Gheorghe PÂRJA
SENTIMENTUL ROMÂNESC AL
ROSTIRII
M-au atras întotdeauna lucrurile esențiale. Cu întrebări
ascuțite să obțin răspunsuri care risipesc nelămurirea. Să caut în lumea
înconjurătoare simboluri care conțin mesaje ce trebuie deslușite. De aceea m-a
interesat perioada ermetică a lui Ion Barbu, marcată de un limbaj criptic,
încifrat, de o exprimare abreviată. Pătrunderea în miezul fenomenelor să se
facă prin revelație și prin inițiere. În această zonă am așezat și textele de
presă concise, profunde. Cu o broderie stilistică îmbietoare și convingătoare.
În proxima vecinătate se așază cartea lui Teodor Ardelean, Rosturi și
rostiri (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016). Cu un prilej
observam situarea titlului sub ocrotirea a două concepte dragi lui Constantin
Noica. Ba m-a dus la o întâmplare cu Nichita Stănescu și Mihai Olos.
Dialogurile lor, multe pierdute în eter, au avut darul și harul să arunce o
lumină tremurătoare peste sufletele noastre. „Nicio pasăre nu va ști
niciodată mai mult despre lume decât atunci când a spart coaja oului”,
spunea Nichita Stănescu. S-au prins într-o horă de întrebări și răspunsuri. Țin
minte – „nu roata – vatra”, spunea Nichita, căutând să se ancoreze într-un straniu pământ. „Nu
rotire – rostire”, a răspuns Olos. Cu rosturi și rostiri vine
să ne provoace Teodor Ardelean. Doresc a spune că în textele cărții de care ne
ocupăm preocuparea autorului este tocmai descoperirea și însuflețirea unor
evenimente, uneori acoperite de pânza uitării. Așa Teodor Ardelean și-a găsit rostul rostirii. „Teodor Ardelean are un discurs
eseistic concis și mereu la obiect, chiar și atunci când comentează evenimente
și fapte din viața politică internă și externă, diverse aspecte de ordin social
și moral, făcând obiecții critice sau tratând encomiastic aniversări ori
detaliind diversele forme de activități științifice”, apreciază Constantin
Cubleșan.
Cele 156 de tablete au tot atâtea
forme de descifrare a unei realități care se cere explicată. Teodor Ardelean
scrie despre un timp trăit la fața locului, dar și despre unul retrăit din
lecturi sau evenimente întâmplate în preajmă. Dominanta textelor este
înțelepciunea. Capacitatea aleasă de înțelegere a lucrurilor, cumpătarea,
spiritul de prevedere, atitudinea demnă, dar critică asupra realității. Despre
ce scrie Teodor Ardelean? Tocmai despre nevoia de înțelepciune, avându-l ca
prototip pe legendarul Vasile Deac-Moșu. Apoi despre fenomenul Săpânța, „cea
mai cunoscută localitate românească din lume”, cu nobila mănăstire Săpânța
Peri. O aplicată incursiune face autorul în istoria Maramureșului (înainte de
toate și întâi în toate), teritoriul de glorie veche, cu urmele lăsate în
farmecul limbii, cu fața luminată spre lume. Crede autorul că „toposul
maramureșean are o identitate atât de expresivă, încât suscită interes pe toate
meridianele lumii”. Multe texte sunt dăruite municipiului Baia Mare,
așezare iradiantă pentru multe inițiative devenite împliniri. Unele inițiative
aparțin chiar autorului nostru. Celebre sunt bibliotecile din Europa întemeiate
sub flamura instituției pe care o conduce. Elocvente sunt cele din Basarabia.
