top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Proză arrow Viață furată (Filofteia Covaciu),nr.49179), aprilie 2018
Viață furată (Filofteia Covaciu),nr.49179), aprilie 2018 Print
Mai 01, 2018 at 09:00 PM

 


Filofteia COVACIU

(elevă în clasa aX-a H, Colegiul Național „Vasile Lucaciu”, Baia Mare)

 

VIAȚĂ  FURATĂ

 

Liniște. Aud în surdină apa care curge și un sunet înfundat de păsări care ciripesc. Mă aflu pe o stâncă, lângă lac, cu o carte romantică în mâini, ce așteaptă să fie citită. Închid ochii și inspir adânc aerul curat și rece. Îmi bucură simțurile și îmi încălzesc inima precum o iubire în zilele de vară. O adiere de vânt îmi mișcă buclele, iar eu zâmbesc involuntar. Se simte bine. Acesta este modul naturii de a-și arăta afecțiunea. Mă sărută pe obraz și mă consolează prin adieri. Gândul meu este să îmi deschid cartea, când deodată apare o pasăre mică, firavă, de culoare albă, care se așază pe podulețul ce leagă cele două maluri ale râului. O admir. Este pură și se face remarcată prin simpla ei prezență. Poate că și ea s-a simțit cândva sleită de puteri, slabă, nesemnificativă pentru această lume, inferioară celorlalte păsări mai mari și mai puternice, dar dacă nu s-ar fi ridicat, probabil că azi nu ar fi fost aici, iar eu nu mi-aș fi pus toate aceste întrebări. Zboară... O observ și privesc cum se contopește cu infinitul. Culoarea ei se potrivește cu norii. Devin unul și același… S-a întors de unde a plecat, la fel ca noi toți, cândva.                                                                                                                

Mai închid ochii o dată și savurez momentul de liniște înainte să mă alătur haosului și să-l îmbrățișez. Mă ridic și merg cu pași mărunți de-a lungul malului, până ce ajung aproape de intrarea în cabana unde se află prietenii mei.                                                                                                           

Ca de obicei, fiecare se află în lumea lui. Franc și Vera vorbesc despre tot felul de nebunii, mahmuri pe canapea, iar Otilia ascultă muzică la căști și soarbe dintr-o bere rece, Ana doarme pe canapea, după ce ieri a consumat prea multe prafuri, iar pe restul nici măcar nu-i cunosc și nu știu cum au apărut aici. Dintr-un anumit punct de vedere, nici eu nu mă văd integrată aici, dar Ana este cea mai bună prietenă a mea, iar dacă ieri nu aș fi fost aici să o ajut, cu siguranță nu s-ar mai fi întors vie acasă.                                                                                                                     

Trec peste remarcile obscene pe care mi le fac un grup de băieți așezați pe canapele și îmi croiesc drum spre dormitorul meu, care mi-a fost cel mai bun prieten noaptea trecută, până când am auzit țipetele de la parter. Când deschid ușa dormitorului, mă lovesc de o persoană. Draperiile sunt trase, iar în camera este beznă. Mă cuprinde frica și îmi vine să țip, dar îmi spune repede:

- Nu țipa, te rog! Am văzut că ai mai multe cărți și mă gândeam că nu te vei supăra dacă împrumut una.                                                                                                                            

- Cine ești?

Nu apuc să deslușesc imaginea persoanei care se află cu mine în cameră. Iese atât de rapid din încăpere, încât nu simt decât o adiere ce mă mișcă din picioare. Vocea masculină, joasă, îmi rămâne în minte, astfel că nu pot să adorm. Aud cu ecou singura frază rostită de el, iar singura mea enigmă este că nu îmi pot imagina ce altă persoană din cabană ar vrea să citească. Ziua abia a început, iar asta înseamnă că altcineva în afară de mine a fost treaz noaptea trecută. Mă înspăimântă și mă intrigă. Plec în căutarea personajului misterios, dar când vreau să deschid ușa, încremenesc. Sunt încuiată în cameră, iar de pe partea cealaltă se aud râsete.                                     

- Nu este deloc amuzant! țip lovind cu pumnii în ușă. Deschide ușa, Ana.

- Bine, bine! Strici toată distracția, spune Vera și îmi deschide ușa.  

Mă cuprinde furia, dar mă rezum la a-mi strânge pumnii în buzunarul mare al hanoracului. Au întrecut măsura.

