top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Proză arrow În vârful degetelor; Pândă la capătul nopții (Adela Naghiu), nr.3(178), martie 2018
În vârful degetelor; Pândă la capătul nopții (Adela Naghiu), nr.3(178), martie 2018 Print
Apr 01, 2018 at 11:00 PM

Adela NAGHIU

ÎN VÂRFUL DEGETELOR

Întotdeauna adormea într-un mod nefiresc. De la cap spre picioare. Peste ochi se așternea perdeaua caldă a somnului cu primele fantasme, iar picioarele zvâcneau ca și cum și-ar continua alergarea desprinse pe nesimțite de renunțarea din creier.

Ieși acum din somn invers de cum intrase: cu picioarele-nainte. Își simți membrele fulgerate de o durere tăioasă. Totuși, oricât se străduia să țipe, țipătul refuza să se închege. Ca și cum ceva de nepătruns despărțise deodată capul de trup... Oare am murit?, țâșni de nicăieri întrebarea fatală, făcându-l să se înfioare. Frânturi de imagini din ziua de dinainte i se perindau prin fața ochilor. Gonea pe autostradă într-o stare de nedescris. Știa că Ema e la Predeal. Cu el.

Trebuia să-i prindă. Să le urle în față că el nu e cârpa lor de șters pe jos, că știe tot, tot... Nu se va coborî până-ntr-acolo încât să se ia la bătaie cu Remus. N-ar fi avut nicio șansă. Remus, colegul lui de la firmă, făcea sală de două ori pe săptămână. Și nu pierdea niciun prilej să-și etaleze mușchii de câte ori ieșeau cu toții vara la iarbă verde sau la piscină.

Zgomotul unei uși și apoi al unor tocuri – de femeie frumoasă și tânără, remarcă instantaneu – îl smulse din gândurile tot mai învălmășite.

De-aș putea măcar deschide ochii, își spuse, și chiar încercă să-și ridice pleoapele. Ca în visele urâte, când încerci cu neputință să scapi, deschizându-ți ochii printr-un efort de voință, pleoapele nu-l ascultau.

Desluși un gâlgâit scurt și apoi o mașinărie cu role împinsă pe parchet. Ireal un telefon începu să sune. Nu era al lui. Idioată melodia de apel.

- Da, dragă... Scuză-mă, nu puteam să răspund, de groază ce-a fost aici de dimineață!...

Urmară câteva clipe în care se chinui să audă ce spunea femeia de la celălalt capăt (era să spună al firului, da’ cine mai știe ce-i aia?!). Apoi femeia cu tocuri începu să chicotească (al dracu’ de femei, deci asta fac ele: ne lasă în plata domnului cu orele și tot despre noi bârfesc!).

 – Nu, dragă, mai vorbim, sigur... Am aici unu... L-a adus azi-noapte Smurdu. Comă profundă, ce crezi? (Profundă, pe dracu, tu nu vezi că-mi mișc picioarele?!!) Da... e legumă! Rău de tot! Și-i tare tânăr, săracu... A intrat într-un cap de pod pe DN1. Își iau mașini d-astea, jdemii de euro și fac pă nebunii. Și uite unde-ajung. Nici la budă nu se mai pot duce, vorba aia...

Își aminti cu groază: trebuia că are și el sondă. Dar în loc să-l umilească perspectiva, simți cum un val de înfiorare îi comprimă respirația la gândul mâinilor de femeie pe trupul lui gol.

Cu Ema nu mai făcea sex decât când nu mai avea încotro. Nu pentru că n-o mai dorea. O dorea chiar mai sălbatic acum, când o bănuia infidelă. Dar, de câte ori îi dădea hainele jos de pe ea, nu-și putea reprima gândul grețos că și el o mângâiase la fel. Că și răspunsul ei la mângâieri era același. Era oare același? Și se chinuia să-i urmărească mișcările, răbufnirile, suspinele, doar, doar o prinde ceva străin de ritualul binecunoscut și încă năucitor ce-i tulbura și-i împăca de fiecare dată în patul cât toată garsoniera lui sau chiar pe bancheta din spate a mașinii când ea nu mai avea răbdare până acasă și i se înfășura toată pe trup ca o blană vie.

Un pas târșit, apăsat îl făcu să tresară. Apoi aceleași tocuri cu clinchet metalic:

  Da, dom profesor... nicio schimbare. EEFG nu arată nicio activitate cerebrală. Are traumatisme multiple. Dar organele interne arată bine.

– Te-au sunat ăștia de la transplant? (Doamne, ăștia or să mă omoare de viu! Sunt viu!! Voi chiar nu vedeți că-mi mișc degetele de la picioare?!)

Ca și când i-ar fi ghicit gândul, profesorul trase cuvertura.

– Degeaba-l înțepați, domprofesor, nu simte nici dacă l-ar călca trenu!

Ăștia-s idioți! Îmi mișc degetele! Sunteți orbi, ce naiba?!...

Începu el însuși să vadă.

Un salon alb. Deasupra privirilor lui o fată frumoasă și un bătrânel cu chelie surâzând încurajator.