Darul luminii din lumina cărților sub semnul ASTREI primește dimensiuni
sporite, deoarece Teodor Ardelean este un astrist convins. Este doctor în
ASTRA. Astriștii și-au pus credința în cuvintele lui Avram Iancu: „Unicul
dar al vieții mele e să-mi văd națiunea mea fericită”. Cu reverență,
autorul îl evocă pe universitarul băimărean Gheorghe Pop, un stâlp al ASTREI
transilvane. Este preocupat de rodirile academice, în țară, dar și pe
teritoriul Maramureșului. De pildă, omagierea la Glod a celebrului folclorist,
antropolog, etnolog, laureat al Premiului Herder, fiu al satului, Mihai Pop.
Scrie despre acad. Emil Burzo la 80 de ani, dar și despre sărbătoarea Academiei
Române, la 150 de ani de la înființare. Sub versul eminescian „credința
zugrăvește icoanele-n biserici” aș pune textele care se referă la sfintele
lăcașuri, la mănăstiri, episcopi și preoți, cu truda lor de jertfă pentru
istorie. Despre Bârsana scrie că „aici Dumnezeu lucrează în chip minunat, punând în operă stări de suflet, trăiri și
fapte ce se săvârșesc mereu cu gândul spre desăvârșire”. Se lasă purtat de
chemarea mănăstirilor românești de la Rohia până la poarta Mănăstirii Lainici.
Scrie cu recunoștință despre nobilitatea maramureșeană, despre inițiativa familiei
PISO de a reînvia spiritul diplomelor maramureșene, însemnele heraldice, aceste
elemente de identitate locală.
Cum spune în prefață universitarul
Ștefan Vișovan, „autorul a citit enorm și a călătorit mult prin lume”.
Peste tot a purtat țara și ținutul în numele cărora a împlinit proiecte
culturale de anvergură. Oamenii și locurile i-au stârnit imaginația. În fața
Catedralei Episcopale din Vârșeț își amintește de Andrei Șaguna, episcop vicar
în zonă. Constată și scrie despre relațiile reci dintre cele două biserici
ortodoxe. Aflat la Vidin, la un simpozion internațional, autorul află date
despre soarta românilor din Timoc. „În prezent, nu mai există nicio școală
românească în Timoc și nicio biserică în care să se slujească în limba română”.
Pentru simplul fapt că în Bulgaria nu există minorități naționale. Doctorul Ivo
Gheorghiu (cu soție din Sighetu Marmației) se luptă cu autoritățile bulgare și
cu cele române pentru a opri un proces aparent ireversibil. În Germania, îl
descoperă pe dr. Volkey Wollmann, fiind cel mai important specialist român în
domeniul arheologiei industriale. Dă onorul în scris marilor bărbați ai
neamului: George Pop de Băsești, Constantin Brâncuși, Ion Bianu, Sextil
Pușcariu și mulți alții. Teodor Ardelean crede în prospețimea culturală a
omenirii, în uriașele rezultate ale cunoașterii. Crede în puterea acestui
popor, a intelectualilor care vor schimba societatea. Ca la Noica, și în cazul
nostru, rostul presupune ordine. Din țesătura realității sunt decupate acele
scene care ne pot convinge de faptele cu valoare de model. Că Teodor Ardelean
are iscusința de a ne oferi pilde de urmat, care pot cataliza energii latente.
Astfel, „rostul și rostirea românească te ajută să înțelegi chiar rostul
filozofiei”. Rostul înțelepciunii atât de necesare pentru echilibrul lumii
și al omului. Teodor Ardelean scrie cu bucuria realității lucrătoare despre
faptele temeinice, dar și despre ezitările care trebuie eradicate. Autorul mai
are harul de a înnobila amănuntul ca o aură necesară pentru măreția întregului.
Din cărămizile acestei cărți se
zidește o construcție cu multe ferestre, în care arde lumina cuvântului.
Lectura cărții va putea proba spusele mele. Academicianul Ion Pop, distinsul
critic literar de la Cluj-Napoca, apreciază tabletele lui Teodor Ardelean,
întărindu-i convingerea că „este cu adevărat nevoie de acest tip de
participare la dinamica prezentului, mai ales atunci când cel care ia cuvântul
o face dintr-o motivație profund pozitivă”.