- Vera, să nu mai faci asta în viața ta!

Îi arunc o privire urâtă și trec pe lângă ea cu pași repezi. În bucătărie o găsesc pe Ana, stând la masă cu o țigară între buze, expirând fumul toxic. O privesc câteva secunde și încerc să o găsesc pe prietena mea din copilărie, cu sufletul pur, plin de compasiune. Nu mai e aici. A plecat de mult timp, dar speranța mea a rămas. Gândul că își va reveni și noi vom fi din nou ca înainte a fost singura mea consolare și în același timp motivația să o ajut cât mai mult. Totuși, am eșuat. Am venit exact în centrul haosului, al lumii de care ar fi trebuit să o feresc și să mă feresc, doar pentru că mi-a promis că se va muta la mine după ce ne întoarcem. Am sperat că se va schimba și încă mai sper, dar nu ca la început. 

- Ana, ai vrea să mergem să ne plimbăm prin pădure? E vreme bună afară!                              

- Nu, nu vreau.

- Atunci vrei să ne jucăm un joc video sau altceva?                                                                         

- Poate mai încolo. Acum vreau să-mi savurez liniștită țigara, dacă nu te superi.                         

- Ana…                                                                                                                                           

Mă consider tare. Nu vreau să mă vadă că plâng sau că sufăr din cauza ei. Ar crede că nu este în stare să mă facă fericită nici măcar pe mine. Și-ar face mai mult rău. Totuși, am impresia că a înnebunit, că nu mai este conștientă de vorbele și faptele ei. Poate că ea are impresia că a lăsat totul în urmă și că a început o viață nouă. Ea nu s-a născut a doua oară. Este același om, cu aceleași amintiri, nu un copil ce învață să meargă și să vorbească. Sunt ruptă din gândurile mele de un băiat, care se așază în fața mea și începe să-mi vorbească.

- Îmi place cartea ta, dar tu nu citești altceva în afară de cărți romantice?                                     

- Prima dată aș vrea să știu cum ți-ai permis să intri în camera mea.                                                

- Știi, este o poveste amuzantă. Eram cu Ana afară, rulam știi tu ce și vorbeam. Mi-a spus că ți-ai adus cărți cu tine și eram curios să aflu ce anume. Suntem de aproape o săptămână aici și în fiecare zi te-am văzut cu o altă carte în mână. Mi se pare interesant. Tu îmi pari interesantă.  

- Să nu mai intri niciodată în camera mea!                                                                                        

- Eu nu aș spune asta, Toni, s-ar putea să îți dorești să-ți retragi cuvintele în viitorul apropiat.      

Îmi dau ochii peste cap și ies din casă, îndreptându-mă spre lac. Mă așez pe iarbă, simțind din plin asprimea ei, puțin dureroasă, dar care mă trezește.                                                                     

- Ești bine?                                          

- Tu nu ai altceva de făcut decât să te plimbi după mine? Lasă-mă!                                                        

- Teoretic, aș avea multe de făcut, dar practic, vom sta aici câteva săptămâni, deci am timp pentru toate.                                                                                           

- Vreau să fiu singură.                                                                                                                          

- Eu cred că o să izbucnești dacă nu spui nimic, frumoaso, îmi șoptește și îmi trece o șuviță de păr după ureche.                                                                                                                                       

Îl ignor și aștept să plece, dar spre surprinderea mea, se așază pe iarbă, lângă mine, și începe să vorbească.                                                                                                                                   

- Ție ți s-a părut vreodată că nu faci parte din nicio lume?                                                               

- Eu am fost tot timpul la mijloc.                                                                                           

Zâmbește, iar o gropiță i se formează în obraz. Îmi iau privirea de la fața lui înainte să observe că-l privesc și mă uit la reflexiile noastre în apă.                                                                               

- Dar tu?                                               

- Eu nu am fost la mijloc niciodată. Am fost cu un picior în groapă mereu.                                   

- Te referi la traficul de droguri?                                                                                                         

- La traficul de droguri, la viață, la familie, la tot, începe să povestească, iar vocea sa devine răgușită.                                                                                                                                   

- Chiar nu ai încercat niciodată să o iei de la zero, să-ți creezi o viață nouă? Puteai să pleci la facultate în străinătate.                                                                                                                           

- Uneori nu ai de ales, Toni. Oamenii ca noi ar face orice pentru bani. Am îndrăzni să zdrobim cel mai pur și mai bun suflet, altfel am fi zdrobiți noi, de foame, de sete, de crize.                               

