top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Cronica literară arrow Structură și roman - I (Gheorghe Glodeanu), nr. 4(179), aprilie 2018
Structură și roman - I (Gheorghe Glodeanu), nr. 4(179), aprilie 2018 Print
Mai 01, 2018 at 11:00 PM

 

Gheorghe GLODEANU

STRUCTURĂ ȘI ROMAN (I)

            În 2003, la Editura Casa Cărții de Știință, a văzut lumina tiparului volumul intitulat Structuri mitice în proza contemporană de Elena Abrudan. Inițial teză de doctorat, lucrarea beneficiază de o bibliografie demnă de remarcat. În esență, investigația conține două secțiuni simetrice: una teoretică, intitulată Poetica mitului, și una aplicativă, denumită Sub semnul realismului magic. La acestea se adaugă Concluziile finale ale lucrării. Principalele idei directoare ale demersului întreprins de către Elena Abrudan au fost expuse în Argumentul cărții. Autoarea este de părere că „ascensiunea imaginarului” reprezintă „una din trăsăturile marcante ale sensibilității contemporane”. Într-o realitate ostilă, refugiul în imaginar are un vădit rol compensator, fenomen ce se amplifică și mai mult în perioadele de criză. Exegeta relevă faptul că imaginarul are propriile sale structuri și niște principii de evoluție specifice. Pe de o parte, Elena Abrudan remarcă persistența structurilor, a temelor și a modelelor. Pe de altă parte, ea recunoaște că acestea cunosc un permanent proces de reelaborare, care are drept consecință adaptarea lor la realitățile existenței cotidiene. În viziunea autoarei, „arhetipurile fuzionează în structuri dinamice care au o semnificație universală”. Acestea trădează o anumită „fixitate structurală”, manifestată „oriunde și oricând”. Demersul relevă faptul că „omenirea și-a păstrat credința într-o realitate de esență superioară”, în măsură să dirijeze lumea materială, dar și speranța în viața de dincolo de moarte. Omul își manifestă uimirea în fața diversității lumii, dar și-a exprimat dorința de a asigura unitatea și coerența ei. Nevoia de structurile arhetipale aparținând unui fond comun – menționează autoarea – se manifestă în imagini concrete. Imaginarul se impune drept o altă realitate, care nu este cu nimic mai prejos decât realitatea tangibilă. În mod elaborat, el își face resimțită prezența prin mituri, religii, utopii, ficțiuni literare, ipoteze științifice. Mitul este considerat conceptul cel mai folosit atunci când se vorbește despre imaginar. El este prezent în toate domeniile vieții, fie ca purtător al sacrului, fie în mod desacralizat. Mitul modern este considerat un continuator firesc al mitului tradițional. Este vorba de povestirea văzută ca o structură formală, de prezența sacrului, de existența forțelor supranaturale și a personajelor fabuloase.

            Elena Abrudan vorbește apoi de faptul că prezența mitului în literatură cunoaște o multitudine de forme. În secolul XX, asistăm chiar la elaborarea unor veritabile „metode de folosire a motivelor, personajelor și imaginilor mitice”. Pe lângă reluarea subiectelor tradiționale, apar și numeroase reinterpretări creatoare ale marilor teme ale antichității. În acest sens, sunt amintite o serie de creații, precum Muștele de Jean Paul Sartre, Euridice și Antigona  de Jean Anouilh, Antigona de Bertolt Brecht. Autoarea este de părere că, până în secolul XX, literatura a evoluat sub semnul demitologizării. Desigur, afirmația trebuie privită în mod nuanțat, deoarece arta a impus și înainte câteva mituri foarte importante, cum ar fi cel al lui Don Juan sau cel al lui Don Quijote. Fapt cert însă, secolul XX aduce cu sine o puternică redescoperire a miturilor. Autori precum Franz Kafka și James Joyce recurg la mitologizarea vieții banale, prozaice. O altă manieră a proiecției în fabulos este identificată în „jocul ironic cu imaginile mitologice tradiționale”. Bazându-se pe constantele arhetipale ale existenței omenești, în mod frecvent, scriitorii își creează – spune autoarea – un sistem propriu de mitologeme, ceea ce îi apropie de parabolă. O asemenea modalitate a mitologizării este identificată la scriitori precum A. Platonov, Thomas Mann și H. Hesse. Alți autori introduc motive și personaje mitologice în proza realistă. Este vorba de creatori precum Thomas Mann și John Updike. O altă direcție este întruchipată de mitologizarea evenimentelor și a marilor personalități istorice sau chiar a personajelor literare. În acest sens, sunt amintiți o serie de eroi reali sau livrești, precum: Napoleon, Cezar, Antoniu și
Cleopatra, Henric al IV-lea, Faust, Mefisto, Margareta, Don Juan, Don Quijote, Hamlet, Othello, Elena, Orfeu etc. Afirmația este adevărată, dar mitologizarea celor mai multe dintre aceste personaje a început înainte de secolul XX. Exegeta relevă apoi faptul că, în secolul al XIX-lea, sinteza mijloacelor mitologizării artistice poate fi identificată doar în Faustul lui Goethe. În ceea ce privește proza contemporană, procedeul poate fi întâlnit în câteva romane celebre, precum Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov și Un veac de singurătate  de Gabriel García Márquez.