Textele lui Teodor Ardelean
consemnează cu argumente fapte de cultură, dar și întâmplări majore având ca
instrument de gândire reflecția. Acribia documentării se îmbină fericit cu
ondulări stilistice remarcabile. Cartea este traversată de sentimentul românesc
al rostirii. Adevăruri despre Adevăr. Despre purtătorii de făclii ale rostirii. Se potrivește înțelesul unui
proverb al lui Solomon: „Înțeleptul este mai puternic decât un voinic, iar
omul învățat decât cel vânjos”. Nu roata – vatra, nu rotirea – rostirea.
Aceste texte sunt însumate în logica sprijinului în care rostirea este o
candelă pentru vatră. Care ar fi unul dintre pilonii de rezistență ai acestei
cărți. De învățătură prin oglindiri.
Ionel NECULA
MIRELA IANUŞ DINGĂ
ÎN
ARMISTIŢII CU TIMPUL
Mi-o amintesc bine. Era o copilă abia ieşită din ciclul gimnazial şi
frecventa cu regularitate cenaclul literar din localitate. De regulă, venea mai
înainte de ora fixată şi până se adunau şi ceilalţi mai schimbam câte-o vorbă.
Mă intriga numele ei alcătuit din trei note muzicale (mi-re-la) pe care,
aşezându-le într-un portativ imaginar, încercam să le fredonez, dar nu-mi
plăcea, mi se părea că încifrează în trilul lor un destin ciudat, cu coborâşuri
şi cu suişuri şi-aş fi vrut, pentru ea, numai înălţări, zboruri albastre, tocuri înalte, ridicări pe
catalige.
Aş fi
vrut, dar, ştie oricine, nu-i pe voia omului să-şi croiască trecerea prin lume
şi, după ce am văzut cu ce rezultate şi-a trecut bacul, am ştiut că mai
devreme sau mai târziu îşi va aduna, vorba lui Arghezi, numele pe-o carte.
Apoi vremea a trecut ca zăpada mieilor, am pierdut-o din vedere, a luat, ca
mulţi alţii, drumul spre Apus şi n-a poposit decât în Cremona, oraşul vechilor
lutieri. Multe visuri s-or fi prăbuşit cu un huruit greu şi răscolitor, multe
alte idealuri s-or fi cuibărit în locul celor expirate, dar jarul primei
iubiri, fervoarea lirică ardea încă potolit şi persistent. Când şi-a prezentat
primele versuri la un festival de poezie italian, a produs o senzaţie de uluire printre cei ce alcătuiau
juriul manifestării. Descoperise, chiar acolo, în penisulă, noua Emily
Dickinson fără pretenţioasa cetăţenie americană.
Mirela Ianuş Dingă este de loc din Cosmeşti, judeţul Galaţi, şi şi-a făcut
debutul în România de curând cu volumul Armistiţiu cu timpul (Editura Opera Magma, Iaşi, 2017) – o
carte cu multe şanse de a fi luată în seamă, atunci când se vor decerna
viitoarele premii literare. N-a ştiut nimeni de ea, nicio revistă nu i-a
publicat un grupaj de versuri şi, fireşte, n-a atras atenţia niciunui critic.
Rar se întâmplă să găseşti într-un volum de debut atâta maturitate şi atâta
grijă pentru expresie, pentru imagine, pentru tot ceea ce poate configura o
poezie bună şi la fel de rar se întâmplă ca un debutant să-şi asume cutezanţa
de a se conecta la subiecte pretenţioase şi cu potenţial metafizic: „Când
luna – obosită amazoană – / stătea spre zori să cadă de pe cal / cu gândul te
trimit înspre prigoană / pe râul ne-mpăcării în aval // căci învăţaseşi brusc
pe dinafară / şi trupul meu şi lacrimile mele / gustând în despletirea lunii
clară / cenuşa ninsă în zadar de stele. //struneai fugar în gând şi-n toate
cele / un dor ce se-nchina luminii-n zori / parfumul tău îmbrac direct pe piele
/ şi mă transform sfios în car cu flori // speranţe se întorc în noua haină /
ca nişte aripi care ieri s-au dus / ca avocaţi acoperiţi de faimă / ce vieţii
curajoşi îi fac recurs” (Car cu flori).