- Crezi că mai pot să o salvez pe Ana?                                                                                              

- Cred că poți să încerci. Ea nu e înfundată atât de tare în lumea asta, dar gândește-te dacă merită. Prima dată când o vei lăsa singură, se va întoarce aici, în lumea noastră, deoarece i-a oferit liniște.                                                                                                                                     

- Nu i-a oferit liniște, ci moarte. Pot să o pierd din cauza unei supradoze, tu realizezi ce vorbești? Ahhhh!!!! Regret, dar durerea că aș putea să o pierd e prea mare. Noi ar fi trebuit să ne mutăm împreună la facultate, să ne distrăm la majoratele noastre și să ne creștem copiii împreună. Nu o pot lăsa știind că își face rău singură. Eu nu voi mai fi nimic fără ea.                                              

- Aici e vorba despre tine sau despre ea? Toni, tu ai rezista la gândul că ea te-a părăsit de mult timp?                                                                                                                                        

- Nu ne cunoști. Noi suntem ca două surori. Nu vom renunța una la cealaltă niciodată.                  

- Așa să fie.                                                                                                                                       

Își pune gluga în cap și pleacă, lăsându-mă cu o mie de întrebări ale căror răspunsuri am impresia că el le știe. Aproape că mă ridic și vreau să mă duc să-l chem înapoi. Îmi opresc acest gând și mă delectez cu sunetul foșnetelor de frunze, care mă liniștește. Mă pierd în acest sunet și închid ochii. Mă trezesc speriată. Sunt în camera mea, în cabană. O mână caldă îmi mângâie fața.             

- Crezi că interdicția a luat sfârșit? Mă întreabă râzând.                                                                     

Sar rapid din pat. El a stat lângă mine în pat. Mă sperii. Încep să tremur și respir greu.                                                               

- A-at-tac, șoptesc, dar vocea îmi piere.                                                                                               

Se sperie. Strigă pe cineva, dar nu vine nimeni. Mă las în jos pe lângă perete, iar el vine lângă mine și îmi spune să mă liniștesc. Mă ia în brațe. Mă pierd în căldura lor. Respirația mi se liniștește, iar pieptul începe să-mi coboare regulat. Îi simt respirația caldă pe creștetul capului. Mă ține strâns în brațe, chiar și acum, după ce a trecut totul. Îi șoptesc că sunt bine, dar mă strânge mai tare, de parcă nu ar vrea să mă mai lase să plec de aici.                                                   

- Să te simt lângă mine e tot ce vreau.                                                                                                       

- Cred că trebuie să plec.                                                                                                                  

Mă ridic, în ciuda dorinței mele de a rămâne în brațele sale calde. Mă opresc, nu pentru că sunt slabă, ci pentru că ar putea duce la ceva rău, foarte rău, care m-ar putea distruge. Fug. Fug până la bucătărie, unde o ignor pe Vera, iar ea îmi aruncă o privire urâtă. Ana este așezată pe scaunul de la bucătărie, la fel ca atunci când am văzut-o ultima dată, dar cu mai multe resturi de țigări pe masă.                                                                                                                                          

- Ana, ce s-a întâmplat cu mine?                                                                                                        

- Ești plictisitoare, ce altceva să se întâmple? Începe să râdă isteric.                                                 

- Ana, vorbesc serios! Spune o dată! Strig. Ea mă privește terifiată. Scuză-mă.                            

- Eric te-a găsit dormind lângă lac și te-a adus înăuntru, atât.                                                        

Dau din cap în semn afirmativ și plec. Atitudinea pe care o are mă dezamăgește de fiecare dată, iar până nu îmi revin, nu mă pot lupta cu ea. Mă îndrept spre camera mea cu speranța că Eric nu mai este acolo, dar din întâmplare aud o conversație aprinsă dintr-o altă cameră, între el și încă un băiat.                                                     

- Frate, de ce ai stricat totul? Ești nebun?                                                                                          

- Nu-i putem face asta, Albert, e greșit. Nu v-a făcut nimic.                                                             

- Ne strică mereu planurile. Mai bine ar pleca.                                                                                

- Ieși, vreau să mă odihnesc. Poate ne aude cineva.                                                                     

