top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Traduceri arrow Mantaua (Dino Buzzati) - traducere de Livia Marcan, nr. 4 (179), aprilie 2018
Mantaua (Dino Buzzati) - traducere de Livia Marcan, nr. 4 (179), aprilie 2018 Print
Mai 01, 2018 at 11:00 PM

Dino BUZZATI

 

Scriitor, jurnalist, pictor, dramaturg, scenograf italian, Dino Buzzati (1906-1972), mare admirator al lui A. Camus, optează pentru tipul de existenţialism introspectiv. Este cunoscut mai ales pentru romanul său Deşertul Tătarilor (1940), dar este considerat şi un maestru al prozei scurte. Criticul italian Nella Gianetto îl caracteriza astfel: Sclipirea de geniu care i-a îngăduit lui Buzzati să treacă în posteritate este asumarea unui statut de autor existenţialist şi fantastic într-o epocă în care avea şansa să devină nepopular epoca neorealismului”. (Prefaţa la Deşertul Tătarilor, Ed. Mondadori, 2001). În 1958 i se acordă Premiul Strega pentru volumul Şaizeci de povestiri. Alături de Monstrul Colombre, Şapte etaje, Cei şapte mesageri, povestirea Mantaua, pe care v-o prezentăm în versiune românească, este una dintre capodoperele sale.

 

MANTAUA

 

După o aşteptare interminabilă, când speranţa începu să-i moară, Giovanni se întoarse acasă. Nu bătuse încă ceasul două, mama strângea masa, era o zi întunecată de martie, zburau cârduri de corbi de pretutindeni. Mama apăru pe neaşteptate în prag, strigând: „În sfârşit, dragul meu!”. Fugi să-l îmbrăţişeze.

Anna şi Pietro, cei doi fraţi mai mici ai lui, începură să scoată chiote de bucurie. Iată că momentul aşteptat de atâtea luni şi luni de zile, adesea visat în somnul din zorii zilei, le aducea acum fericirea. El nu spuse niciun cuvânt, reţinându-şi cu greu plânsul. Puse de îndată sabia grea pe un scaun; nu-şi luă de pe cap bereta îmblănită.

„Lasă-mă să te privesc”, spunea printre lacrimi mama, trăgându-se puţin înapoi. „Lasă-mă să văd cât te-ai făcut de frumos. Dar ce palid eşţi!”. Era într-adevăr palid, sfârşit. Îşi scoase bereta, înaintă până în mijlocul odăii şi se aşeză. Cât era de obosit! Era foarte obosit, îi venea greu să  zâmbească, era prea mult pentru el.

„Dar scoate-ţi mantaua, omule”, spuse mama, privindu-l insistent, pe punctul de a fi intimidată de prezenţa lui. Cât de înalt se făcuse, frumos, puternic (chiar dacă era puţin abătut)!

„Da’ scoate-ţi mantaua, băiete”, spuse mama şi se uită la el ca la o minune, gata să-şi piardă firea. Ce înalt şi frumos se făcuse, ce mândreţe de fecior! (Deşi era cam palid.)

„Dă-mi-o, nu vezi ce cald este?”

Giovannni făcu o mişcare bruscă de apărare, instinctivă, strângându-şi mantaua pe el speriat că i-ar lua-o cu forţa. „Nu, nu, lasă-mă”, răspunse evaziv. „Prefer să nu o dezbrac, peste puţin timp trebuie să plec, curând…”

„Trebuie să pleci? Te întorci după doi ani şi vrei să pleci?”, spuse ea dezolată, simţind îndată, după bucuria mare, cum începe brusc eterna mâhnire a mamelor. „Trebuie să pleci numaidecât, fără să mănânci ceva?”

„Am mâncat deja, mamă”, îi răspunse fiul cu un surâs blând, sorbind din ochi penumbra atât de dragă a odăii. „Ne-am oprit la un han, la câţiva kilometri de aici…”

„Ah, deci nu ai venit singur? Cine mai e cu tine? Vreun tovarăş de-al tău de regiment? Sau poate băiatul Menei?”

„Nu, nu, e unul întâlnit pe drum. Acum mă aşteaptă afară.”

„Este cel care aşteaptă acolo? Nu l-ai chemat în casă. L-ai lăsat în mijlocul drumului?” Merse la fereastră, traversă grădina, dincolo de gardul scund, de şipci, ce înconjura grădina de zarzavat, văzu pe drum un om care se plimba în sus şi în jos agale; era îmbrăcat tot în manta şi lăsa impresia unei momâi. În inima ei scăldată de bucurie se născu o incomprehensibilă şi puternică teamă.

