Gheorghe PÂRJA

SENTIMENTUL ROMÂNESC AL ROSTIRII

            M-au atras întotdeauna lucrurile esențiale. Cu întrebări ascuțite să obțin răspunsuri care risipesc nelămurirea. Să caut în lumea înconjurătoare simboluri care conțin mesaje ce trebuie deslușite. De aceea m-a interesat perioada ermetică a lui Ion Barbu, marcată de un limbaj criptic, încifrat, de o exprimare abreviată. Pătrunderea în miezul fenomenelor să se facă prin revelație și prin inițiere. În această zonă am așezat și textele de presă concise, profunde. Cu o broderie stilistică îmbietoare și convingătoare. În proxima vecinătate se așază cartea lui Teodor Ardelean, Rosturi și rostiri (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016). Cu un prilej observam situarea titlului sub ocrotirea a două concepte dragi lui Constantin Noica. Ba m-a dus la o întâmplare cu Nichita Stănescu și Mihai Olos. Dialogurile lor, multe pierdute în eter, au avut darul și harul să arunce o lumină tremurătoare peste sufletele noastre. „Nicio pasăre nu va ști niciodată mai mult despre lume decât atunci când a spart coaja oului”, spunea Nichita Stănescu. S-au prins într-o horă de întrebări și răspunsuri. Țin minte – „nu roata – vatra”, spunea Nichita, căutând să se ancoreze într-un straniu pământ. „Nu rotire – rostire”, a răspuns Olos. Cu rosturi și rostiri vine să ne provoace Teodor Ardelean. Doresc a spune că în textele cărții de care ne ocupăm preocuparea autorului este tocmai descoperirea și însuflețirea unor evenimente, uneori acoperite de pânza uitării. Așa Teodor
Ardelean și-a găsit rostul rostirii. „Teodor Ardelean are un discurs eseistic concis și mereu la obiect, chiar și atunci când comentează evenimente și fapte din viața politică internă și externă, diverse aspecte de ordin social și moral, făcând obiecții critice sau tratând encomiastic aniversări ori detaliind diversele forme de activități științifice”, apreciază Constantin Cubleșan.

            Cele 156 de tablete au tot atâtea forme de descifrare a unei realități care se cere explicată. Teodor Ardelean scrie despre un timp trăit la fața locului, dar și despre unul retrăit din lecturi sau evenimente întâmplate în preajmă. Dominanta textelor este înțelepciunea. Capacitatea aleasă de înțelegere a lucrurilor, cumpătarea, spiritul de prevedere, atitudinea demnă, dar critică asupra realității. Despre ce scrie Teodor Ardelean? Tocmai despre nevoia de înțelepciune, avându-l ca prototip pe legendarul Vasile Deac-Moșu. Apoi despre fenomenul Săpânța, „cea mai cunoscută localitate românească din lume”, cu nobila mănăstire Săpânța Peri. O aplicată incursiune face autorul în istoria Maramureșului (înainte de toate și întâi în toate), teritoriul de glorie veche, cu urmele lăsate în farmecul limbii, cu fața luminată spre lume. Crede autorul că „toposul maramureșean are o identitate atât de expresivă, încât suscită interes pe toate meridianele lumii”. Multe texte sunt dăruite municipiului Baia Mare, așezare iradiantă pentru multe inițiative devenite împliniri. Unele inițiative aparțin chiar autorului nostru. Celebre sunt bibliotecile din Europa întemeiate sub flamura instituției pe care o conduce. Elocvente sunt cele din Basarabia. Darul luminii din lumina cărților sub semnul ASTREI primește dimensiuni sporite, deoarece Teodor Ardelean este un astrist convins. Este doctor în ASTRA. Astriștii și-au pus credința în cuvintele lui Avram Iancu: „Unicul dar al vieții mele e să-mi văd națiunea mea fericită”. Cu reverență, autorul îl evocă pe universitarul băimărean Gheorghe Pop, un stâlp al ASTREI transilvane. Este preocupat de rodirile academice, în țară, dar și pe teritoriul Maramureșului. De pildă, omagierea la Glod a celebrului folclorist, antropolog, etnolog, laureat al Premiului Herder, fiu al satului, Mihai Pop. Scrie despre acad. Emil Burzo la 80 de ani, dar și despre sărbătoarea Academiei Române, la 150 de ani de la înființare. Sub versul eminescian „credința zugrăvește icoanele-n biserici” aș pune textele care se referă la sfintele lăcașuri, la mănăstiri, episcopi și preoți, cu truda lor de jertfă pentru istorie. Despre Bârsana scrie că „aici
Dumnezeu lucrează în chip minunat, punând în operă stări de suflet, trăiri și fapte ce se săvârșesc mereu cu gândul spre desăvârșire”. Se lasă purtat de chemarea mănăstirilor românești de la Rohia până la poarta Mănăstirii Lainici. Scrie cu recunoștință despre nobilitatea maramureșeană, despre inițiativa familiei PISO de a reînvia spiritul diplomelor maramureșene, însemnele heraldice, aceste elemente de identitate locală.