Plec rapid de lângă ușă, astfel încât nimeni nu mă vede. Intru în cameră și stau aici câteva ore, gândindu-mă la ce am auzit. Am eșuat încercând să le pun cap la cap. La început am crezut că vorbesc despre mine, dar eu nu i-am încurcat cu nimic niciodată. Singura persoană de care îmi pasă este Ana. Am ajuns la concluzia că poate se referă la afacerile lor ilegale, dar atunci cine ar trebui să plece? M-am rezumat la a-mi șterge orice gând legat de acest subiect, de care aveam să mă ocup când aflu mai multe detalii.                                                                                                     

Când ies din cameră, dau nas în nas cu un băiat care mă analizează din cap până în picioare. Dă din cap, ca și când eu aș putea înțelege ce gândește. Mă înspăimântă. Primul meu gând este să fug, dar poate ar fugi după mine. Mă opresc și aștept o reacție din partea lui, dar își continuă drumul fără să spună nimic.                                                                                                              

- Toni?                                                                                                                                     

Numele meu sună atât de bine rostit de vocea lui. Mă întorc, încercând să par cât mai degajată, ca și când acel băiat nu m-ar fi speriat.                                                                                            

-Eric.                                         

- Ești bine? Nu te-am mai văzut de câteva ore.                                                                             

Îmi cuprinde fața cu palmele și mă analizează. Privirea îi rămâne pe ochii mei. Îmi vine să plâng. Nu îmi place ca cineva să mă privească în ochi.                                                                         

- Vrei să ne uităm la un film? Nu e o idee bună să stai singură.                                                          

- Mă gândeam să merg să văd ce se întâmplă jos.                                                                           

- Sigur, cum dorești.

Se mișcă de pe un picior pe altul. Se fâstâcește, ceea ce nu-i stă în fire. Ceva nu este în regulă cu el. Palmele îi erau transpirate și mă privea de parcă am înviat. Este speriat, iar asta mă duce cu gândul la conversația lui de mai devreme.                                                                                        

- Eu voi fi în camera mea, bine? Este ultima de pe partea dreaptă. Poți să vii oricând dorești.                                   

La parter, toată lumea dansează. Camera este plină de fum negru, care mă îneacă. Îmi fac loc printre oameni pentru a vedea motivul pentru care aplaudă. Încremenesc. Ana dansează de parcă a trăit toată viața în baruri. O trag de pe masă, până la mine în cameră, în ciuda protestelor ei.        

- Gata, mami! Am băut doar puțin. De ce te superi așa? Articulează greșit cuvintele.                     

-  Ana, fii atentă! Dacă nu te trezești la realitate, mâine plecăm acasă. M-ai rugat să venim aici ca să ne distrăm. Am venit, în ciuda prietenilor tăi ,,speciali”. Te rog, fii tu! Nu te mai purta așa!        

-  Ce știi tu, Toni? Tu te întorci la familia ta minunată. Eu nu mai am nimic, da? Nimic! Începe să râdă isteric. Te crezi mai bună ca noi, doar pentru că ai pe cineva în spate, altfel ai fi un nimic! Nimic! Ha-ha. Ți-am șters zâmbetul? Ce credeai? Sperai că o să fiu ca înainte? Părinții mei au murit, Toni, într-un afurisit de accident. Erau tot ce aveam. Nu mai fi zâna bună. Acum, balaurul este mai prietenos. Mă înțelege.                                                                                                        

- Nu știi ce vorbești. Te rog să dormi și vorbim mâine.                                                                  

Închid ușa cu cheia. Nu o aud protestând. Oboseala își spune cuvântul. Poate a adormit. O lacrimă mi se prelinge pe obraz, dar o șterg repede. Ea chiar gândește ceea ce a spus. Dacă ar fi fost trează, probabil că nu ar fi spus aceste vorbe grele. Mă doare, dar din păcate, sunt sentimentele ei și nu pot fi oprite.                                                                                          

Realizez că nu am unde să merg. La parter este haos, în camera mea este Ana, iar altundeva aș putea da peste cineva nepotrivit. Mă îndrept grăbită spre camera lui Eric. El nu mi-ar face rău. Bat la ușă. Emoțiile mă cuprind și încep să lăcrimez.                                                                       

- Intră!                                                                                                                                            

Este așezat pe canapea și are cartea mea în mână.                                                                            

- Bună! Eu sunt. Scuze dacă te deranjez, nu aveam unde să merg!                                                   

- Glumești? Intră! Se ridică și îmi face semn să stau lângă el pe canapea.                                        

- Am închis-o pe Ana la mine în cameră, iar jos e haos. Nu am vrut să…                                            

- E în regulă. Mă bucur că ai venit. Trebuie să-ți înapoiez cartea furată.                                           

- Ai citit-o deja?                                                                                                                          

Rămân șocată.                                                                                                                                   

- Nu. Am răsfoit-o. Am citit doar pasajele care mi-au plăcut foarte mult. Mi-a fost de ajuns să o lecturez de două ori, chiar dacă mi-a plăcut mult.                                                                               

- Ți-a plăcut?

