top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Cronica literară arrow Structură și roman (II) - Gh. Glodeanu, nr. 5(180), mai 2018
Structură și roman (II) - Gh. Glodeanu, nr. 5(180), mai 2018 Print
Mai 29, 2018 at 11:00 PM

 

Gheorghe GLODEANU

STRUCTURĂ ȘI ROMAN (II)


          Spre deosebire de romantism, pentru o perioadă, realismul tradițional al secolului al XIX-lea a declanșat un fenomen de marginalizare a mitului în literatură. Preocupat de investigația socială, de zugrăvirea minuțioasă a realității înconjurătoare, realismul s-a născut ca o reacție la adresa sentimentalismului romantic. Noul curent aduce cu sine supremația romanului, care, ulterior, se va transforma în principalul obiect al mitologizărilor în secolul XX. Elena Abrudan descrie principalele metamorfoze ale romanului modern, autori precum Marcel Proust, Virginia Woolf și James Joyce schimbând în mod radical structura tradițională a genului. Exegeta vede în atracția scriitorilor spre mit o expresie a îmbinării dintre „impulsul modernismului de a fi mereu nou și acela de întoarcere spre fondul originar, spre primitiv”. Sinteza dintre romanul tradițional și romanul modern este identificată în romanul american al secolului XX prin J. Steinbeck, E. Hemingway, W. Faulkner. La aceștia se adaugă romanul latino-american, prin autori precum Julio Cortazar, Mario Vargas Llosa, Gabriel García Márquez. Este vorba de scriitori în operele cărora se recunoaște regresiunea spre mit și arhetip. Nu sunt ignorați nici creatorii sud-est europeni și cei afro-asiatici, uniți prin aceeași dezamăgire în fața realității agresive, a sentimentului de însingurare și incertitudine într-o lume ostilă. Rupți de un mod de viață stabil, axat pe respectarea unor tradiții ancestrale, acești autori contribuie la redescoperirea procedeelor mitologizării în literatura secolului XX.

          Abandonând estetica realismului tradițional, romanul distruge structurile învechite și depășește vechile îngrădiri ale genului. Elena Abrudan este de părere că, în narațiune, sporirea spontaneității și lipsa de organizare a faptelor au fost compensate prin recursul la mijloacele simbolicului și ale mitului, mitologizarea devenind un instrument de elaborare a relatării. Romanul recurge și la alte forme de structurare, cum ar fi repetițiile sau tehnica laitmotivului, folosirea fantasticului mitologic sau utilizarea psihologiei abisale. Sub influența lui Freud și a lui Jung, crește interesul pentru subconștient, ceea ce duce la întrebuințarea monologului interior și a fluxului conștiinței. Relevând faptul că poetica mitologizării impune o notă distinctivă în literatura contemporană, autoarea se oprește la operele lui James Joyce și la cele ale lui Thomas Mann. În ciuda diferențelor notabile dintre ei, cei doi autori au reușit să creeze o metodă originală de creație. În plus, dimensiunea spațio-temporală reprezintă un important element de structurare a narațiunii în operele celor doi prozatori. Elena Abrudan afirmă că poetica mitologizării în romanul contemporan „este un proces bine determinat care constă nu numai în folosirea motivelor mitologice, ci și în faptul de a se constitui ca procedeu artistic și ca mod de a percepe lumea”. Pentru a-și ilustra opiniile, exegeta trimite la două romane celebre: Ulise de James Joyce și Muntele vrăjit de Thomas Mann. Diferențele dintre prozatori nu sunt explicate prin influențele posibile sau prin izvoarele de inspirație utilizate, ci prin viziunea lor estetică distinctă. Poetica mitologizării are la bază o bună cunoaștere a culturii antice, a istoriei religiilor și a teoriilor științifice contemporane. Independent unul de celălalt, cei doi autori au creat romanul mitic al secolului XX. În aceeași perioadă au apărut și scrierile lui Franz Kafka, un alt înnoitor al prozei moderne. Apariția literaturii experimentale este explicată prin desprinderea de marele roman realist al secolului al XIX-lea și trecerea de la analiza psihologică la construirea unui model simbolic al lumii. În paralel, se schimbă marile teme ale romanului, investigațiile de ordin social fiind substituite cu temele de ordin cerebral și metafizic. Înfățișarea mitologică a lumii își pierde caracterul eroic la Joyce și Kafka, dobândind, dimpotrivă, o înfățișare tragică, tragi-comică sau chiar grotescă. Elena Abrudan remarcă faptul că prozatorul austriac de origine cehă este preocupat de mitologizarea aspectelor prozaice, ilogice ale existenței, aspecte ce îl apropie de Joyce. Deosebirea dintre cei doi autori este văzută în faptul că, la autorul Procesului, se resimte prezența fantasticul mitologic și a antimitului. Sunt trăsături care – afirmă autoarea – apropie literatura lui Kafka de realismul magic latino-american. Cu toate acestea, rămân semnificative și diferențele, din proza latino-americană lipsind dimensiunea absurdă. Mitologizarea la Kafka dobândește dimensiuni metaforice, deoarece scriitorul se inspiră din existența cotidiană, fără să recurgă la imaginile și motivele mitologice. Eroii scriitorului praghez depind de niște forțe sociale impersonale, ce reprezintă manifestarea unor fantastice puteri transcendente. Spre deosebire de miturile antice, unde există întotdeauna posibilitatea comunicării cu realitatea, în opera lui Kafka se manifestă o permanentă dihotomie între sacru și profan.

