top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Traduceri arrow Versuri de Margaret Atwood (trad. de Ana Olos), nr. 3(178), martie 2018
Versuri de Margaret Atwood (trad. de Ana Olos), nr. 3(178), martie 2018 Print
Apr 02, 2018 at 11:00 PM

Margaret ATWOOD

(1939, Toronto, Canada)

 

Deși Alice Munro a fost laureată cu Nobel în 2013, Margaret Atwood este, la ora actuală, pe plan internațional, autorul reprezentativ al literaturii canadiene. La această notorietate, pe lângă traducerile romanelor și ale nuvelelor ei, a contribuit și succesul, în 2017, al serialului TV Povestea slujitoarei (The Handmaid`s Tale), după romanul ei distopic, cu același titlu, apărut în 1985. De la debutul ei cu poezie (Circle Game) în 1964, cu roman în 1969 (The Edible Woman) și publicarea ghidului tematic al literaturii canadiene în 1973 (Survival. A Thematic Guide to Canadian Literature), activitatea ei literară s-a amplificat și diversificat, astfel că numeroaselor volume de poezie, de nuvele și romanelor de o remarcabilă varietate tematică și stilistică (numite de ea „ficțiune speculativă”), li s-au adăugat cărți pentru copii ilustrate de ea însăși, librete de operă, scenarii de film, critică și publicistică. Membră a Uniunii Scriitorilor din Canada, a Clubului PEN (președintă a lor câțiva ani), la fel și a Amnesty International, a fost încununată cu numeroase premii literare canadiene și internaționale, la care se adaugă și onorurile pentru activismul ei social și în domeniul protecției mediului. În decursul anilor, poezia ei, pe diferite voci, cerebrală, ironică și poate de aceea mai puțin tradusă – reflectând experiența imigranților (The Journal of Susanna Moodie), relația omului cu natura copleșitoare, comuniunea cu animalele și cu semenii (The Animals of this Country) etc. –  pierde teren în favoarea celorlalte genuri. După o selecție din volumele precedente apărut în 1995, cel mai recent volum este  The Door/ Ușa (2007). Traducerile de mai jos sunt din volumul Morning in a Burned House (Dimineață într-o casă arsă), dedicat familiei ei, apărut la editura McClelland & Stuart în 1995.

 

Asta-i fotografia mea

 

Făcută demult.

La  prima vedere apar

doar ca o copie

mâzgălită: linii vagi și pete gri

una cu hârtia;

apoi, în timp ce o scanezi,

vezi în colțul stâng

că apare ceva ca o creangă; un fragment de copac

brad sau mesteacăn

și, la stânga, la jumătate

ceea ce ar trebui să fie o pantă

lină, o casă mică, șubredă.

 

În fundal e un lac,

iar mai încolo, dealuri scunde.

 

Fotografia a fost făcută

în ziua în care m-am înecat.

Sunt în lac, în mijlocul

fotografiei, chiar sub luciul apei.

 

E greu de spus

cât sunt de mare sau de mică:

efectul apei

asupra luminii în refracție

 

dar dacă privești destul,

probabil

vei putea să mă vezi.

 

Februarie

 

Iarnă. Timpul să mănânci grăsimi

și să te uiți la hockey. Diminețile plumburii, motanul,

un cârnat de blană neagră cu ochi galbeni

ca Houdini, sare pe pat și încearcă

să mi se suie pe cap. E felul lui

de a vedea dac-am murit sau nu.

Dacă nu, el vrea să fie scărpinat; dacă da,

se va gândi la altceva. Mi se așază

pe piept trimițând spre mine răsuflarea lui

de carne regurgitată și canapele mucede,

torcând ca un durgalău. Un alt cotoi

necastrat ne-mproașcă ușa de la intrare

declarând război. Totul se reduce la sex și teritoriu

lucruri ce ne vor veni de hac

până la urmă. Proprietarii de pisici din vecini

ar trebui să-i scopească. Iar noi,

hominizii, de-am fi deștepți, am face la fel

sau ne-am mânca progeniturile ca rechinii.

Dar ceea ce ne oprește e iubirea. Din nou

și din nou El trage la poartă, El înscrie! în timp ce foamea

se oploșește în așternut atacând învelitoarea

ce pulsează, iar factorul de îngheț atinge

minus treizeci și poluarea se revarsă.