- Da, de ce ești așa șocată? Râde.                                                                                                       

- Nu sunt șocată, sunt impresionată.  Eu am citit-o, dar nu mi-a plăcut deloc.                                  

- Care ar fi motivul?                                                                                                                            

- Otilia ar fi motivul. Nu am rezonat cu persoana ei. Mi s-a părut că a fost falsă, că i-a dat speranțe lui Felix și că i-a tocat sentimentele în ultimul hal. În rest, mi s-a părut o carte complexă, iar atâta timp cât eu nu sunt în stare să scriu o carte mai bună, mă rezum la atât.             

- Nu e un argument suficient de bun. Gândește-te că noi, oamenii, suntem atât de diferiți și nu rezonăm unul cu altul în privința tuturor aspectelor, dar totuși, reușim să ne tolerăm. Otilia a fost o fată modernă, foarte isteață, care a știut să profite de ce i-a oferit viața. De sentimentele ei pentru Felix nu ne putem îndoi, totuși. L-a lăsat să-și termine studiile, să-și facă un viitor pentru că știa că este ceea ce-și dorește. Asta faci când ești îndrăgostit, îl pui pe celălalt pe primul loc.     

- Otiliei i-ar fi plăcut să fie măcar pe același loc cu dorința lui Felix de a-și face un viitor, dacă nu chiar mai sus.                                                                                                                                      

- Probabil că ai dreptate, dar nu a spus-o niciodată. Nu l-a întors din drumul său.                             

- Acum voi avea nevoie de cartea mea. Vreau să-i mai acord o șansă.                                              

- Aș fi curios să vorbesc cu tine despre ea, după ce termini de citit.                                                  

- Eu aș vrea să rezolv mai întâi enigma mea și apoi pe cea a Otiliei.                                                   

- Asta a fost cea mai proastă glumă, izbucnește în râs. Care e enigma ta, totuși?                                

- Tu! Diferența dintre aparență, ceea ce mi s-a părut că ești la început, și ceea ce am descoperit că ești acum.                                                                                                                                          

- Nu o să te întreb despre asta, dar doar pentru că citesc, nu înseamnă că sunt un romantic sau că scriu în secret romane la lumina lumânării. Nimeni nu o să afle ce am vorbit noi aici, da?                                 

- Da, sigur, spun buimăcită. Cred că voi pleca.                                                                                  

- Nu, scuze! Nu voiam să sune așa.                                                                                                      

- Nu-i nimic, sunt obișnuită cu ,,cum trebuie să sune”.                                                                      

- Dacă ei află aceste lucruri despre mine, vor crede că sunt slab. Înțelegi?                                                                   

- Nu vor afla nimic. Poți să ai încredere în mine.                                                                                     

- Bine, zâmbește. Acum că am încheiat acest subiect, tu poți să dormi în pat. Eu voi dormi pe canapea.                                                                                                                                

- Nu pot să accept asta.                                                                                                                       

- Să nu purtăm o discuție bazată pe clișee. Vino, patul e făcut!                                                              

Speranța că voi putea adormi cât mai repede nu se împlinește. Deși am stins lumina artificială, o lumină difuză intră printre draperii, astfel că pot să-l văd perfect pe Eric care stă vizavi de patul meu. Stă cu ochii închiși, dar nu doarme. Pot să simt asta. Pieptul îi coboară neregulat, iar respirația îi variază de la greoaie la ușoară și invers. Nu spun nimic. Închid ochii și imediat îi simt privirea ațintită pe mine. Nu mă mișc. Încerc să dau impresia că am adormit. Mă simt vegheată, iar încet, chiar adorm, până când sunt trezită de razele soarelui care trec prin crăpăturile draperiei și de o mână care îmi dă șuvițele de pe față.                                                    

- Cred că avem o problemă cu mângâiatul feței, îi spun râzând. Faci de mult asta?                          