„E mai bine să nu-l chem”, răspunse el hotărât. „S-ar plictisi, este un om ciudat.”

„Dar putem să-i ducem un pahar de vin? Pot să-i duc eu un pahar de vin?”

„Lasă, mamă! Este un tip ciudat, capabil să se înfurie.”

„Dar cine este de fapt? De ce mergeţi împreună? Ce vrea de la tine?”

„Nu-l cunosc bine”, spuse el rar, adâncit în gânduri. „L-am cunoscut în timpul călătoriei. M-a însoţit, asta-i tot.”

Părea că preferă să vorbească despre un alt subiect, că se ruşinează. Mama, ca să nu-l supere, schimbă imediat subiectul, dar lumina care i se aprinsese în ochi se stingea...

„Ascultă, spuse, imaginează cât se va bucura Marietta când va afla că te-ai întors! Va sări în sus de bucurie! Pentru ea voiai să ieşi?”

El surâse doar, mereu cu expresia celui care voia să pară vesel, deşi nu era, pentru că îl apăsa o povară ascunsă. Mama nu reuşea să înţeleagă de ce sta acolo şi era trist, ca şi în ziua plecării. Acum se întorsese acasă, avea în faţă o viaţă nouă, foarte multe zile fără gânduri, seri frumoase petrecute împreună cu ai lui, un şir nesfârşit care se pierdea în nemărginirea anilor viitori. S-au terminat nopţile de chin, când în zare apăreau vâlvătăi de foc şi o mistuia gândul că poate el este acolo, zace ţeapăn pe pământ cu pieptul pătruns de  gloanţe şi nenumărate răni însângerate. Se întorsese, în sfârşit, mai înalt, mai frumos, iar Marietta va fi foarte bucuroasă! Peste puţin timp va veni primăvara, s-ar fi căsătorit în biserică, într-o zi de duminică dimineaţa, printre dangăte de clopot şi flori. Atunci de ce sta nemişcat, parcă fără viaţă, absent, nu râdea, nu povestea despre bătălii? Mantaua? De ce o tot strângea pe el, pe căldura aceea? Poate fiindcă, sub ea, uniforma-i era ruptă şi însângerată? Dar cum putea să-i fie ruşine de mama lui? Credea că se terminase zbuciumul, când acolo se ivise o nouă nelinişte. Privirea ei caldă, aruncată puţin într-o parte, îl privea cu nelinişte, atentă să nu i-o întâlnească, ca să-i poată ghici toate dorinţele. O fi cumva bolnav? Poate îl obosise atâta vorbărie? De ce nu  spunea nimic? De ce n-o privea măcar? Într-adevăr, Giovanni nu o privea, ea părea că îi evită privirile, ca şi cum s-ar teme de ceva. În acest timp ceilalţi doi fraţi  mai mici îl măsurau muţi, cu o stranie sfială.

„Giovanni, murmură ea cu reţinere, eşti în sfârşit aici, în sfârşit te-ai întors! Stai puţin să-ţi fac cafeaua!” Se grăbi spre bucătărie. Giovanni rămase cu cei doi fraţi mai mici decât el. Nici măcar nu i-ar fi recunoscut, dacă s-ar fi întâlnit pe drum, atât de mult s-au schimbat în cei doi ani. Acum se priveau în linişte, fără să vorbească, doar zâmbind în acelaşi timp, toţi trei, amintindu-şi, parcă, de o înţelegere  pe care o uitaseră. Şi, iată, se întoarce mama cu cafeaua aburindă şi o bucăţică mare de turtă pe farfurioară. Goli un sfert din ceaşca de cafea pe nerăsuflate, mestecă turta în grabă.

„Nu-ţi mai place? Altădată era slăbiciunea ta, o pasiune!”, ar fi vrut să-i spună mama, dar tăcu ca să nu-l supere.

„Giovanni, îi spuse ea, nu vrei să-ţi revezi odaia ta? Am pus pat nou, am văruit pereţii, este o lampă nouă, haide să o vezi… mantaua nu vrei să o dezbraci? Nu ţi-e  prea cald?”

Soldatul nu-i răspunse, dar se ridică de pe scaun, îndreptându-se spre odaia vecină. Gesturile lui erau greoaie, încete, ca şi cum nu ar fi avut douăzeci de ani. Mama o luă înainte cu iuţeală, ca să deschidă obloanele, pătrunse o lumină sură, lipsită de viaţă.