 

După Potop, noi

 

Suntem probabil singurii

rămași în ceața ce s-a ridicat

peste tot la fel

ca în pădurea asta

 

trec peste pod

spre refugiul de pământ ferm

(vârfurile copacilor sunt ca niște insule)

adunând oasele

scufundate ale mamelor înecate

(tari și rotunde în mâinile mele)

pe când ceața albă îmi spală

picioarele ca apa;

 

Probabil că înoată pești,

jos, în pădurea de sub noi.

Ca păsările, trecând de la copac la copac

și o milă mai încolo,

orașul, întins și tăcut,

zăcând pierdut, jos sub mare.

 

Tu pășești lângă mine, vorbind despre

frumusețea dimineții,

neștiind nici măcar

că a fost un  potop,

aruncând pietricele

peste umăr, la întâmplare,

în aerul dens și adânc,

neauzind primii pași

împiedicați ai celui aproape născut

venind (încet) după noi,

nevăzând

fețele brutale aproape umane

(plăsmuindu-se)

(încet)

din piatră.

 

Vulpea roșcovană

 

Vulpea roșcovană trece peste gheață

fără să-mi dea vreo atenție.

E iarnă și resturi puține.

 

Stau în cimitirul acoperit de bălării,

dând impresia că mă uit la păsări,

dar în realitate urmăresc vulpea

căreia puțin îi pasă.

Se oprește pe luciul transparent

al iazului. Știe că sunt acolo,

adulmecându-mi mirosul adus de vânt spre ea.

De-aș avea o pușcă sau un câine

sau o inimă crudă, le-ar simți mirosul.

N-a ajuns degeaba așa de isteață.

 

E o vulpe slăbănoagă: îi văd

coastele, ochii vicleni

de hoață, plini de pofte

și disperare, picioarele

subțiri, adepta minciunilor.

 

De ce să încurajezi noțiunea

de sărăcie virtuoasă?

Este doar o scuză

pentru caritatea zero.

Foamea corupe, iar foamea absolută

corupe în mod absolut,

sau aproape. Desigur, există mame

care-și storc sânii

secați, lăsându-și trupul amanet,

scoțându-și dinții pentru copiii lor,

sau așa ne place să credem.

Dar amintiți-vă  – Hänsel

și Gretel au fost părăsiți în pădure

pentru că părinții lor erau muritori de foame.

Sauve qui peut. Pentru a supraviețui

ne-am transforma cu toții în hoți

și pungași sau așa spune cea de pe sticlă

cu haina ei de ticăloasă elegantă,

cu cuțitul alb al rânjetului,

cine știe unde se duce:

 

să fure ceva

ce nu-i aparține

o găină sau o altă ocazie.

Sau o altă viață.

 

Celula

 

Acum privește obiectiv. Trebuie

să admiți că celula canceroasă e frumoasă.

De-ar fi o floare, ai spune Ce drăguță,

cu centrul mov și petalele roz

 

Sau de-ar fi o copertă de revistă SF

pentru cărnoșii ani treizeci, ai zice Ce frapantă!

ca ceva extraterestru, un succes,

tot numai ochi violeți și tentacule gelatinoase

și țepi sau sunt lamele

târându-se roată pe noroiul granulat

roșu marțian ca interiorul trupului

 

în timp ce pereții ei fragili

se extind și plesnesc, sporii

i se împrăștie aiurea, fac rădăcini, ca banii,

în derivă ca ficțiunea

sau miasma în exteriorul creierului

oamenilor, săpându-se

cu hărnicie înlăuntru. Laborantul

zice. A uitat

cum să moară. Dar de ce să-și amintească?

Tot ce vrea e mai multă

uitare. Mai multă viață și mai multă abundență ca să ia

mai mult. Să mănânce mai mult. Să se înmulțească. Să continue

să facă acele lucruri pe veci. Astfel de dorințe

nu sunt necunoscute. Privește în oglindă.

 

Ceasul

 

Mai bine ai coborî, zise frate-meu,

I-a venit ceasul. Recunosc moartea când o văd

Are o înfățișare anume.

 

Mirosul dulceag, cumplit de spital

urină stătută și dezinfectant,

și pudră de talc.

 

Infirmiera a zis: A plecat

careva? Eu, am zis.

A, a zis. Ei așteaptă. Deseori e așa.

 

Soră-mea a zis: L-am ținut

de mână. A tresărit

ca și cum ai desprinde un bandaj,

 

s-a încruntat. Mama a zis:

Trebuie să stau o vreme

cu el. Nu prea mult. Singură.

 

Prezentare și traducere

de Ana OLOS


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.