- Doar de o jumătate de oră, zâmbește, iar eu roșesc.                                                                           

- Cred că voi merge în camera mea. Promit că nu te mai deranjez. Pa! îi spun înainte să închid ușa.                                                                                                                                         

Alerg pe hol până la camera mea, cu speranța că Ana încă doarme. Ușa este deschisă, iar în ea nu se află nimeni. Un fior mă cuprinde, până când aud în spatele meu:                                                

- Cred că am dat-o în bară.                                                                                                                 

- Crezi, Eric?                                                                                                                                     

Coborâm. Ana se află la parter, cu o băutură în față, uitându-se la televizor.                                    

- Patul tău e chiar comod, să știi, îmi spune Ana când mă așez lângă ea.                                          

- Ana, tu realizezi că mă distrugi? Nu mai pot sta cu tine dacă mă îndepărtezi așa!                          

- Tu nu înțelegi că nu te mai vreau? Mi-am găsit a doua familie aici.                                                 

- Ana, tu chiar vorbești serios?                                                                                                            

- Da!                                                                                                                                                

Se întoarce spre mine. Are ochii atât de roșii, încât mă sperie. Pupilele îi sunt dilatate și abia acum observ că paharul din mâna ei tremură.                                                                                    

- Ana! Nu ești bine!                                                                                                                

Lacrimile încep să-mi curgă pe obraz. O cuprind cu brațele. Își lasă capul pe umărul meu și începe să plângă. Toți ochii din cameră sunt ațintiți spre noi și ne privesc cu atenție. Începe să tremure incontrolabil, iar eu nu știu cum să reacționez. Știu că nu este conștientă de cuvintele pe care le spune.                                                                                                                                     

- Toni, o-o să-i spun mamei mele că am știut întotdeauna că te-a iu-iubit mai mult.                                

- Voi sunteți nebuni? Ce droguri i-ați dat?                                                                                      

Țip. Sunt speriată. Prietena mea nu mai știe pe ce lume se află. Privirea ei este demonică și este ațintită pe mine.                                                                                                                                 

- Nu-nu o să rămână așa, gesticulează cu degetul.                                                                                 

- Lasă-mă pe mine!                                                                                                                         

Eric o ia în brațe și o duce în cada cu apă rece. Ea protestează, dar forța cu care el o ține este mai mare. Se zbate. Plânge. Urlă. O doare. Este rănită. Sufletul ei este plin de răni pe care eu nu le-am văzut până acum. Am crezut că rănile pe care i le-a provocat accidentul familiei ei s-au cicatrizat. Nu am știut niciodată prin ce a trecut. Nu am putut să mă pun în locul ei. Nimeni nu ar putea să se pună în locul ei și să-i simtă durerea. Ceea ce i s-a întâmplat m-a sfâșiat și pe mine. Îi iubeam părinții și ei mă iubeau la rândul lor, dar nu mai mult decât pe ea. O adorau. Era singurul lor copil, lumina ochilor lor.                                                                                                                     

- Nu am mai văzut reacția asta, Toni! Sper să fie mai bine dacă o ținem aici câteva minute. Du-te și caută la bucătărie un somnifer. Nu avem de ales.                                                                         

Fug până la bucătărie. Cu mâinile tremurânde, caut în fiecare dulap, până când găsesc un somnifer. Când ajung la ușa băii, îl aud pe Eric vorbind cu Ana.                                                                                

- Fii atentă, dacă pățește ceva, te omor cu mâna mea! Știi că nu mă joc, Ana!                                 

- Nu aș paria pe asta! Râde isteric. Ana, prietena mea, unde ești?                                                     

- Te omor, nebuno, ai înțeles? Nu te juca cu mine!                                                                             

- Eric? Ies de după ușă. Am găsit ce m-ai rugat să caut! spun cu vocea tremurândă.                      

- Bea asta, Ana, îi spun și îi întind paharul cu apă. Mă ascultă.                                                         

O ajut să iasă din cadă. Eric părăsește camera, dar de fapt este chiar în spatele ușii. O ajut să se usuce și să se îmbrace. Observ cum i se închid pleoapele. O ducem în camera mea, unde adoarme imediat.                                                                                                                              

Închidem ușa. Imediat simt cum două brațe se înfășoară în jurul meu.                                              

- Uneori îmi doresc să fii mai rece, dar apoi îmi dau seama că nu ai mai fi tu.                                

