top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Proză arrow Apartamentul cu pereții albi (Ștefan Jurcă); Eu, femeia (Oana Duruș),nr.3(178),martie2018
Apartamentul cu pereții albi (Ștefan Jurcă); Eu, femeia (Oana Duruș),nr.3(178),martie2018 Print
Apr 01, 2018 at 11:00 PM

Ștefan JURCĂ

APARTAMENTUL

CU PEREȚII ALBI

(fragment)

Silviu intră în baie, dă drumul robinetului pentru apă rece, își umezește ochii, apoi se freacă pe piept cu prosopul umed. A găsit tigaia, o are de-acasă, una din tablă neagră, dar foarte practică, o juma de lingură de untură de porc, să nu aud de ulei, nici măcar de floarea soarelui. Omleta e gata, hai scumpi... Era bună și o bere ori o gură de vin, dar nu am sticle de schimb la bere pentru acasă. Voi face eu rost de undeva de niște sticle goale. Știi ce mult căutam bere de Timișoara? Aici se găsește din belșug, dar predomină cea de Satu Mare, după care faci diaree, are un gust acrișor. De bere nemțească ori sârbească aici n-a auzit nimeni, în Timișoara era plină piața de ea. Să vezi ce am pățit cu baia asta, povestește cu prosopul în mâini. Mi-am adunat apă caldă în vană, am închis ușa de la baie și am deschis gemulețul de sus, din peretele de deasupra vanei, să iasă aburii afară, să protejez pereții și tavanul, sunt  așa de albi... de frumoși. M-am bălăcit bine, mi-am săpunit toate cele, m-am clătit bine cu apă călduță, apoi cu apă tot mai rece. Când să ies afară, mai deschide ușa dacă poți. Apăs clanța, dar nimic, trag de ușă, o lovesc cu călcâiul... Mă așez pe marginea căzii și privesc cum se scurge apa plină de clăbuci. Apăs iar clanța, ușa pare de neclintit. Mă uit prin baie, mă aplec sub vană și văd ceva, o  bucată de fier. Mă așez pe burtă și scot obiectul de sub vană. Este o bucată de platbandă folosită la prinderea caloriferelor în perete. Tot e bună la ceva, îmi zic, cel puțin nu voi dormi aici în pielea goală. Eram învelit în prosopul pe care-l păstrez atârnat în cui de ușa de la baie. Mai aștept să se răcească în baie, aburii ieșiseră pe gemuleț, acum intrau curenți de aer rece, apăs clanța ușii de la baie, tot deageaba. Și-mi vine ideea genială: nu în baie a descoperit Arhimede legea gravitației? Așez platbanda într-un capăt și o împing sub ușă, iar din capătul celălat ridic cu nădejde. Încă o dată și numai ce văd că ușa se clatină. O iau de la capăt, de data asta cu o mână apăs clanța, iar cu cealaltă ridic platbanda. Când am văzut ușa dată de perete și culoarul cu linoleul, așa de familiar aparând în fața mea, am înflorit ca un boboc de bujor, primăvara. Am dormit nemișcat până dimineața. De atunci păstrez sub vană bucata de platbandă pentru orice eventualitate.

***

Eram în spital, pentru că  voiau să mă ducă în armată după ce am plecat din facultate... Din Arad m-a sunat tata să mă transfer la spitalul din Aradul Nou. Era dincolo de Mureș, treceam podul cel lung, pe lângă Boul Roșu spre Aradul Nou. Aveam trimitere de la doctorul  Tiberiu Teodorescu, poet. Mai întâi m-a consultat, avea un ciocănel cu care m-a lovit ușor în colțul genunchilor, după ce am îndoit piciorul și l-am ridicat de pe scaun. Internarea mi s-a făcut rapid, trebuia să-mi cumpăr lingură, așa era taina rânduielii. Am ieșit în oraș, mi-am cumpărat una-alta, câteva perechi de chiloți, un  maieu, l-am căutat pe Petru, care mi-a dat niște cărți, printre care și Mihail Sebastian, Accidentul. M-a impresionat iubirea sa pentru pictorița Ann, eram fascinat  de Sebastian, de cum descrie Brașovul, de lumea sașilor, de cabana lor din munți. Nora, o tipă excelentă. Atât de pitoresc scria despre orașul de sub Tâmpa, nedevenit încă Orașul Stalin, despre restaurantul Corona, unde luasem și eu, cândva, masa frugală și câte o bere. La subsol e clubul ziariștilor. Ziua închis.