          Elena Abrudan remarcă faptul că poetica mitologizării se axează „pe interpretarea culturii contemporane cu mijloace mitologice”. Dintre ceilalți prozatori care au contribuit într-o manieră personală la dezvoltarea dimensiunii mitologice a narațiunii sunt amintiți: Alfred Döblin cu romanul Berlin Alexanderplatz din 1929, Herman Hesse cu Lupul de stepă (1927) și Jocul cu mărgelele de sticlă (1943), Herman Broch cu Moartea lui Virgiliu (1945), Hans Erich Nossack cu Interviu cu moartea (1948), Michel Butor cu Petrecerea timpului (1956), John Updike cu Centaurul (1963), Gabriel García Marquèz cu Un veac de singurătate. Exegeta remarcă utilizarea constantă a procedeului mitologizării în romanul occidental și după cel de-al Doilea Război Mondial. Realizând paralele cu episoadele preluate din mitologia antică, conferind o dimensiune simbolică lumii, scriitorul modern operează o serie de prefigurări mitologice. 

          Mult mai amplă, cea de a doua secțiune a studiului se intitulează Sub semnul realismului magic. Titlurile capitolelor jalonează principalele coordonate ale discursului critic: Realismul magic, Realismul miraculos, Realismul postmodern și Realismul mitic. Relevând metamorfozele romanului european la începutul secolului XX, Elena Abrudan explică rolul pe care l-a jucat realismul miraculos în cadrul evoluției genului. Începutul secolului XX reprezintă momentul în care poetica mitologizării este descoperită de către scriitorii latino-americani, afro-asiatici și de cei din Europa de est. Exegeta remarcă influența exercitată de modernismul occidental asupra acestor literaturi, dar, în același timp, ea menționează faptul că influențele trebuie să țină cont de tradițiile locale și de o situație sociopolitică și culturală obiectivă. În același timp, se atrage atenția și asupra unor diferențe semnificative. Spre deosebire de romanul cavaleresc din perioada medievală, de poemul eroi-comic și de romanul fantastic al lui Rabelais, romanul occidental din secolul XX nu se axează pe tradițiile folclorice. Dimpotrivă, romanele latino-americane, est-europene și afro-asiatice, teritorii unde folclorul continuă să fie viu, mizează tocmai pe valorificarea tradițiilor populare. Drept consecință, conștiința folcloric-mitologică poate coexista foarte bine alături de „intelectualismul modernist de tip european”. Rezultă de aici o insolită sinteză a istoriei cu mitologia și cu tradițiile folclorice. Critica literară – menționează Elena Abrudan – a definit acest fenomen original prin conceptul de realism magic. Realismul magic s-a constituit într-o adevărată poetică, influențând creația literară din zone geografice extrem de diverse. El a apărut la începutul secolului XX în literatura europeană, dar și-a câștigat faima îndeosebi prin operele celebre ale scriitorilor latino-americani. Prestigiul literaturii latino-americane și-a pus amprenta asupra literaturii nord-americane și, printr-o mișcare inversă, a influențat literatura europeană.