- Mă doare sufletul, Eric! Încep să plâng și mă întorc cu fața spre el. Mă strânge în brațe atât de tare, încât ar vrea să-mi ia suferința, dar nu poate și nici nu l-aș lăsa.                                                                

- Vino cu mine la lac!                                                                                                                          

- Poftim? Îmi ridic buimăcită capul de pe pieptul lui.                                                                          

- Vino!                                                                                                                                            

Este prima dată când ne ținem de mână. Nu-mi dă drumul. Mă ține strâns, aproape de el. Ne așezăm pe micul ponton al lacului. Picioarele noastre ating apa. Văd reflexia noastră în apă. Suntem frumoși, doi tineri de optsprezece ani, cu aspecte total diferite și, totuși, atât de asemănători. El mă privește. Eu îl privesc. O umbră de îngrijorare i se citește pe chip.                     

- De ce ești trist?                                                                                                                                      

- Trebuia să venim aici ca să ne distrăm, dar Ana s-a decis să fie ultima drogată din lume, iar celorlalți le arde de glume.                                                                                                                    

- Ești sigur că asta este?                                                                                                                       

- Nu, Toni!                                                                       

- Spune-mi! Îi iau mâinile în ale mele.                                                                                                

- Nu pot să te duc acasă azi, iar eu trebuie să fac o livrare undeva și nu cred că voi ajunge înapoi până mâine dimineață.                                                                                                                       

- Eric, eu oricum nu vreau să plec! Trebuie să stau cu Ana! Nu trebuie să-ți faci griji pentru mine. Te aștept aici!                                                                                                                               

Mă strânge în brațe și mă sărută pe frunte, dar tot este agitat. Aș vrea să-l pot liniști. Merg mai aproape de el și îmi las capul pe umărul lui.                                                                                   

Mi-aș dori să vorbim întruna despre ceea ce ne place. Aș putea să te ascult vorbind ore întregi, Toni!                                                                                                                                      

- Crezi în dragoste la prima vedere, Eric?                                                                                              

- Cred că aș putea să te iubesc, Toni! Cred că aș putea să te privesc și să te admir o viață întreagă! Privirea și comportamentul tău m-au intrigat, dar cea de care m-am îndrăgostit ai fost tu, gândirea, inteligența și sufletul tău. Dragostea la prima vedere este superficială. Nu ar fi o ofensă pentru tine să-ți spun că m-am îndrăgostit de tine la prima vedere?                                                   

- Ar fi clișeic și nu te-aș crede.                                                                                                            

- Crezi că ai putea să mă iubești?                                                                                                      

- Cred că aș putea, Eric!                                                                                                                        

- Atunci, promite-mi că vei face ce spun eu. Ana va dormi toată noaptea și poate și dimineață. Te rog să stai doar în camera mea, bine? Nu am încredere în niciunul din oamenii de aici. Îmi deschizi ușa doar mie când mă întorc și plecăm de aici!                                                                  

- De ce? Eric, spune-mi ce se întâmplă!                                                                                               

- Nu se întâmplă nimic, iubita mea! Doar promite-mi!                                                          

Zâmbesc la apelativul folosit. Mă privește drăgăstos, așa cum orice fată merită să fie privită.        

- Promit!                                                                                                                                           

- Chiar nu-mi doresc să plec, Toni!                                                                                                 

Mă ia de mână și mă trage spre el. Acum, aici, două suflete asemănătoare, în două trupuri complet diferite, cu dorințe pentru un viitor împreună, se contopesc în primul lor sărut.                 

- Trebuie să plec! îmi șoptește și îmi ia fața în palme.                                                                                                  

- Îmi va fi dor de tine!                                                                                                                                

- Știi ce-mi spunea mama mea când eram mic? ,,Când ți-e dor de cineva, să nu închizi ochii. O să-ți fie și mai dor!”                                                                                                                                      

- Ai grijă, Eric! Eu te aștept aici! Îl sărut pe obraz și mă îndrept spre cabana.                                      