            Cum spune în prefață universitarul Ștefan Vișovan, „autorul a citit enorm și a călătorit mult prin lume”. Peste tot a purtat țara și ținutul în numele cărora a împlinit proiecte culturale de anvergură. Oamenii și locurile i-au stârnit imaginația. În fața Catedralei Episcopale din Vârșeț își amintește de Andrei Șaguna, episcop vicar în zonă. Constată și scrie despre relațiile reci dintre cele două biserici ortodoxe. Aflat la Vidin, la un simpozion internațional, autorul află date despre soarta românilor din Timoc. „În prezent, nu mai există nicio școală românească în Timoc și nicio biserică în care să se slujească în limba română”. Pentru simplul fapt că în Bulgaria nu există minorități naționale. Doctorul Ivo
Gheorghiu (cu soție din Sighetu Marmației) se luptă cu autoritățile bulgare și cu cele române pentru a opri un proces aparent ireversibil. În Germania, îl descoperă pe dr. Volkey Wollmann, fiind cel mai important specialist român în domeniul arheologiei industriale. Dă onorul în scris marilor bărbați ai neamului: George Pop de Băsești, Constantin Brâncuși, Ion Bianu, Sextil Pușcariu și mulți alții. Teodor Ardelean crede în prospețimea culturală a omenirii, în uriașele rezultate ale cunoașterii. Crede în puterea acestui popor, a intelectualilor care vor schimba societatea. Ca la Noica, și în cazul nostru, rostul presupune ordine. Din țesătura realității sunt decupate acele scene care ne pot convinge de faptele cu valoare de model. Că Teodor Ardelean are iscusința de a ne oferi pilde de urmat, care pot cataliza energii latente. Astfel, „rostul și rostirea românească te ajută să înțelegi chiar rostul filozofiei”. Rostul înțelepciunii atât de necesare pentru echilibrul lumii și al omului. Teodor Ardelean scrie cu bucuria realității lucrătoare despre faptele temeinice, dar și despre ezitările care trebuie eradicate. Autorul mai are harul de a înnobila amănuntul ca o aură necesară pentru măreția întregului.

            Din cărămizile acestei cărți se zidește o construcție cu multe ferestre, în care arde lumina cuvântului. Lectura cărții va putea proba spusele mele. Academicianul Ion Pop, distinsul critic literar de la Cluj-Napoca, apreciază tabletele lui Teodor Ardelean, întărindu-i convingerea că „este cu adevărat nevoie de acest tip de participare la dinamica prezentului, mai ales atunci când cel care ia cuvântul o face dintr-o motivație profund pozitivă”.

            Textele lui Teodor Ardelean consemnează cu argumente fapte de cultură, dar și întâmplări majore având ca instrument de gândire reflecția. Acribia documentării se îmbină fericit cu ondulări stilistice remarcabile. Cartea este traversată de sentimentul românesc al rostirii. Adevăruri despre Adevăr. Despre purtătorii de făclii ale  rostirii. Se potrivește înțelesul unui proverb al lui Solomon: „Înțeleptul este mai puternic decât un voinic, iar omul învățat decât cel vânjos”. Nu roata – vatra, nu rotirea – rostirea. Aceste texte sunt însumate în logica sprijinului în care rostirea este o candelă pentru vatră. Care ar fi unul dintre pilonii de rezistență ai acestei cărți. De învățătură prin oglindiri.

Ionel NECULA

MIRELA IANUŞ DINGĂ

ÎN ARMISTIŢII CU TIMPUL

Mi-o amintesc bine. Era o copilă abia ieşită din ciclul gimnazial şi frecventa cu regularitate cenaclul literar din localitate. De regulă, venea mai înainte de ora fixată şi până se adunau şi ceilalţi mai schimbam câte-o vorbă. Mă intriga numele ei alcătuit din trei note muzicale (mi-re-la) pe care, aşezându-le într-un portativ imaginar, încercam să le fredonez, dar nu-mi plăcea, mi se părea că încifrează în trilul lor un destin ciudat, cu coborâşuri şi cu suişuri şi-aş fi vrut, pentru ea, numai înălţări, zboruri  albastre, tocuri înalte, ridicări pe catalige.