„Ce frumos!”, spuse  el cu un entuziasm forţat, privind fotoliul, mobila nouă, perdelele imaculate, totul curat şi proaspăt. Când mama se aplecă să netezească învelitoarea patului, nouă şi ea, el îşi fixă privirea pe spatele ei plăpând, o privire plină de tristeţe, pe care  ceilalţi nu o puteau vedea. Anna şi Pietro stăteau în spatele lui, ca doi hamali ascultători, cu mutriţele lor vesele, aşteptând o scenă de mare veselie. Dar nimic mai mult nu se întâmplă.

„Cât este de frumos, mamă! Îţi mulţumesc!”, repetă el şi nimic mai mult. Îşi mişca privirea cu nelinişte, ca unul care a dorit să termine o conversaţie obositoare. Dar mai ales  privea cu evidentă preocupare pe fereastră, vedea gărduleţul verde de şipci pe lângă el, un om care mergea alene de ici-acolo.

„Eşti mulţumit, Giovanni?”, întrebă mama, dornică să-l vadă fericit.

„Oh, da, este foarte frumos”, îi răspunse fiul (dar de ce se încăpăţâna să nu-şi dezbrace mantaua?) şi se silea să zâmbească.

„Giovanni, îl imploră ea, ce ai? Ce ai, Giovanni, îmi ascunzi ceva, de ce nu vrei să-mi spui?”

Băiatul îşi mişcă o buză, părea că i se puse un nod în gât. „Mamă, răspunse după un timp cu voce stinsă, mamă, eu trebuie  să plec acum.”

„Trebuie să pleci? Dar te întorci imediat, nu? Te duci la Marietta, nu-i aşa? Spune-mi adevărul, te duci la Marietta?”

Încerca cu greu să glumească, deşi era îngrijorată.

„Nu ştiu, mamă”, îi răspunse el pe un ton reţinut şi amar. Se îndreptă spre uşă, desfăcu lanţul, luându-şi bereta îmblănită. Desfăcu lanţul. „Nu ştiu, dar acum trebuie să merg, omul de acolo mă aşteaptă.”

„Dar te întorci mai târziu? Te întorci? Peste vreo două ceasuri vei fi aici, nu-i aşa? Îi voi chema şi pe unchiul Giulio şi pe mătuşa, închipuie-ţi ce se vor bucura… să vii devreme, cu puţin înainte de prânz…”

„Mamă”, repetă fiul, ca şi cum ar fi implorat-o, să nu întrebe mai mult, să tacă, pentru Dumnezeu, ca să nu sufere mai mult. „Acum trebuie să plec, cel de acolo mă aşteaptă, iar până acum a fost răbdător.” Apoi se uită la ea cu o privire de ţi se rupea inima. Se apropie de uşă, frăţiorii, încă veseli, se adunară în spatele lui Pietro, îi ridicară o parte a mantalei, pentru a vedea cum este îmbrăcat pe dedesubt.

„Pietro, Pietro, ce faci? Lasă-l în pace!”, strigă mama, temându-se că Giovanni s-ar putea supăra.

„Nu, nu!”, exclamă soldatul, încercând să evite gestul băiatului. Dar era prea târziu. Cele două pulpane albastre ale mantalei se deschiseseră pentru o clipă.

„Vai, Giovanni, băiatul meu, ce ţi-au făcut?”, bâlbâi mama, ducându-şi mâinile la tâmple. „Giovanni, ce văd eu este sânge!”

„Trebuie să plec, mamă”, repetă el pentru a doua oară cu hotărâre disperată. „L-am lăsat să aştepte destul de mult. Ciao, Anna, ciao, Pietro, adio!”

Deschise uşa şi ieşi ca împins de vânt. Străbătu grădina aproape în goană, deschise portiţa, doi cai plecară în galop, sub cerul întunecat de nori, dar nu spre sat, nu, ci peste pajişte, spre nor, înspre munţi, în galop. Atunci mama înţelese, în sfârşit, simţi un gol imens în inimă cum nu mai simţise niciodată. Înţelese povestea mantalei, tristeţea fiului, dar mai ales cine era misteriosul personaj care se plimba în sus şi în jos pe drum, în aşteptare, cine era acel necunoscut atât de răbdător până acum; milos şi răbdător, l-a însoţit pe Giovanni la casa părintească (înainte să-l ducă pe drumul cel din urmă), l-a lăsat şă-şi vadă mama, să o îmbrăţişeze; a aşteptat atâta vreme dincolo de gard, în picioare, el, stăpânul lumii, a aşteptat în mijlocul drumului ca un cerşetor flămând.

 

Versiune în limba română

de Livia MĂRCAN


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.