– Hai, că atâta a fost mai greu, spuse fata și-l înfășură într-un halat căruia nu-i mai găsea mânecile.

– Să știi că-mi mișc degetele de la picioare, spuse repede privind la chipul ei alb, luminos. Ea surâse: Evident că-și putea mișca degetele, doar înainta pe culoarul întortocheat înfășurat în mantoul acela fără mâneci.

Să nu mă duceți la transplant, continuă încordat. Am fost în comă, dar mi-am revenit. Nu vreau să fiu donator de organe, am numai 27 de ani, nu se poate să...

– Lasă asta, îl întrerupse fata, toți spuneți la fel. Bătrânul, pe care nu-l auzise urmându-i, își trăgea răsuflarea la intrarea într-o sală mare.

Aici nu puteți intra decât după ce v-ați lămurit despre toate – spuse privind cu coada ochiului către fata care îl dezbrăca fără nicio jenă pe tânăr chiar în fața lui.

– Nu vreau să ajung la comisia pentru transplant! Voi nu vedeți că-s viu?!, zbieră ca și cum asta i-ar fi putut convinge pe cei doi însoțitori.

Nu-l lăsa să zbiere, spuse bătrânul speriat. Știi că ăștia nu suportă urletele! O să ne ia pe noi la întrebări!

Fata se repezi atunci și-l sărută pătimaș pe buze, înveșmântându-l ca o blană vie. Suspină prelung. În aerul luminos copacii începură să curgă unul după altul. Picioarele lui lăsau urme tot mai dese pe zăpadă.  

    

PÂNDĂ LA CAPĂTUL NOPȚII

Mersese prea departe. Fără nicio precauție. Descoperise fără să vrea teribila lor conspirație. De ani întregi observase cum cercul se strânge. Și nimeni în jur nu înțelegea că totul e planificat. Și nu poți vorbi despre asta.

Le-a atras și el cu siguranță atenția prin ideile lui total nonconformiste despre apocalipsa postumanității, idei despre care aflau nu numai studenții de la cursuri, ci și obișnuiții boemei literare, poeți debutați obscur, câștigându-și pâinea și vodca pe la ziarele locale ori simpli intelectuali pensionari ce umpleau zilnic mesele barului Igniș unde, după o vreme, lucrurile scăpau de sub control și pe câte unul mai inconștient îl lua gura pe dinainte.

Era imposibil să nu-ți dai seama că preluaseră controlul. Aveai diabet? Deschideai televizorul și pac! reclame la medicamente ce reglează glicemia. Te părăsea iubita? În aceeași zi te opreau pe stradă misionari de la cel puțin trei confesiuni ca să te atenționeze că singura soluție împotriva depresiei e convertirea. Ți se strica frigiderul sau calculatorul? În supermarket reduceri de 50% la electrocasnice! Bineînțeles cu cardul de fidelitate! (Cu cardurile astea blestemate află totul: ce boli avem, ce vicii, cât câștigăm, pe unde umblăm.)

Când a înțeles asta și-a strâns toate cardurile și a vrut să le arunce. Apoi s-a răzgândit: se vor prinde și-l vor reduce la tăcere. Mai bine să le folosească din când în când, dar, ca să nu-l poată urmări, va face numai lucruri imprevizibile: suferea de ulcer, nu-și va mai lua decât medicamente de inimă. Îi plăceau carnea și brânzeturile, va deveni vegetarian. Și da, și-o trăgea cu secretara cea nouă cu care se întâlnea o dată pe lună, când bărbat-su era plecat în delegație. O s-o rupă cu ea. În fond și laboranta de la științe se arăta la fel de disponibilă și părea mai puțin pretențioasă.

Într-o zi s-a trezit la ei. Nu-și amintea când a fost ridicat. Ceva foarte vag îi rămăsese totuși în minte: sora lui, economista, care mai trecea din când în când să vadă ce mai face, l-a găsit odată într-o stare de nedescris. Abia a vrut să-i deschidă. Apoi, când ea s-a dus la baie, i-a desfăcut căptușeala de la palton. A crezut c-o să se enerveze, dar ea era mai mult speriată. Cred și eu! Dar oare unde-o fi avut microfonul?

O fată înaltă și urâtă l-a somat cu severitate să stingă lumina și să se culce, apoi i-a făcut o injecție. Probabil serul adevărului. Dar nu voi recunoaște nimic – și-a spus, apoi s-a ținut tare. Dacă adorm, fie și numai câteva ore, sunt pierdut! În timpul ăsta ei pot afla totul. Căci au un fel de aparat (l-a observat cu coada ochiului în camera de gardă, unde zilnic apăreau fețe noi, probabil alte victime ale programului), un fel de scanner, și dacă atunci când ești conștient îl mai poți păcăli, în timpul somnului ești la discreția lor.

Au mai venit și alții în salonul lui. Nu dintre cei bănuiți că știu, pe toți îi studiau separat. În fiecare dimineață apărea tipul acela cu barbă și ochelari care îl tot chema la el și încerca să-i intre pe sub piele: Cum vă mai simțiți azi? Ați reușit să dormiți? etc.