      Aş fi vrut, dar, ştie oricine, nu-i pe voia omului să-şi croiască trecerea prin lume şi, după ce am văzut cu ce rezultate şi-a trecut bacul, am ştiut că mai devreme sau mai târziu îşi va aduna, vorba lui Arghezi, numele pe-o carte.

Apoi vremea a trecut ca zăpada mieilor, am pierdut-o din vedere, a luat, ca mulţi alţii, drumul spre Apus şi n-a poposit decât în Cremona, oraşul vechilor lutieri. Multe visuri s-or fi prăbuşit cu un huruit greu şi răscolitor, multe alte idealuri s-or fi cuibărit în locul celor expirate, dar jarul primei iubiri, fervoarea lirică ardea încă potolit şi persistent. Când şi-a prezentat primele versuri la un festival de poezie italian, a produs o  senzaţie de uluire printre cei ce alcătuiau juriul manifestării. Descoperise, chiar acolo, în penisulă, noua Emily Dickinson fără pretenţioasa cetăţenie americană.

Mirela Ianuş Dingă este de loc din Cosmeşti, judeţul Galaţi, şi şi-a făcut debutul în România de curând cu volumul Armistiţiu cu timpul (Editura Opera Magma, Iaşi, 2017) –  o carte cu multe şanse de a fi luată în seamă, atunci când se vor decerna viitoarele premii literare. N-a ştiut nimeni de ea, nicio revistă nu i-a publicat un grupaj de versuri şi, fireşte, n-a atras atenţia niciunui critic. Rar se întâmplă să găseşti într-un volum de debut atâta maturitate şi atâta grijă pentru expresie, pentru imagine, pentru tot ceea ce poate configura o poezie bună şi la fel de rar se întâmplă ca un debutant să-şi asume cutezanţa de a se conecta la subiecte pretenţioase şi cu potenţial metafizic: „Când luna – obosită amazoană – / stătea spre zori să cadă de pe cal / cu gândul te trimit înspre prigoană / pe râul ne-mpăcării în aval // căci învăţaseşi brusc pe dinafară / şi trupul meu şi lacrimile mele / gustând în despletirea lunii clară / cenuşa ninsă în zadar de stele. //struneai fugar în gând şi-n toate cele / un dor ce se-nchina luminii-n zori / parfumul tău îmbrac direct pe piele / şi mă transform sfios în car cu flori // speranţe se întorc în noua haină / ca nişte aripi care ieri s-au dus / ca avocaţi acoperiţi de faimă / ce vieţii curajoşi îi fac recurs” (Car cu flori).

Nu trebuie să ne surprindă că precumpăneşte sentimentul iubirii, erotismul, eternul dor niciodată deplin împlinit, dar paleta subiectelor se lărgeşte aşa de generos, că nu lipseşte niciuna din formele poetice consacrate. Iată cum sună un pastel având ca temă anotimpul primăverii: „Ca trenă astăzi flamuri lungi târăsc / de iarbă, de miresme şi de flori, / tăcuţi copacii umbre zămislesc / când tu, decis mă strigi de după nori. // e dangătul luminii ce m-aruncă / spre nechezatul straniu de cocori, spre zarzării purtând ca la poruncă / ninsori senine tăinuite-n flori // nu ştiu de ce şi unde mă alungă / această teamă trează de cu zori /  mă-nchin copacilor cu umbră lungă / adânc supuşi fântânii de culori // sunt umbre ce mă ţin în somn de mână / în miezul nopţii rumegând zefir, / tămâia stelelor de jar adună / aroma vinului într-un potir” (Primăvara).

Ceea ce surprinde la Mirela Ianuş Dingă este prospeţimea imaginilor, apetenţa pentru o metaforă grea, revelatorie, cum o definea Blaga, doldora de sensuri umbroase, tectonice, dar care ne induce în esenţă şi-n apriorismul stării care o generează: „vântul descheind nasturii cerului”  sau „arborii mirarea de pe faţă / şi-o spală-n frunzele ce cad în lut”.

Ce-ar mai fi de spus? Avem de-a face cu o poetă adevărată, o poetă care are toate şansele de a se impune în imaginarul poetic actual. Îi urăm un bun venit în lumea poeziei româneşti şi-i dorim un traseu cât mai fertil în procesul recunoaşterii publice.