          Mult mai concisă, cea de a treia secțiune a investigațiilor vizează Realismul postmodern. Desigur, este interesant de aflat în ce măsură un curent ce mizează tocmai pe destructurare și demitizare a fost influențat de realismul magic. Într-o notă de subsol, pornind de la studiile semnate de Louis Althuser, Judith Butler și
J. D. Saldivar, Elena Abrudan menționează că utilizează conceptul de realism postmodern pentru acele scrieri nord-americane și vest-europene în care pot fi identificate structuri și motive mitice ca elemente de structurare a narațiunii. Autoarea relevă faptul că atât literatura nord-americană, cât și cea vest-europeană au fost influențate de realismul magic latino-american. Mai exact, o parte a prozei și-a însușit o poetică ce presupunea asumarea unor structuri mitice în literatură, chiar dacă, adesea, semnificația acestora era deformată, devenind contrară sensului originar. Exegetei i se pare că proza postmodernă a copiat un model al lumii preluat parcă după modelul lumii infernale a Evului Mediu. Demonstrația Elenei Abrudan urmărește relevarea manierei în care s-au păstrat vechile structuri mitice sau felul în care acestea au fost înlocuite cu altele noi, specifice lumii moderne. Sunt relevate mutațiile petrecute în condiția eroului postmodern, în percepția acestuia asupra timpului, proiecția în mit, precum și alternanțele dintre demitologizare și remitologizare, specifice miturilor cosmogonico-escatologice.

          Interesantă se dovedește și paralela schițată între literatura modernă și cea postmodernă. Autorul modern este considerat un povestitor sau un făuritor de mituri, în timp ce scriitorul postmodern nu mai creează mituri, ci un mediu special în care „structurile mitologice apar în combinație cu celelalte manifestări ale vieții sociale, culturale sau politice față de care autorul este imparțial”. Elena Abrudan menționează faptul că scriitorii postmoderni folosesc aceleași mitologeme și structuri mitice ca și cei moderni, dar le conferă o altă semnificație. În operele lor, miturile dobândesc valoare literară, nu divină. Narațiunile nu mai păstrează semnificația modelelor absolute propuse de miturile arhaice sau creștine, ci este vorba de mituri ce se creează și se distrug sub ochii noștri.         

          În Considerațiile finale ale studiului, Elena Abrudan mărturisește că a încercat să schițeze o panoramă a prozei contemporane din perspectiva descoperirii unor structuri comune, exprimate prin existența unui strat arhetipal, mitologic al literaturii. Reactivarea acestei infrastructuri originale după o lungă perioadă de ocultare a imaginarului mitico-simbolic este explicată prin „revolta omului modern împotriva însingurării, depersonalizării într-o lume haotică, de neînțeles pentru omul obișnuit să trăiască într-un univers cosmotic”. Cum existența omului este ritual-mitologică (afirmă Elena Abrudan), ea repetă în mod firesc – chiar dacă într-o formă nouă – structura și funcția miturilor străvechi. Rolul acestora era acela de a introduce individul în „circuitul devenirii naturale și sociale”. Cum dezideratul era mai greu de îndeplinit în plin totalitarism, viața omului s-a transformat într-o revoltă împotriva unui sistem ce îl îndepărtează de bazele naturale ale existenței. În acest context, mitul a devenit un adevărat refugiu împotriva unei dictaturi tot mai agresive. Universul fascinant al credințelor populare a constituit o tentație supremă pentru individul supus terorii istoriei, al cărui destin era marcat de marea trecere. Accesul la această lume miraculoasă s-a putut realiza prin reconstituirea legăturilor dintre prezent și trecut, prin reîntoarcerea la origini. Potrivit Elenei Abrudan, redescoperirea mitului, a imaginarului folcloric poate alcătui o modalitate de a depăși criza la care a ajuns arta la sfârșitul secolului XX. În felul acesta, în mod paradoxal, viitorul se transformă într-o întoarcere în trecut, într-o deschidere „spre profunzimea și bogăția inepuizabilă a gândirii poetice caracteristice creatorilor de mituri”.

Trăsăturile specifice gândirii mitice sunt identificate de către Elena Abrudan în toată creația artistică a secolului XX, propunând o nouă viziune asupra lumii și o nouă modalitate de a fi a omului în lume. Exegeta vorbește despre rolul literaturii în societatea contemporană, pentru omul modern, parcurgerea cărților alcătuind o importantă formă de evadare din cotidian. Lectura devine, astfel, o veritabilă probă a labirintului, un proces inițiatic înspre abisurile ființei umane.

 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.