În timp ce se plimba pe coridoare, observă că ușa de la intrare nu se închisese complet după ce una dintre fetele în alb ieșise probabil la țigară. În ghișeul de la intrare, unde nu se stingea niciodată lumina, nu se vedea mișcare.

Să fug – îi trecu prin minte. Apoi își aminti că e în șlapi, actele și banii îi sunt în dulăpiorul metalic de lângă pat (telefonul l-a aruncat el însuși într-un coș de gunoi, după ce a remarcat la el niște ciudățenii. Precis avea și el un sistem de urmărire, ceva!). Se strecură pe nesimțite afară. Frigul sfârșitului de iarnă îl izbi încă de la primii pași. Găsi o spărtură în gardul ce împrejmuia clădirea pe care nu-și amintea s-o fi văzut și dinafară. Luminile difuze ale unor faruri îndepărtate îi fixară genunchii zgribuliți în pantalonii de pijama.

Vru să urce în spate, apoi se răzgândi. Din scaunul din dreapta putea să-l studieze mai bine pe șoferul ce părea plictisit sau poate doar absorbit de ale lui. Narciselor, zece – spuse neutru, trăgând cu coada ochiului spre bărbatul de la volan. Părea că nu dă importanță înfățișării ciudate a clientului său nocturn.

- Ce vreme urâtă! Nici nu ninge, nici nu plouă! Ce să mai? Nu mai sunt iernile de altădată. Iarna ger, vara vară. Că acuma cu poluarea asta...

          N-avea chef să flecărească. Știa el că așa fac toți taximetriștii ca să te tragă de limbă. Apoi te trezeai că cine știe cine te urmărește pe stradă, auzeai zgomote ciudate în timp ce vorbeai la telefon. Aveau oameni infiltrați peste tot. Până și vânzătoarea de la chioșcul din bloc știa totul despre el și era destul să-i ceară un pachet de țigări sau o pâine și ea îi întindea sortimentul precis.

          Se apropiau de destinație. La un moment dat șoferul a virat brusc.

          - Ce faci, dom’le? Narciselor e chiar în față!

          - Știu, dar e o porțiune închisă. Cu canalizarea ceva.

            - Atunci eu cobor aici!

 Nu trebuia sub nicio formă să-i facă jocul. Poate că totuși se grăbise având încredere în șoferul ce părea să facă totul numai să-i schimbe traseul.

Își aminti deodată că n-are niciun ban la el, numai mărunțișul de cafele. În buzunar mai găsi un pachet de țigări aproape plin.

- Îmi pare rău... nu-mi găsesc portofelul. Îi întinse pachetul de Kent cu aerul că oricum valorează mai mult decât cursa.

- Bine, dar eu nici măcar nu fumez, se miră indignat șoferul.

Puse țigările pe bord și coborî în bombănelile taximetristului cu mama lor de nesimțiți cu tot.

Ajunse acasă. Fără chei. Yală dublă. Deodată-și aminti: geamul de la baie. Ajuns în spatele blocului, văzu într-adevăr la patru geamul lui deschis. Nu mai rămânea decât să coboare cumva și să se strecoare înăuntru.

Urcă pe bloc. Improviză o frânghie dintr-un mănunchi de cabluri telefonice uitate prin casa scării, o legă strâns de ridicătura unei guri de aerisire și tocmai se pregătea să și-o înnoade peste mijloc, când auzi zgomote în semiîntunericul din scară.

Trebuie să ajung acasă! Manuscrisele mele, asta urmăresc! Dar cui să le trimit? Câți dintre cunoscuții mei nu sunt cu ei? Și câți s-ar primejdui publicându-le?

Dedesubt începuse agitația. Apăru și mașina albă. Câțiva vecini se adunaseră îndărătul ușii de la intrare și dădeau lămuriri în șoaptă.

   Nu-l speriați! E profesorul de la patru. De când l-a lăsat nevasta, a cam luat-o pe ulei. Prea multă carte strică! Tot că-l urmărește cineva. Da’ cine să-l urmărească? N-a vrut să se treacă nici în cartea de imobil. Că cică ce fac eu cu datele ălea? Săracu’! Acuma gata să se arunce de pe bloc! Noroc că l-am auzit umblând pe-acolo, deasupra...

Zgomot de pași. Deschise ochii. Salonul alb și o lumină lăptoasă. Pe noptieră, peste un vraf de hârtii, o mulțime de aparate. Ochelaristul bărbos apăru instantaneu de după ușa crăpată, urmat de fata cea înaltă și urâtă. Închise ochii la loc și se prefăcu că doarme.

- Ne-a cam dat bătăi de cap noaptea trecută, mormăi ochelaristul.

- Las’ că se dă el pe brazdă, dom’ doctor.

- Acuma că ne-am lămurit ce-i cu el, îl trec dincolo. O să fie mai ușor de supravegheat. Și-apoi e zona lu’ șefu’. N-are decât să se spele cu el pe cap. Sper că ai notat tot ce trebuie.

                                                                                      

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.