O asistentă mică și anemică îmi făcea avansuri, am început să profit de simpatia ce mi-o arăta. Astfel mergeam să mă plimb înspre clădirea din fundul curții, unde erau internați alcoolicii. Eu aveam salonul în clădirea principală dinspre șoseaua ce merge spre Timișoara. Li se administra băutură tratată, după care li se făcea silă tocmai de băutura lor preferată, unii vomitau. Ce bine că nu sunt și eu aici, mi-am zis. Un tip mai mărunțel, cu părul cărunt și rar, ce-mi spunea că a fost ofițer la Ineu, mi-a zis că baiul meu este lipsa de femei. Adică abstinența. Venise și el cu halatul său vișiniu în urma mea, am intrat în vorbă, ne-am plimbat o vreme împreună. Mă gândeam să nu fie din ăla care te trage de limbă. O părăsisem pe Florence, era ceva timp de când nu iubisem pe nimeni. Poate și depresia mă făcuse alt om, deși scopul meu era să scap de încorporare. De asta eram acolo și nu că aș fi fost bolnav. De altfel, după nouă zile a trebuit să părăsesc spitalul, m-au luat în armată. Murea țara fără mine. Țară, țară, vrem soldați... De aici începe altă etapă. Așa gândea în clipele de singurătate din noua sa casă. Încă nu venise Ingrid, lucra tot la Timișoara. Gândul său era cum să plece înapoi, dar Ingrid voia să vină cu el, în Rivulus. Transferul ei se putea realiza mai ușor, numai că posturile din Rivulus erau mai puține, se drămuiau după alte principii decât acelea din marile orașe industriale. Dar cartea lui Sebastian a ajuns la el, cea din colecția Biblioteca pentru toți. Iată și personajele care-mi răscolesc amintirile: Nora, profesoara de franceză și de schi pentru Paul, avocat de meserie, care o sprijină să ajungă până acasă după accidentul de  tramvai. Totul se transformă într-o noapte de dragoste, Paul fiind îndrăgostit de Ann, pictorița care-i crea decepții în dragoste cu firea sa capricioasă, de artistă. Nora îi propune lui Paul o vacanță la munte, astfel ajung la Brașov. Retrăia locurile descrise de Sebastian, comparându-le cu cele ale sale,  plimbările cu Florence după orele de cursuri. Acum vine omul din Ineu, fost militar, se apropie de el. Ne mai rotim puțin pe aici, prin curtea lazaretului. Boul Roșu a fost un han, foarte vechi, aici veneau cei din sudul Mureșului cu probleme de afaceri, era un târg mare care ținea o săptămână, era și târg de boi. La han se  cazau negustorii, dar existau și grajdurile pentru animale, s-au  păstrat până în ziua de azi, povestește omul cu părul cărunt și rar, subțirel, cu mers anemic. Toată viața am fost militar. De loc, sunt originar din Vâlcea, am crezut că mă voi pensiona de aici, de la Ineu, să mă pot întoarce apoi la mine acasă, mă voi ocupa de gospodărie, de pomicultură și grădinărit, dar mi-a apărut acest necaz, boala. Sunt la pământ cu sistemul nervos. La pământ. Aici sunt pământuri roditoare, oamenii cunosc multe lucruri despre agricultură învățate de la șvabi. Acest teritoriu a fost râvnit de mulți: șvabi, unguri, sârbi, croați, evrei. O parte din Banat este astăzi la sârbi și una la unguri. De pe canalul Bega se putea naviga până la Budapesta și Viena. Chiar așa era poreclită Timișoara, mica Vienă.