            Mitologizarea artistică presupune reinterpretarea subiectelor și a imaginilor mitologice tradiționale din perspectiva actualității, a prezentului. Fenomenul poate ajunge până la parodie, travesti, antimit sau stilizare mitologică. De aici recursul la metaforele mitologice. Prezența constantă a miturilor în literatura universală vine să demonstreze faptul că marii scriitori sunt și mari creatori de mituri. Fapt cert, reelaborarea temelor și a motivelor mitice reprezintă o constantă a literaturii. Chiar și în postmodernism, unde accentul se deplasează însă de pe mitizare pe un puternic fenomen invers, de demitizare parodică.

            Studiul realizat de către Elena Abrudan se concentrează, cu predilecție, „pe reliefarea și analizarea dimensiunii spațio-temporale și a structurii inițiatice”. În privința temporalității, lucrarea vizează prezența în opere a unor aspecte cum ar fi cosmogonia, escatologia sau miturile calendaristice. Caracterul mitic al structurii spațio-temporale se bazează pe „revelarea sacralității spațiului și timpului mitic, pe opoziția sacru-profan în interiorul acestei dimensiuni a prozei contemporane”.  Autoarea vorbește apoi de structura inițiatică a operelor, în care existența eroilor este văzută ca un șir de încercări inițiatice, în urma cărora se poate dobândi maturitatea, înțelepciunea sau chiar desăvârșirea spirituală.

            Lucrarea Elenei Abrudan relevă diferențele manifestate în înțelegerea și în interpretarea structurilor mitice în literatura contemporană. Autoarea insistă îndeosebi pe schimbarea de paradigmă care are loc la sfârșitul secolului XX, când codul simbolic este substituit de către scriitorii postmoderni cu cel naturalist. Creatorii afirmați sub zodia postmodernismului utilizează aceleași mitologeme și structuri mitice precum cei moderni, dar le conferă o altă semnificație. Cercetarea relevă proveniența elementelor mitologice existente în operele autorilor analizați, dar insistă, cu predilecție, pe „evidențierea structurilor, arhetipurilor, motivelor mitice și descifrarea semnificației acestora în cadrul diferitelor curente artistice”.

            Exegeta este conștientă de caracterul imperfect al oricărei clasificări, dar se vede obligată să împartă materialul utilizat în două secțiuni ample, care, la rândul lor, conțin mai multe subcapitole. Operele cercetate sunt analizate prin apartenența lor totală sau parțială la realismul magic. Concepte precum realism magic, realism miraculos, realism postmodern sau realism mitic ajută la ordonarea materialelor analizate în funcție de specificul metodelor de creație asumate de către autori. Pe de altă parte, ele facilitează stabilirea unor corelații și a unor influențe posibile.

            Prima secțiune a lucrării este eminamente teoretică și se intitulează Poetica mitului. Ea conține următoarele subcapitole: Teorii moderne ale mitului, Caracteristicile gândirii mitice, Metamorfozele mitului, Poetica mitologizării și Diversificarea procedeelor mitologizării. Pe urmele lui Mircea Eliade, Elena Abrudan vorbește de faptul că supraviețuirea mitului în literatură presupune desacralizarea acestuia, pierderea semnificației religioase. Drept consecință, se ajunge la dobândirea unui nou conținut, prin metamorfoza mitului într-un limbaj cultural și prin transmiterea lui prin intermediul folclorului și al primelor forme religioase. Elena Abrudan vorbește despre redobândirea semnificației religioase prin reînvierea spiritului și a gândirii mitice. Acest ultim aspect rămâne discutabil, deoarece tocmai desacralizarea mitului deschide calea literaturizării, or literatura nu aduce cu sine în mod imperios și procesul invers, al resacralizării. Circumscriind poetica mitului, Elena Abrudan se oprește la acele lucrări care propun o expunere sistematică a problemei din perspectiva contemporaneității. Sunt analizate cauzele transformării și ale evoluției miturilor până în zilele noastre, dar se vorbește – tot în prelungirea lui Mircea Eliade – de nevoia de mit a omului modern, de „capacitatea lui de a recupera lumea miraculoasă și fascinantă a mitului, de a o integra în propria viață și creație”. Pentru a fi cât mai convingătoare, autoarea trece în revistă principalele teorii moderne ale mitului și ale poeticii mitologizării în secolul XX.