În camera mea, Ana se află în aceeași poziție în care am lăsat-o. Respiră regulat. Este liniștită, iar acest lucru mă calmează și pe mine. Îmi iau cartea de pe noptieră și mă îndrept spre camera lui Eric. Îl privesc de la geam cum pleacă. Motorul motocicletei începe să toarcă. Pleacă. Mirosul său persistă în cameră, iar eu doar stau, inspirând și expirând, cu ochii ațintiți pe tavan. După ce se lasă întunericul, privesc pe geam stelele, gândindu-mă la viitor, la dorințe, la ce se va întâmpla cu mine și cu Ana și la ce voi face cu Eric. Luminile de afară se sting. Camera este înghițită de întuneric, iar eu îmi strâng ochii, încercând să fiu puternică.                                                                                                                       

După miezul nopții, aud pași apăsați venind pe hol. Se opresc la ușa camerei mele. Panica mă cuprinde. Tremur. Plâng. Cheia intră în broasca de la ușă. Sunetul îmi arde urechile. Cu un clinchet, ușa se deschide, iar pașii se îndreaptă spre pat. Mă afund sub plapumă, dar este trasă cu putere de pe mine. Bărbatul din față îmi zâmbește sadic. Ochii săi sunt roșii, înconjurați de cearcăne. Mă zbat, plâng, dar forța lui este prea mare. Încerc să urlu. Nimeni nu mă aude. Sunt singură, neajutorată în fața unei brute. Mă distruge. Îmi ia tot ce am mai de preț. Mă lovește cu putere. Simt cum sângele mi se prelinge pe față. Respir cu greu. Mă zbat încontinuu, dar nu am scăpare. Îmi ia mâinile și mi le ține deasupra capului. Urlu din toți plămânii. Mă doare.                  

- Salutări din partea Anei, spune râzând sadic.                                                                                                       

Își ia pantalonii și pleacă din cameră, lăsându-mă singură, goală. Întunericul mă învăluie. Suspin și tremur frenetic. Durerea pe care o simt este insuportabilă. Sângerez. Sângerez cu trupul și cu inima. Sângerez din cauza mea. Am lăsat-o să mă distrugă. A reușit. Am fost batjocorită, rănită, trădată, mințită. Am fost naivă și am plătit prețul.                                                               

Dimineața vine, dar eu nu. M-am pierdut în noapte. Tremurând, mă afund în răcoarea apei. Curge. Mă acoperă. Îmi curăță trupul, dar nu și rănile. Îngheț. Senzația este mai plăcută decât durerea. Mă calmează. Nu mai vreau să plec, totuși trebuie.                                           

Reușesc. Ajung în camera mea. Ea nu este acolo. Nu mă vede tremurând. Nu-mi vede batjocura. Nu vede cum m-a distrus, dar va vedea.                                          

Casa este goală. Nu se aude niciun sunet. Mă sperii. Vederea mi se încețoșează. Ochii mi se inundă de lacrimi, dar apoi aud un țipăt asurzitor. Alerg până la lac. E acolo. Ea se află chiar în fața mea, dar nu cum aș fi vrut să se afle. Cad în genunchi. Nu țip. Nu am forța necesară să țip. Prietenii ei o scot din apă. Eu o privesc încremenită. A fost slabă. Și-a înecat durerile și s-a sacrificat. Nebunia ei ne-a distrus pe amândouă. Încearcă să o resusciteze, dar cine știe câte ore a stat cu capul sub apă? Mă îndrept spre ea. Nu se trezește, nu tușește. Din păcate, am pierdut-o. Sufletește, nu mai era cu noi de mult, dar am fost prea oarbă ca să văd acest lucru. Fără să mai spun ceva, îi pun o mână pe obraz și îi șoptesc:                                                                                                                          

- Din viața asta nimeni nu pleacă neachitat!                                                                                       

Peste trei ani. Mă aflu din nou aici, după trei ani. Liniște. Este din nou liniște în viața mea. Poate că este înfiorător că m-am întors aici, unde o persoană pe care am iubit-o a decis să-și pună capăt zilelor, dar în același timp, aici m-am maturizat. Locul acesta a pus capăt naivității mele. M-a distrus și m-a trezit la realitate în același timp. Am fost rușinată, trădată, alungată de cei care mi-au dat viață, dar m-am ridicat. Am primit forță să trăiesc de la o mică vietate căreia îi sunt mamă. Am renăscut odată cu ea. Acum se joacă pe iarbă, iar eu o privesc. Este pură și fără vină. Râde. Se bucură. Nu-mi doresc decât s-o fac fericită și s-o învăț cum să trăiască frumos și să-și aleagă persoanele potrivite alături de ea, la fel cum l-am ales eu pe Eric acum trei ani.                                                                            


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.