top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Traduceri arrow Proză Pierre Peju (trad. de Rodica Mone), nr. 3(178), martie 2018
Proză Pierre Peju (trad. de Rodica Mone), nr. 3(178), martie 2018 Print
Apr 02, 2018 at 11:00 PM


Pierre Péju 

Pierre Péju este profesor de filosofie (în mai multe instituții de învățământ din Paris și Grenoble), romancier și eseist francez, născut la 23 august 1946 în Lyon. Și-a petrecut copilăria printre cărți, alături de scriitorii și artiștii care frecventau librăria tatălui și a unchiului său, La Proue, iar în timpul studenției la Sorbonne a creat și condus revista pe care el însuși o definește „poetică și politică”, „Chute libre”. Mai târziu, Maurice Nadeau îi deschide drumul spre paginile prestigioasei reviste „La Quinzaine littéraire” și îi editează, în 1979, primul său roman, Vitesses pour traverser les jours. A studiat literatură, filosofie, psihologie și a obținut doctoratul în literatură comparată. Urmează o serie de romane excepționale, dintre care amintim: La vie courante (2005 – Premiul „Autres”), Naissances, La Petite Chartreuse (ecranizat în 2005 de Jean-Pierre Denis; 2003 – Premiul „Livre Inter” și Premiul „Rosine-Perrier”), Le rire de l’ogre (2005 – Premiul FNAC). A scris și nuvele, eseuri, monografii și biografii. În 2012, a obținut Premiul „Écrivains du Sud”.

Romanul Nașteri (Naissances) este un roman tulburător, construit cu delicatețe și forță în același timp, țesut din multă lumină, dar și din temute tenebre, o poveste care îți taie respirația și te duce la limita suportabilului, când nu te umple de bucurie și senin. Este o carte despre „venirea pe lume”, acest miracol atât de banal, despre această „trecere” despre care cu cât vorbim, cu atât ne întrebăm. Trei nașteri – trei povești foarte diferite, unică fiecare în felul ei, deși, undeva într-un alt colț de lume, o altă femeie, un alt cuplu, într-o altă epocă, ar putea trăi exact aceeași experiență. Prima naștere are loc într-un lagăr, o prizonieră naște sub privirile crude ale unor soldați și ale unei infirmiere abrutizați de regimul impus de carceră. Prezența bruscă a copilului schimbă parcă lumea: cu fragilitatea lui incredibilă, le încălzește sufletele împietrite. A doua este o naștere tragică, povestea unui nou-născut mort. În fine, a treia este nașterea fericită, perfecțiunea fiecărei noi vieți. În egală măsură, romanul Nașteri este o carte despre „privirea tatălui”, etern spectator la experiența pe care doar femeia o poate trăi și la clipa în care micuțul om își anunță venirea pe lume. Este vocea masculină, mărturia bărbatului, gelos și intrigat că nu poate aduce pe lume decât obiecte, în cel mai bun caz cărți, despre care nici el, nici nimeni nu va ști vreodată dacă sunt vii sau moarte. Pierre Péju nu este tradus în limba română.

 

Capitolul I : APARIŢIA

 

          1

          „Mi s-a rupt apa!” A lansat acest ţipăt în noaptea fetidă din dormitor, stridenţă care a tăiat în două pasta tenebroasă a nopții, grea de gemete, de plânsete înăbuşite, de solilocuri deşirate, pasta cu miros de mucegai, urină, transpiraţie, menstruaţii. Mirosul spaimei mai ales, căci frica pute şi sfârşeşte prin a impregna totul, și pielea cea mai delicată, dar și lemnul aspru, şi păturile. „Mi s-a rupt apa!”, a urlat ea din nou, ridicată în pat. Avea o voce pe care nu şi-o recunoştea, în care se amestecau neîncrederea, evidența a ceea ce se întâmpla, durerea.