Nu trebuie
să ne surprindă că precumpăneşte sentimentul iubirii, erotismul, eternul dor
niciodată deplin împlinit, dar paleta subiectelor se lărgeşte aşa de generos,
că nu lipseşte niciuna din formele poetice consacrate. Iată cum sună un pastel
având ca temă anotimpul primăverii: „Ca trenă astăzi flamuri lungi târăsc /
de iarbă, de miresme şi de flori, / tăcuţi copacii umbre zămislesc / când tu, decis mă strigi de după nori. // e
dangătul luminii ce m-aruncă / spre nechezatul straniu de cocori, spre zarzării
purtând ca la poruncă / ninsori senine tăinuite-n flori // nu ştiu de ce şi
unde mă alungă / această teamă trează de cu zori / mă-nchin copacilor cu umbră lungă / adânc
supuşi fântânii de culori // sunt umbre ce mă ţin în somn de mână / în miezul
nopţii rumegând zefir, / tămâia stelelor de jar adună / aroma vinului într-un
potir” (Primăvara).
Ceea ce
surprinde la Mirela Ianuş Dingă este prospeţimea imaginilor, apetenţa pentru o
metaforă grea, revelatorie, cum o definea Blaga, doldora de sensuri umbroase,
tectonice, dar care ne induce în esenţă şi-n apriorismul stării care o
generează: „vântul descheind nasturii cerului” sau „arborii mirarea de pe faţă / şi-o
spală-n frunzele ce cad în lut”.
Ce-ar mai fi de spus? Avem de-a
face cu o poetă adevărată, o poetă care are toate şansele de a se impune în
imaginarul poetic actual. Îi urăm un bun venit în lumea poeziei româneşti şi-i
dorim un traseu cât mai fertil în procesul recunoaşterii publice.
Săluc HORVAT
OAMENI PE CARE I-AM
CUNOSCUT
De curând, părintele Viorel Thira mi-a dăruit, cu un autograf generos,
recenta sa carte, un tom de peste cinci sute de pagini, cu titlul Far
pentru amintiri, cu subtitlul Oameni pe care i-am cunoscut,
apărut la Casa de Editură „Dokia” (Cluj-Napoca, 2017), cu un Cuvânt
înainte semnat de conf. univ. dr. Ștefan Vișovan.
Cercetător cu o largă deschidere
spre teme de istorie literară, de cultură în general, Viorel Thira este autorul
unor importante cărți, studii și articole publicate de-a lungul anilor. Amintim
volumele: Fără personalități îi frig în istorie (2007), Carte
de întâmplământ (2009), Praf de stele (2011), Antologie
de suflet și inimă românească (2016). Acestora li se alătură recentul
volum Far pentru amintiri (2017), o carte de amintiri și evocări,
de comentarii pe marginea unor cărți, a unor evenimente din viața literară și
spirituală.
Mânat de dorința de a cunoaște și de
a descoperi date și curiozități despre oameni din viața literară și nu numai,
despre preocupările și biografia acestora, pasionat bibliofil, Viorel Thira a
colindat țara pentru a se întâlni și pentru a comunica cu aceștia, pentru a
stabili legături de prietenie. Volumul la care facem referire este rezultatul
acestor călătorii, al numeroaselor întâlniri, al prieteniilor pe care și le-a
făcut. Cartea lui Viorel Thira este, în același timp, o bogată sursă de date de
un real interes pentru istoria literară. Este interesantă și prin caracterul ei
inedit, multe din paginile cărții conținând informații de interes biografic mai
puțin cunoscute. Este o carte scrisă cu pasiune, cu dăruire, cu credință,
uneori cu compasiune, chiar cu ură împotriva relelor pe care le-a adus regimul
comunist asupra culturii și a oamenilor de cultură ajunși prin închisorile
sale.