            Abordând Teoriile moderne ale mitului, Elena Abrudan remarcă faptul că, privită în răspăr, mitologia nu este altceva decât o formă arhaică a fanteziei creatoare. Dominantă a culturii spirituale, rolul ei în societățile tradiționale a fost acela de a consolida unitatea sincretică „dintre creația poetică inconștientă, religia arhaică și reprezentările despre lumea înconjurătoare”. Diferențierea dintre aceste domenii – spune autoarea – se produce pe măsura dezvoltării sentimentelor religioase și a genurilor poetice. În același timp, mitul este considerat „o descriere simbolică a modelului lumii, prin intermediul povestirii, despre apariția diferitelor elemente ale lumii în întregul ei sau despre cum au apărut unele obiecte și primii oameni”. Întâmplările relatate în mituri sunt concepute ca adevărate, deoarece mitul povestește ceva ce s-a întâmplat la începuturile lumii. Drept consecință, cunoașterea miturilor echivalează cu cunoașterea originii lucrurilor și a fenomenelor care, în felul acesta, pot fi controlate. Pe urmele lui Mircea Eliade, Elena Abrudan vorbește de faptul că este vorba de „o trăire ritualică prin mijlocirea narării mitului în cursul unei ceremonii sau prin efectuarea ritualului căruia el îi servește drept justificare”. Retrăirea mitului are drept consecință reîntoarcerea la sacru prin rememorarea și reactualizarea unor evenimente semnificative petrecute pe vremea originilor. Dintre teoreticienii miturilor, exegeta îi trece în revistă pe: J. G. Frazer, B. Malinovsky, Lévi-Bruhl, Jung, E. Cassirer, C. Lévi-Strauss, Northrop Frye, Mihail Bahtin, Gilbert Durand, Mircea Eliade etc. De la cercetătorii ruși, Elena Abrudan preia ideea că „mitul și ritualul au constituit primul laborator al gândirii umane și al expresivității poetice”. Pornindu-se de aici, s-a considerat că folclorul reprezintă o treaptă intermediară între mit și literatură. Aceasta deoarece creațiile populare au permis păstrarea câtorva trăsături specifice mitologiei ca tip de gândire. Dintre principalele particularități ale gândirii mitice, cercetarea insistă pe importanța inițierii și pe rolul dimensiunii spațio-temporale.

            Vorbind despre Metamorfozele mitului, autoarea relevă faptul că întreaga literatură antică „este hrănită cu mitologie și cosmologie mitologică”. La mijlocul secolului al VI-lea î.H., se încheie vârsta de aur a eposului mitologic. În secolul următor are loc concentrarea subiectelor mitologice în cicluri care duc la apariția tragediilor. Elena Abrudan remarcă faptul că, acum, „aproape toate personajele poemelor epice au devenit eroi de dramă, parcă într-o mișcare inversă”. Mai exact, eroi de tragedie, deoarece, într-o epocă a purității formelor literare, drama ca specie încă nu exista.

            Exegeta relevă rolul lui Aristotel în teoretizarea miturilor, Stagiritul fiind primul care „a abordat din punct de vedere teoretic folosirea mitului în literatură”. Acesta le-a solicitat autorilor să păstreze firul epic al miturilor, dar să aducă și o serie de elemente novatoare în tratarea subiectelor mitologice. În felul acesta au apărut marile lucrări ale tragicilor greci, precum Oreste de Eschil, Electra de Sofocle, Electra și Oreste de Euripide.

            Metamorfozele romanului european ilustrează din plin faptul că mitologia antică a constituit un important subiect de inspirație pentru scriitori. În secolul al XIX-lea, îndeosebi creatorii romantici sunt cei care se reîntorc la gândirea mitică. Noul curent literar aduce cu sine descoperirea trecutului istoric național, a frumuseților naturii, valorificarea creațiilor populare. În paralel, are loc o democratizare a limbajului utilizat și a condiției personajelor, care pot fi alese și din clasele de jos. Spre deosebire de clasici, conflictul dintre sentiment și rațiune se rezolvă întotdeauna în favoarea sentimentelor. Romanticii descoperă teme, motive și imagini mitice, pe care le utilizează în mod conștient. Folclorul devine o bogată sursă de inspirație pentru literatura cultă, impunând un model de limbaj și de creație ce i se substituie modelului antic. Întoarcerea romanticilor la mitologie este identificată în temele predilecte asumate de către reprezentanții curentului: idealismul magic, cultul visului, reîntoarcerea la copilărie, frumusețea naturii, tablourile cosmogonice, mitul androginului primordial etc. Romantismul a favorizat proliferarea fantasticului, cufundarea în mister. De aici interesul pentru credințele populare, față de sondarea adâncimilor psihologice, asumarea unor viziuni mitice, cultul misterului, preferința pentru expresia simbolică. Fantasticul mitologic îi ajută pe scriitorii romantici să creeze o atmosferă de taină, de basm, pe care o opun realității banale. Recursul la magie, refugiul în vis, aspirația spre unitatea pierdută a lumii alcătuiesc trăsături ce se pot regăsi și în simbolism, în suprarealism, dar și în unele aspecte ale romanului contemporan. Îndeosebi romanticii germani au contribuit la impunerea mitologiei moderne în romanul secolului XX. O punte între mitologizarea romantică și cea modernă este identificată în opera compozitorului Richard Wagner. Acesta a creat un simbolism mitologic neoromantic și a impus o tehnică a laitmotivelor care va reveni și în romanul mitologic al secolului XX.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.