Săluc HORVAT

OAMENI PE CARE I-AM CUNOSCUT

            De curând, părintele Viorel Thira mi-a dăruit, cu un autograf generos, recenta sa carte, un tom de peste cinci sute de pagini, cu titlul Far pentru amintiri, cu subtitlul Oameni pe care i-am cunoscut, apărut la Casa de Editură „Dokia” (Cluj-Napoca, 2017), cu un Cuvânt înainte semnat de conf. univ. dr. Ștefan Vișovan.

            Cercetător cu o largă deschidere spre teme de istorie literară, de cultură în general, Viorel Thira este autorul unor importante cărți, studii și articole publicate de-a lungul anilor. Amintim volumele: Fără personalități îi frig în istorie (2007), Carte de întâmplământ (2009), Praf de stele (2011), Antologie de suflet și inimă românească (2016). Acestora li se alătură recentul volum Far pentru amintiri (2017), o carte de amintiri și evocări, de comentarii pe marginea unor cărți, a unor evenimente din viața literară și spirituală.

            Mânat de dorința de a cunoaște și de a descoperi date și curiozități despre oameni din viața literară și nu numai, despre preocupările și biografia acestora, pasionat bibliofil, Viorel Thira a colindat țara pentru a se întâlni și pentru a comunica cu aceștia, pentru a stabili legături de prietenie. Volumul la care facem referire este rezultatul acestor călătorii, al numeroaselor întâlniri, al prieteniilor pe care și le-a făcut. Cartea lui Viorel Thira este, în același timp, o bogată sursă de date de un real interes pentru istoria literară. Este interesantă și prin caracterul ei inedit, multe din paginile cărții conținând informații de interes biografic mai puțin cunoscute. Este o carte scrisă cu pasiune, cu dăruire, cu credință, uneori cu compasiune, chiar cu ură împotriva relelor pe care le-a adus regimul comunist asupra culturii și a oamenilor de cultură ajunși prin închisorile sale.

            În cuprinzătorul Cuvânt înainte, universitarul Ștefan Vișovan afirmă: „Cartea părintelui Viorel Thira este o adevărată antologie a frumosului românesc, o rememorare impresionantă a unei vieți dedicate omului și neamului”.

            Descoperim, în primul rând, evocarea locurilor natale ale autorului – Inărul din Țara Lăpușului, cu istoria și oamenii lui. Aflăm apoi despre anii copilăriei, ai perioadei în care a fost elev la Școala Pedagogică de Învățători din Gherla. Autorul aduce cuvinte de prețuire pentru profesorii acestei școli, amintindu-și de Ion Apostol Popescu, profesorul de limba română, un dascăl de excepție, despre care spune: „El m-a făcut bibliofil și mi-a format o dragoste nebună față de cărți și literatura română, dragoste care nu s-a potolit nici după șaizeci și cinci de ani, ci a crescut în intensitate”. Cuvinte de laudă are pentru mulți alți profesori ai școlii din Gherla.

                        Interesante sunt relatările privitoare la locurile prin care a trecut ca preot, la oamenii cu care a comunicat, mai ales la perioada cât a slujit la parohia din stațiunea balneară Sângeorz-Băi. Aici l-a cunoscut pe criticul și istoricul literar Ovidiu Papacostea, cu care a purtat rodnice discuții despre Octav Minar, cel acuzat că a falsificat scrisorile lui Eminescu. Opiniile celor doi diferă. În timp ce Ovidiu Papacostea susținea implicarea lui Minar în textul scrisorilor lui Eminescu, Viorel Thira susținea că scrisorile publicate sunt autentice. Iată relatările lui Viorel Thira privitoare la acest subiect: „Odată fiind la mine în birou, veni vorba de Octav Minar, ale cărui cărți le aveam aproape pe toate în bibliotecă și pe care eu îl prețuiam foarte mult. În schimb, Ovidiu Papacostea era de părere că Octav Minar nu este decât un impostor și falsificator de documente (...) Eu nu am fost de aceeași părere”. Afirmând că i-a citit toate cărțile, autorul crede că „dacă textele lui Eminescu citate de către Octav Minar sunt plăsmuite de el, atunci ar rezulta că Octav Minar are condei de talia lui Eminescu, ceea ce este imposibil și nu poate fi admis nici prin absurd”. Cu un alt prilej, Ovidiu Papacostea îi spune că a intrat în posesia textelor originale ale scrisorilor lui Eminescu publicate de Minar, ajungând și el la concluzia că nu e vorba de niciun plagiat.

            Între personalitățile cu care s-a întâlnit în stațiunea balneară Sângeorz-Băi îi evocă pe cunoscutul istoric literar clujean Iosif Pervain, pe doamna Fanny Rebreanu, soția lui Liviu Rebreanu ș.a.