De câteva ori a trecut pe la mine și Petru, era elev la școala tehnică de proiectare în construcții de mașini. A trecut prin Brașov, a fost la căminul studențesc, nu eram singurul care plecase, și alții au trebuit să părăsească facultatea sub diverse motive. Unii s-au retras,  alții au repetat anul și au fost exmatriculați. Primul secretar de județ, Gheorghe Florea, parcă turbase. Ce treabă avea el cu facultatea nu se aflase decât mai târziu. Era chemat mereu la raport la biroul doi. Mișcările studențești din Cartierul latin al Parisului se făcuseră simțite până la noi. Sanatoriul doctorului Teodorescu avea doar oameni cu probleme, cred că ofițerul de la Ineu cu care se plimba după ce personalul medical pleca de la serviciu fusese și el turnat de colegi. După anul cu cele mai mari inundații, știrea mondenă care a bulversat orașul a fost întâmplarea celor doi îndrăgostiți care s-au aruncat de pe blocul turn din zona Boului Roșu. Cică erau din Butucani, de lângă Sebiș, se iubeau mult, dar părinții nu erau de acord cu relația  lor. Au ajuns la Arad și s-au aruncat de pe vârful blocului turn, ținându-se de mână. Au fost  înmormântați împreună în Butucani, dar preotul a refuzat să oficieze slujba. Le-a deschis doar poarta de la curte înainte de a porni spre cimitir. Omul de la Ineu povestește cu mare patimă și cu lux de amănunte drama celor doi tineri, vizibil impresionat.

Ingrid doarme încă, are buzele întredeschise, o acoperă ușor și coboară din pat, merge spre baie, nu uită să lase ușa deschisă, de când a rămas blocat este prevăzător. El crede că totul s-a întâmplat din cauză că nu a închis geamul de la baie, din cauza aburilor fierbinți ușa s-a blocat.

 

Oana DURUȘ

EU, FEMEIA

Femeia este una dintre ființele complexe ale acestui univers. Ea deține un amalgam de aspirații, care ard în ea necontenit. De-a lungul timpului a dobândit cele mai puternice și mai pasionale dorințe: de a se afirma, de a avea drepturi și de a trăi exact așa cum își dorește...”

Auzea acest discurs, la radio și la televizor, de dimineața până seara… 

 ***

Îi era frică. Trupul îi era amorțit. Lumea dinăuntru era de mult timp moartă. Gingășia pe care o emanase cândva dispăruse odată cu urmele lăsate de omul pe care-l numea sufletul ei pereche.

Amintirea vieții trăite înainte o făcea să-și dea seama că e neputincioasă. Prezentul o ținea captivă. Viața aceea în care se simțise liberă, cu capul în nori, zâmbitoare, frumoasă și gata să iubească i-a fost luată. Tot de cel pe care îl considerase jumătatea ei. 

Îi era dor să se bucure de lucrurile mărunte. Să zâmbească unui chip fără să-i fie frică. Să spună ce gândește fără inhibiții. Să glumească și să se bucure de viață.

Fusese o femeie fericită.

Acum, trăia într-un coșmar din care nu părea să mai aibă scăpare. Un infern, de care nu știa nimeni, era prezent între acei pereți care lăsau impresia unui cămin primitor. A unui loc al iubirii.

Ea, care iubise cu atâta ardoare cândva, se sacrifica zilnic. Visa la relația perfectă de la început. Fusese doar o iluzie. Nu înțelegea cum acel bărbat, a cărui atingere îi oferise atâta căldură, îi lăsa acum urme reci și adânci în suflet. După fiecare ceartă, cuvintele lui îi răsunau la nesfârșit în minte, iar pe corpul ei firav înfloreau semne. Colorate intens, provocând durere și suferință.

          Ce-o îndemna să le acopere, să ascundă tot ce simte cu adevărat?

De ce nu punea la îndoială iubirea pe care omul de lângă ea încetase să i-o mai arate de atâta vreme?

 

***

Apucă telecomanda, cu gândurile aiurea...

          Același discurs...

„Să nu te resemnezi niciodată crezând că nimic nu are sens dacă nu ai pe cineva lânga tine.

Cea mai importantă ești tu, femeie!”

 

(Oana Duruș este elevă în clasa a XI-a F la Colegiul Național  „Vasile Lucaciu”, Baia Mare. Proza publicată a obținut Premiul II la Concursul de creație literară pentru liceeni și studenți „Flori de gând împotriva violenței”, ediția 2017)

 

 

 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.