de vodcă şi de cerneală.

încă sunt viu,

încă fac spume la gură. muşc din mine însumi,

ca din cuminecătură.

mă târăsc prin pustiul de sminteală şi de nerozie.

sunt un vierme

din care nu se va face nici flutur, nici poezie.

am sărutat pe gură

toate broaştele lumii de acum şi de-apoi.

sunt doar o amintire

de care şi lui dumnezeu îi este cam ruşine

 

şi nu mai vrea de mine să aibă nicio ştire.

 

*

în limba în care scriu nu mai visez demult.

în limba în care visez nu mai scriu. în limba

în care trăiesc nici nu-s mort, nici nu-s viu –

în limba mea vântul doar mai învârte cuvinte-n pustiu.

în pustiul unde mă tot cufund în zare.

în zarea unde se sting, rând pe rând, ultimele cioburi de soare.

 

în decorul descris anterior îmi voi face tiptil apariţia

(din stânga scenei) înveşmântat în viaţa mea stinsă,

strălucitoare. orchestra va sublinia, cu scrâşnete adecvate,

această întâmplare. iar spectatorii ne vor ovaţiona, ridicaţi în picioare.

pe mine şi pe viaţa mea stinsă, strălucitoare.

 

şi peste noi toţi va cădea cerul, ca o cortină pictată cu stele,

cu lună şi soare.

şi va fi un extaz.

 

şi va fi desfătare.

 

*

dragii mei, a trecut ceva vreme de când n-am mai scris. dar totul e bine, iar eu sunt cuminte, cum am promis. mă mulţumesc cu puţin. duc o viaţă tihnită. locuim la acelaşi etaj – doi tâmpiţi şi-o tâmpită.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.