          Chircite în propria lor frică, celelalte prizoniere stăteau nemișcate, ghicind mai mult decât distingând făptura acestei tovarășe care stătea acolo, în picioare, în întunericul străpuns de lumini lăptoase, cu ambele mâini strângându-şi burta enormă, şi care tremura cu toată ființa. Între coapse, de-a lungul picioarelor, tânăra simţea cum îi curge interminabil acel lichid cald, care o inunda, năclăindu-i cămaşa deja şifonată şi murdară. Atât de singură în celula și în starea ei, s-a năpustit spre un lighean de aluminiu pe care s-a chinuit cu stângăcie să şi-l aşeze sub ea, când o mână brutală i l-a smuls: „Nu, ligheanul ăsta e curat. După-aceea, nu vom mai avea în ce să ne spălăm!”. Noroc că alte mâini, mai puţin ostile, o îndrumau deja înspre găleata igienică, deasupra căreia s-a lăsat cu greu pe vine, continuând să se golească. Dintr-o dată, zdruncinătura dureroasă a unei prime contracţii și o uşurare foarte joasă în burtă. Atunci, paralizată de durere şi udă leoarcă, s-a aşezat în aşteptarea contracţiei următoare. Acele şocuri metalice, sub ea, erau date de toarta găleţii pe care o făceau să vibreze frisoanele care o străbăteau pe biata femeie. Câteva dintre prizoniere se aşezaseră totuşi pe paturile lor de lemn care trosneau, dar altele nu putuseră decât să se întoarcă şi să-şi ascundă capetele. Că un eveniment precum o naştere ar mai putea avea loc aici le era absolut indiferent. În lumea de-acolo, se vorbea despre altceva, se vorbea despre vagoane care veneau până aproape de blocuri şi care apoi erau încărcate. Se vorbea despre trenuri întregi, ticsite de trupuri în picioare, care plecau pe înserate, foarte lente, foarte sumbre, într-o ceaţă care ştergea tot.

          Refugiate sub o coajă de spaimă, câteva femei nu voiau să mai vadă nimic, nici să mai ştie. Totuşi, printre toate acelea care urmau să fie duse, erau fără îndoială şi alte burţi fecundate, şi alte burţi ce conţineau un omuleţ care se pregătea să ceară să iasă, care urma să se nască, să se nască acolo sau în circumstanţe chiar mai rele, căci viaţa merge înainte, viaţa se vrea ea însăși vie, într-un mod misterios, până la cele mai dezastruoase dintre limitele sale. Foarte vag, ca o părere, tânăra a simţit că un braţ îi înconjoară umerii, că o mână ocrotitoare şi proaspătă i se lipeşte de frunte. În spatele ceţei, a auzit o prizonieră care lovea cu pumnul în uşa încuiată şi zbiera în gura mare: „E una care naşte! E una care naşte!”. Vocea ascuţită, ţipând în continuare cu toată puterea, înjura, urla, apoi au început să se audă pocnituri, scârţâituri, zgomot de tocuri metalice care se apropiau.       

 