            Capitolul Oamenii pe care i-am cunoscut este cel mai cuprinzător. Aici ne întâlnim cu fețe bisericești, cu scriitori, cu istorici, despre care adună date și mărturii de un larg interes. Reprezentanți ai bisericii ortodoxe, dar și greco-catolice, nume precum cel al lui Miron Cristea, regent și patriarh al României, mitropolitul Bălan, care, după 1918, a fost așezat în scaunul Mitropoliei Sibiului, episcopul cardinal Iuliu Hossu, cel care a citit actul Unirii de la Alba Iulia din 1918 și a făcut parte din delegația care a prezentat Declarația regelui Ferdinand, personalități care au jucat un rol important în istoria țării și implicit a bisericii.

            Între textele cărții, autorul strecoară și unele povestioare, așa cum face când vorbește despre familia lui Miron Cristea, despre tată, relatând împrejurările în care acesta a cunoscut-o pe tânăra Domnița, fiica primarului din comuna Galații Bistriței, Pavel Coman, pe care a cerut-o de soție. Din căsătoria lui Gheorghe Cristea,  flăcău tomnatic din Toplița, cu tânăra fată a primarului Pavel Coman din Galații Bistriței din județul Bistrița Năsăud s-a născut, la data de 18 iunie 1868, Miron, cel ce va deveni patriarhul României și un important om de stat, nu în ultimul rând un cărturar, unul dintre primii biografi ai lui Mihai Eminescu, despre care va scrie un studiu semnificativ, Viața și opera, conceput inițial ca o teză de doctorat.

            În șirul mărturisirilor referitoare la oamenii pe care i-a cunoscut Viorel Thira se regăsesc alte și alte comentarii și relatări. Întâlnim nume ale unor istorici de seamă: Ștefan Lupșa, Onisifor Ghibu, Vasile Lucaciu, pan Halipa, unul dintre înfăptuitorii Unirii Basarabiei cu Țara Mamă, Alexandru Filipașcu, cu celebra lui Istorie a Maramureșului, căruia îi realizează un studiu monografic amplu. Între altele, Viorel Thira notează: „Alexandru Filipașcu și Ioan Mihali de Apșa, alături de voievozii Bogdan și Dragoș, sunt cele patru mari glorii ale Maramureșului din toate veacurile, iar faptele și lucrările lor sunt făclii veșnic vii, care grăiesc și vor grăi în veacurile viitoare marile noastre adevăruri”.

            Galeria scriitorilor este cel mai bine reprezentată, explicabil, dacă avem în vedere apropierea sa de acest domeniu. Cu majoritatea celor amintiți a avut întâlniri, a întreținut prietenii sau a corespondat. Despre fiecare dintre aceștia și despre viața lor aduce informații inedite, obține mărturisiri necunoscute de istoria literară, ceea ce dă lucrării un caracter de noutate, de contribuție directă la completarea istoriei literare, de la scriitorii clasici (Rebreanu, Agârbiceanu, Sadoveanu) la cei contemporani. A manifestat o sensibilitate aparte pentru scriitorii care au avut de suferit în timpul regimului comunist: Victor Papilian, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Vasile Militaru ș.a., care au trecut prin închisorile regimului. Despre Vasile Militaru amintește condamnarea  „pentru uneltire contra ordinii sociale” la douăzeci de ani de închisoare și confiscarea întregii averi. A murit în închisoare. I s-au ars toate cărțile.

            În volum se regăsește descrierea locurilor pe unde a slujit ca preot. Între acestea, Maramureșul ocupă un loc aparte. Autorul vorbește despre bisericile de lemn, despre oamenii de cultură întâlniți, despre profesorii Mihai Tomoioagă, Ion Berinde, Grigore Holdiș („vechi ilegalist al PCR, dar om cu largă vedere și de aleasă delicatețe sufletească, încât îmi ziceam în sinea mea că, dacă toți ilegaliștii ar fi ca el, ar fi raiul pe pământ și dreptatea și adevărul ar fi așezate pe tronul de aur”). Între figurile reprezentative ale Sighetului era folcloristul Petre Lenghel-Izeanu, autorul unor valoroase culegeri din folclorul maramureșean.

            La sfârșitul lecturii cărții lui Viorel Thira, rămâi copleșit de bogăția datelor pe care le adună, de mulțimea numelor la care face trimitere.

            Far pentru amintiri. Oameni pe care i-am cunoscut nu este doar o carte de amintiri, ci și una care îl prezintă pe părintele Viorel Thira, așezându-l între oamenii de erudiție cu totul admirabilă.