top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Orfeu arrow Poeme de Ioan Es Pop (60), nr. 4(179), aprilie 2018
Poeme de Ioan Es Pop (60), nr. 4(179), aprilie 2018 Print
Mai 01, 2018 at 11:00 PM

 


Ioan Es POP – 60

 

dacă n-aș fi fost silit să vorbesc,

n-aș fi vorbit niciodată.

până la șase ani nu mi-au cerut-o

și a fost bine, pentru că stăteam sub vorbire

ca sub un clopot de fontă perfect ermetic.

 

ascundeam acolo o știință

pe care, la șase ani, m-au silit să o pierd.

îl vedeam pe înger nu în somn, ci aievea,

ziua-n amiaza mare,

când realitatea e de netăgăduit.

 

nu i-am iertat nici pentru faptul că m-au dat la școală,

unde a trebuit să vorbesc,

iar mai târziu să mă străduiesc să le seamăn

celorlalți, care vorbeau de zor

și dădeau din mâini și din picioare,

năucindu-mă cu viața lor.

 

chiar și astăzi vorbesc doar cu spaimă,

pentru că locuiesc tot acolo, sub clopot,

iar vorbirea îmi face rău.

n-am nimic de spus în vorbire umană,

unde totul este întâmplare și zarvă.

 

mă prefac însă cu o anume dibăcie

că vorbesc, iar afară se aud

sunete aproape omenești,

dar în gâtlej e un muget analfabet și inform,

care n-are de a face cu vorbitul.

 

mai rău e însă că știința tăcerii mele s-a dus,

s-a dus și îngerul care mi-a stat

la căpătâi până la șase ani,

s-a dus și omul care putea fi alt om,

tăcând în așa fel încât, la capătul

multor ani de muțenie, să poată dezvălui

știința cea mai neiertătoare a științelor,

 

singura care ar fi putut face moartea mai suportabilă

și mașinile mai îngăduitoare. 

***

când eram mic, visam să fiu și mai mic.

mai mic decât masa, mai mic decât scaunul,

mai mic decât cizmele mari ale tatălui.

cât un cartof, atâta mă visam.

pentru că primăvara pe cartofi îi

puneau în pământ și gata,

până toamna nu-i mai necăjeau.

 

mă visam în cuib, printre ei,

dormind cu dulceață-n întuneric,

întorcându-mă pe-o parte și pe alta vara

iar apoi căzând din nou în somn.

 

și toamna să mă trezesc tot nedormit

și tot nespălat ca frații mei

și când să dea cu sapa-n noi, să sar deasupra

și să le strig: nu mai săpați, nu mai săpați,

căci vin acasă de bunăvoie,

dacă-n primăvară mă puneți la loc,

 

și primăvara să fiu primul pe care

îl aruncă înapoi în cuib

și tot așa, să rămân să dorm mereu,

din cuib în pivniță și din pivniță în cuib,

ani mulți, neîntors și uitat.

***

suntem la capătul tuturor limbilor.

cei care vin nu le vor mai folosi

sau le vor folosi tot mai puțin.

nimeni, acum treizeci de ani,

n-ar fi crezut asta, dar pentru cei care vor să priceapă

este limpede: suntem la capătul

ultimei limbi omenești.

 

de inventarea alteia se vor ocupa ei,

care vor abandona tot ce trebuie abandonat.

deja, acolo unde ieri era gol, azi e plin.

e uluitor cum au intrat acești noi barbari

în istorie, fără să captureze vreo iscoadă,

fără să facă vreo victimă.

 

ei citesc deja în alt alfabet

și vorbesc altă limbă,

deși limba asta a lor pare încă a noastră,

numai că noi n-o mai pricepem.

nu, nu ne vor urî, ci doar ne vor ignora,

iar telefoanele lor mobile nici măcar

nu ne vor înregistra dispariția. 

*** 

puţină moarte marţea la noi, dar şi

puţină viaţă. fenicienii aduc daruri pe care

nu oricine le poate cumpăra.

 

asta până când oamenilor de pământ ai noştri

li se povesteşte viaţa oamenilor lor de mare.

din clipa aceea, oamenii noştri încep să viseze

să cumpere mare şi să vândă pământ.

  

nu întâmplător fenicienii au dispărut

trăgând de la o vreme la uscat.

nu întâmplător dispar ai noştri

cumpărând mare de la fenicieni.

  

şi nu se bagă de seamă: o somnolenţă lentă învăluie

lumea noastră şi lumea cealaltă,

nimeni nu-şi mai aduce aminte de nimeni, de parcă

locuim dintotdeauna fiecare într-o groapă a lui.

 

la o lună, la un an o dată, cineva vine şi îşi apleacă

umbra peste margine şi acela credem noi că e dumnezeu.

dar e o umbră ameninţătoare şi mută, care nu face decât să arunce

încă o noapte peste această noapte de jos.

 

*** 

ţi-am spus să te fereşti de dimineţi,

soarele lor crud nu e pentru noi.

iar soarele închis şi greu al lumii noastre

abia mai abureşte orizontul. suntem

la începuturile altei lumi şi altor sori.

 

 

ai rămas singur. e bine. ai tot trecutul la îndemână.

ai văzut răul cu ochi mari şi te vei vindeca.

într-o zi ai să-nţelegi că tot ce străluceşte

îţi aduce moartea mai aproape.

  

serile, în schimb, aici or să-ţi placă:

eşti în vremea lumilor livide,

jumătate umbră, jumătate necunoscut.

fii binevenit, aici viitorul

aproape-a trecut.

***

pe corniţele mele de miel:

când m-a răpus măcelarul, aveam două luni, dar nu, deşi a durut aşa cum trebuie să-i doară şi pe ai lui, am ţipat doar câteva secunde.

apoi însă, m-am simţit plin de importanţă, pentru că la ei veneau paştele, dar m-am simţit şi mai important când m-au pus pe cel mai înalt raft al frigiderului.

mai apoi însă, m-am gândit din nou: bine, dar oare eu nu merit mai mult? pe mine de ce nu mă pun în congelator, unde cărnurile stau cu lunile, de par aproape nemuritoare?

măi, să fie, înseamnă că eu sunt doar aşa, de-o singură mâncare. fraţii mei, aşa se va întâmpla şi cu voi? cum ar fi ca de la anul cei ca noi să nu se mai nască, să rămână în oi?

nene păstorule, când oamenii or să învie, or să învie şi mieii? şi, dacă da, cu ce-i vei hrăni pe toţi cei ce nu vor mai muri?

 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.