          2

          Iată, scriu povestea acestei femei de vreo douăzeci de ani, arestate pe când poartă prima ei sarcină, şi care se pregăteşte să nască, înainte de deportare, într-un lagăr francez. Vine un moment în care scrierea însăşi mă împinge la marginea violenţei, la liziera unei dureri căreia îi este atât de greu să-şi găsească cuvintele. Dacă în scriere se află o dorinţă de a spune „viaţa curentă”, o poftă de a însoţi fluviul timpului, de a dilata clipele şi banalitatea înşelătoare, a scrie înseamnă şi intenţia obscură de a înhăţa ceea ce survine, de a înhăţa ceea ce ţâşneşte brutal viziune teribilă, care se dezveleşte privirii. A scrie înseamnă a distinge printre cuvinte ceea ce în realitate nu se poate vedea: naştere şi moarte, apariţie şi dispariţie fulgurante ale fiinţei. Perpetuitate a acestor catastrofe. Povestea acestei naşteri dramatice o purtam de multă vreme. Totuşi, nu am cunoscut-o niciodată pe femeia care a trăit acel calvar. Eu nu mă născusem pe vremea aceea. Eu, destinat pufului confortabil al unei lungi păci locale. Cu toate acestea, povestea m-a atras în câmpul ei magnetic şi sumbru pe măsură ce s-a încărcat cu imagini, cu zgomote, cu senzaţii şi cuvinte smulse din alte povestiri, din propria-mi experienţă a copiilor veniţi pe lume sub ochii mei. Eu sunt bărbat şi, în calitate de bărbat mereu aruncat în exteriorul evenimentului care este naşterea, aş vrea să povestesc cum bărbaţii văd răsărind alte fiinţe umane. Aş vrea chiar să intru în ochii acelor soldăţoi imbecili şi cruzi care, în lagărul de prizoniere, au tratat o femeie ca pe o căţea şi au fost martori fără voia lor la fascinanta aducere pe lume a unei fiinţe umane. Această primă povestire despre naştere a ajuns la mine într-un mod simplu: a căzut din cerul lăptos al televizorului, într-o noapte în care m-am întors târziu acasă şi am făcut ceea ce se face în linişte şi în singurătate, când totul doarme în casă. Adică mai bei un pahar, mai mănânci o bucăţică de brânză, te mai învârţi printre lucrurile care dorm şi, maşinal, faci gestul de a deschide televizorul. Mai puţin ca să vezi, mai mult ca să măsori distanţa şi ca să auzi orice, departe, altundeva, la celălalt capăt al nopţii. Pentru un pic de lumină. Pentru nimic. Un canal ales la întâmplare, dar, la ora aceasta târzie, scurgerea colorată de zâmbete şi de tâmpenii cam secase. Dimpotrivă, prezenţe calme şi grave, feţe obişnuite şi vârstnice filmate în gros plan, oameni care aduceau mărturii, spuneau povești, dar ale căror cuvinte erau sistematic întrerupte de imagini cu cadavre scheletice, cu barăci negre înceţoşate şi de fotografii cu tinere surâzând în vremuri dinainte de război. Mergând şi venind într-o distracţie nocturnă, ţinând în mână un pahar în care-mi turnasem vin, nu mi-am dat deloc seama când atenţia mi-a fost captată de cuvintele unei doamne în vârstă care povestea ceva oribil. Chipul ei de bunică liniştită, cu părul alb încreţit, cu ochelari groşi, cu o jachetă albă tricotată, contrasta cu extrema violenţă a ceea ce spunea că a trăit şi ce evoca oarecum cu reţinere, căutând cu grijă cuvintele potrivite, stăpânindu-şi emoţia, deşi spunea că au fost decenii întregi în care nu a putut vorbi despre aceste fapte. Amintiri. A reuşit să spună în sfârşit aceste lucruri pentru că intrase deja în marea bătrâneţe, aproape de ceea ce ea numea „moartea sa normală”, ea, care traversase moartea dementă şi zdrobitoare, ea, care coborâse în iadul iadurilor. Ceea ce m-a uimit poate cel mai mult în această mărturisire e faptul că traversarea morţii fusese precedată de o dramatică naştere. Și ceea ce m-a fascinat e punctul de interacţiune între ieşirea aceea progresivă din lumea celor vii şi obscura venire pe lume a unui bebeluş urgent dispărut. Bătrâna scăpase miraculos din lagărul de concentrare, dar despre copilul pe care-l născuse înainte de deportare nu a mai ştiut niciodată nimic, în ciuda anilor de căutări. În hazardul nopţii livide şi televizate, era această femeie care ar fi putut fi mama mea. Banală, fragilă, incredibil de puternică. Vedeam o fantomă. Vedeam o fantomă blândă şi în acelaşi timp înspăimântătoare. Auzeam cuvintele dureros de calme ale supravieţuitoarei, incapabile să articuleze vreun cuvânt despre toate acestea, vreme de cincizeci de ani, şi alegând în cele din urmă să vorbească public, nu atât pentru a-şi alina suferinţa, cât pentru a se supune unei datorii bizare, dar umane, de a spune povestea. Şi copilul?... Urmăream faţa brăzdată de riduri a femeii. Căutam cu naivitate o urmă a acelei dureri, un semn teribil, dar categoric invizibil, al copilului dispărut, al copilului pierdut, al copilului topit – înlănţuit într-o atroce incertitudine. Dar nimic nu mai era vizibil: viaţa redusă la această voce curgând repede spre final.