În cuprinzătorul Cuvânt
înainte, universitarul Ștefan Vișovan afirmă: „Cartea părintelui
Viorel Thira este o adevărată antologie a frumosului românesc, o rememorare
impresionantă a unei vieți dedicate omului și neamului”.
Descoperim, în primul rând, evocarea
locurilor natale ale autorului – Inărul din Țara Lăpușului, cu istoria și
oamenii lui. Aflăm apoi despre anii copilăriei, ai perioadei în care a fost
elev la Școala Pedagogică de Învățători din Gherla. Autorul aduce cuvinte de
prețuire pentru profesorii acestei școli, amintindu-și de Ion Apostol Popescu,
profesorul de limba română, un dascăl de excepție, despre care spune: „El
m-a făcut bibliofil și mi-a format o dragoste nebună față de cărți și
literatura română, dragoste care nu s-a potolit nici după șaizeci și cinci de
ani, ci a crescut în intensitate”. Cuvinte de laudă are pentru mulți alți
profesori ai școlii din Gherla.
Interesante sunt
relatările privitoare la locurile prin care a trecut ca preot, la oamenii cu
care a comunicat, mai ales la perioada cât a slujit la parohia din stațiunea
balneară Sângeorz-Băi. Aici l-a cunoscut pe criticul și istoricul literar
Ovidiu Papacostea, cu care a purtat rodnice discuții despre Octav Minar, cel
acuzat că a falsificat scrisorile lui Eminescu. Opiniile celor doi diferă. În
timp ce Ovidiu Papacostea susținea implicarea lui Minar în textul scrisorilor
lui Eminescu, Viorel Thira susținea că scrisorile publicate sunt autentice.
Iată relatările lui Viorel Thira privitoare la acest subiect: „Odată fiind
la mine în birou, veni vorba de Octav Minar, ale cărui cărți le aveam aproape
pe toate în bibliotecă și pe care eu îl prețuiam foarte mult. În schimb, Ovidiu
Papacostea era de părere că Octav Minar nu este decât un impostor și
falsificator de documente (...) Eu nu am fost de aceeași părere”. Afirmând
că i-a citit toate cărțile, autorul crede că „dacă textele lui Eminescu
citate de către Octav Minar sunt plăsmuite de el, atunci ar rezulta că Octav
Minar are condei de talia lui Eminescu, ceea ce este imposibil și nu poate fi
admis nici prin absurd”. Cu un alt prilej, Ovidiu Papacostea îi spune că a
intrat în posesia textelor originale ale scrisorilor lui Eminescu publicate de
Minar, ajungând și el la concluzia că nu e vorba de niciun plagiat.
Între personalitățile cu care s-a
întâlnit în stațiunea balneară Sângeorz-Băi îi evocă pe cunoscutul istoric
literar clujean Iosif Pervain, pe doamna Fanny Rebreanu, soția lui Liviu
Rebreanu ș.a.
Capitolul Oamenii pe care i-am
cunoscut este cel mai cuprinzător. Aici ne întâlnim cu fețe
bisericești, cu scriitori, cu istorici, despre care adună date și mărturii de
un larg interes. Reprezentanți ai bisericii ortodoxe, dar și greco-catolice,
nume precum cel al lui Miron Cristea, regent și patriarh al României,
mitropolitul Bălan, care, după 1918, a fost așezat în scaunul Mitropoliei
Sibiului, episcopul cardinal Iuliu Hossu, cel care a citit actul Unirii de la
Alba Iulia din 1918 și a făcut parte din delegația care a prezentat Declarația
regelui Ferdinand, personalități care au jucat un rol important în istoria
țării și implicit a bisericii.