 

          3

          Stătea, așadar, pe vine deasupra singurei găleţi igienice din încăpere, tremurând, suferind, când gardiana a descuiat uşa, urmată de două gărzi înarmate şi vizibil cuprinse de somn. Speriată, femeii i-a fost cumplit de greu să meargă prin labirintul acela de coridoare şi gardiana a trebuit să o apuce zdravăn de brațe: „Hai odată!” Ciudat, tutuirea brutală şi imperioasă i-a făcut bine, ca şi când cineva foarte hotărât în sfârşit o lua în grijă. Ea, care în lunile de sarcină s-a gândit atâta la micuţ, nu s-a gândit la el ca la o fiinţă viitoare, căci o aspirau propria durere şi propriile spaime. Dar, în timp ce o împingea, îşi susţinea şi îşi proteja instinctiv pântecele. Alte încuietori, alte scârţâituri. Încăperea în care au dus-o era mare, goală, cu tavanul foarte înalt. Un bec lumina podeaua şi pereţii de ciment murdari cu pete gălbui. O mai veche pardoseală albă fusese parţial smulsă, spartă. S-ar fi putut crede că era o bucătărie dezafectată, un laborator sau o infirmerie în paragină. „Dezbracă-te şi urcă-te!”, i-a comandat gardiana, arătându-i în mijlocul încăperii o masă lungă de ciment, cândva acoperită cu faianţă, dar acum crăpată şi cu pete întunecate. Gardiana i-a luat hainele, a pus neglijent pe masă o cârpă de pe jos şi a ajutat-o pe tânără să se cocoţeze și să se întindă pe suprafaţa orizontală şi tare. Cu un gest obosit, i-a îndepărtat picioarele, abandonând-o în această poziţie și anunţând-o că, poate, va veni cineva de la Crucea Roşie. Mai lungi, mai violente, durerile au luat-o de la capăt şi spasmele acopereau dârdâitul care nu încetase. Avea impresia că ea însăşi era mică şi zdrobită de propriul ei pântece. Complet depăşită de ceea ce se întâmpla, de ceea ce trebuia să treacă prin trupul ei, de contracţiile care se succedau, gâfâia, făcând efortul de a-şi păstra controlul asupra respiraţiei, apoi îşi ieşea din nou din minţi, fără să ştie ce ar trebui să facă. Rătăcită, ferecată, a suferit toată noaptea, în valuri, în accese, dar uneori durerea se potolea, aproape înceta de tot, lăsând-o să alunece nu în disperare, ci în oboseală, în extrema oboseală. În acele răgazuri intermitente, a simţit pe corpul ei gol, acoperit de sudoare, mângâierea curentului de aer răcoros care venea dinspre o fereastră inaccesibilă, cu gratii, undeva sus pe perete, în faţa ei, deasupra ei. Şi atunci, în inima acestei dureri ucigătoare, suflul de răcoare, oricât de mărunt era, devenea o binefacere, o şansă preţioasă pe care o asocia cu cerul, mai puţin cu Cerul la care se ruga decât cu cerul înstelat pe care îl privea vara, cu cerul albastru - roz în care își înmuia fruntea în dimineţile de libertate, în dimineţile din copilărie, când nimic nu se mişca şi când lumea era o vastă pictură în acuarele încă umede, care fremăta de şoapte şi de străluciri, plină de râsete şi de gesturi reţinute asemenea picăturilor, pe marginile petalelor şi ale buzelor. Şi iar contracţiile acelea! Cu faţa convulsionată, cu dinţii strânşi, tânăra a reînceput să împingă, să împingă cu partea de jos a pântecelui, cu pieptul, cu gâtul, cu tâmplele, cuprinsă de acea nevoie irezistibilă de a împinge, acea crispare insolită şi monstruoasă care punea stăpânire pe ea. (…) Aplecată deasupra ei, gardiana o ocărăşte, îi depărtează iar picioarele şi o anunţă că va trebui să nască singură acest plod şi deci să împingă mai tare, o dată ca lumea, să-l scoată odată! (…) Abia mai respirând şi goală pe acel paralelipiped de beton, în poziţia unuia care zace pe un mormânt, cu pielea acoperită cu o crustă de praf ca un ghips lipit de transpiraţie, a încercat să-şi întindă puţin picioarele, larg depărtate de-atâta vreme. Câteva vene de pe faţă s-au rupt în efortul său, imens şi zadarnic. Când şi-a întors capul, o rază aurie care aluneca lin pe cimentul peretelui i-a dezvăluit o ţevărie ruginită din care picura şi la capătul căreia era un robinet din care apa se prelingea lovind în cadenţă metalul chiuvetei. Ar fi vrut să bea, dar nu reuşea să-şi adune forţele care i-ar fi permis să ajungă la această infimă sursă, clepsidră absurdă marcând doar tropăitul înspăimântător al timpului. Viziuni aurite, viziuni de cărămidă, viziuni negre.

Prezentare și traducere

de Rodica MONE

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.