Între textele cărții, autorul
strecoară și unele povestioare, așa cum face când vorbește despre familia lui
Miron Cristea, despre tată, relatând împrejurările în care acesta a cunoscut-o
pe tânăra Domnița, fiica primarului din comuna Galații Bistriței, Pavel Coman, pe
care a cerut-o de soție. Din căsătoria lui Gheorghe Cristea, flăcău tomnatic din Toplița, cu tânăra fată a primarului Pavel Coman din Galații
Bistriței din județul Bistrița Năsăud s-a născut, la data de 18 iunie 1868,
Miron, cel ce va deveni patriarhul României și un important om de stat, nu în
ultimul rând un cărturar, unul dintre primii biografi ai lui Mihai Eminescu,
despre care va scrie un studiu semnificativ, Viața și opera,
conceput inițial ca o teză de doctorat.
În șirul mărturisirilor referitoare
la oamenii pe care i-a cunoscut Viorel Thira se regăsesc alte și alte
comentarii și relatări. Întâlnim nume ale unor istorici de seamă: Ștefan Lupșa,
Onisifor Ghibu, Vasile Lucaciu, pan Halipa, unul dintre înfăptuitorii Unirii
Basarabiei cu Țara Mamă, Alexandru Filipașcu, cu celebra lui Istorie a
Maramureșului, căruia îi realizează un studiu monografic amplu. Între
altele, Viorel Thira notează: „Alexandru Filipașcu și Ioan Mihali de Apșa,
alături de voievozii Bogdan și Dragoș, sunt cele patru mari glorii ale
Maramureșului din toate veacurile, iar faptele și lucrările lor sunt făclii
veșnic vii, care grăiesc și vor grăi în veacurile viitoare marile noastre
adevăruri”.
Galeria scriitorilor este cel mai
bine reprezentată, explicabil, dacă avem în vedere apropierea sa de acest
domeniu. Cu majoritatea celor amintiți a avut întâlniri, a întreținut prietenii
sau a corespondat. Despre fiecare dintre aceștia și despre viața lor aduce
informații inedite, obține mărturisiri necunoscute de istoria literară, ceea ce
dă lucrării un caracter de noutate, de contribuție directă la completarea
istoriei literare, de la scriitorii clasici (Rebreanu, Agârbiceanu, Sadoveanu)
la cei contemporani. A manifestat o sensibilitate aparte pentru scriitorii care
au avut de suferit în timpul regimului comunist: Victor Papilian, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Vasile Militaru ș.a.,
care au trecut prin închisorile regimului. Despre Vasile Militaru amintește
condamnarea „pentru uneltire contra
ordinii sociale” la douăzeci de ani de închisoare și confiscarea întregii
averi. A murit în închisoare. I s-au ars toate cărțile.
În volum se regăsește descrierea
locurilor pe unde a slujit ca preot. Între acestea, Maramureșul ocupă un loc
aparte. Autorul vorbește despre bisericile de lemn, despre oamenii de cultură
întâlniți, despre profesorii Mihai Tomoioagă, Ion Berinde, Grigore Holdiș („vechi
ilegalist al PCR, dar om cu largă vedere și de aleasă delicatețe sufletească,
încât îmi ziceam în sinea mea că, dacă toți ilegaliștii ar fi ca el, ar fi
raiul pe pământ și dreptatea și adevărul ar fi așezate pe tronul de aur”).
Între figurile reprezentative ale Sighetului era folcloristul Petre
Lenghel-Izeanu, autorul unor valoroase culegeri din folclorul maramureșean.
La sfârșitul lecturii cărții lui
Viorel Thira, rămâi copleșit de bogăția datelor pe care le adună, de mulțimea
numelor la care face trimitere.
Far pentru amintiri. Oameni pe care i-am cunoscut nu
este doar o carte de amintiri, ci și una care îl prezintă pe părintele Viorel
Thira, așezându-l între oamenii de erudiție cu totul admirabilă.
|