top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Comentarii arrow Evenția Mihăiescu (Oana Neicu), nr. 5(180), mai 2018
Evenția Mihăiescu (Oana Neicu), nr. 5(180), mai 2018 Print
Mai 29, 2018 at 11:00 PM

Oana NEICU

EVENȚIA MIHĂESCU

 

Evenția Mihăescu. Tratatul dumneaei de călătorie exotică la ceasul nunții sale dintr-un secol revolut reprezintă o parodie onirică, un text fără nicio arhitectură, cum l-a definit însuși autorul, în care tema romantică a metempsihozei se combină cu intertextualitatea ludică.

Trecutul invadează prezentul la fel ca în vis, prin fragmente fără consistență, ceea ce îndreptățește afirmația lui José Ortega y Gasset conform căreia realitatea e percepută fragmentar, pe două planuri: trecutul – continuitatea stării de veghe și un plan de care nu ne dăm seama, dar care reprezintă baza reveriei. De asemenea, planul oniric invadează planul real, realitatea alunecă în vis, iar visul se scurge în realitate. Acvaticul se confundă cu terestrul ca în romanele realist-magice sud-americane. De aici impresia de mișcare excesivă, de plutire continuă întocmai ca valurile mării. Tema călătoriei, precum și motivul trenului și al tramvaiului șterg barierele dintre lumi și dintre realități, senzația de stabilitate lipsește, dar mobilitatea neîntreruptă dinamizează textul – ,,în răstimpul acestei lungi călătorii, orașul tot a alunecat spre mare, s-a-ndepărtat de țărm” (Virgil Tănase: 2014, p.211), personajele îndepărtându-se și ele de lumea reală, evadând în universul oniric, unde orice îngrădire a fost anulată.

Aleatoriul firesc al vieții face ca evenimentele să nu se succeadă într-o relație logică nici în viața reală. Cu atât mai mult, în proza onirică, fragmentele nu urmăresc o finalitate epică anume, ci se acumulează, dând naștere, în mintea fiecărui cititor, la imagini unice. Logica este înlocuită cu propriile reguli ale realității onirice, așa cum stabilește Dumitru Țepeneag, imagini din subconșient și din realitatea hazardului obiectiv se combină în text după regula visului, accentuând procesul de producere, nu de reproducere a unor adevăruri deja existente.

În imaginarul oniric al cărții își găsesc locul o serie de trimiteri biblice, începând cu mottoul – fragment dintr-o svetildă, cântare bisericească de pocăință ce se cântă în Postul Paștilor – „Cămara ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită, și haine n-am ca să intru într-însa, ci luminează dară haina sufletului meu și miluiește-mă pre mine. Episodul Nașterii lui Iisus este transpus pe portativul oniric sub diverse forme: bătrânul care duce daruri la o naștere importantă, angajații primăriei care dezinfectează un staul pe care îl găsiseră părăsit ,,Ah, spune Fecioara, voi negreșit naște” (Virgil Tănase: 2014, p.51) reluat obsesiv alături de alte motive biblice: apocalipsa, potopul, purificarea prin foc. Legile fizicii onirice permit combinarea elementelor neașteptate cu scopul de a crea vertije imagistice inedite, care să suscite imaginația cititorului.

Destine diferite se amestecă sau se continuă, Margareta Veliceanu, când mireasă, când laborantă, și logodnicul ei vaporean fiind personajele principale ale cărții. Cei doi reprezintă avatarii parodici ai unei fete dintr-un secol revolut și ai viitorului său soț ucis în ceasul nunții sale. Această metepsihoză perpetuă, simbol al continuității, deschide calea spre perfecțiune, spre eternitate. Timpul se dilată sau se comprimă după voie, își încetinește sau își accelerează curgerea – timpul curge cleios și dulce, devine o ființă vie care deformează realitatea și lasă în urmă indicii ale trecerii sale prin lume – „minutele, cum trec, lasă pe lucruri niște umbre întortocheate, un fel de iz de râmă, un fel de mucezeală” (Virgil Tănase: 2014, p. 28). Anotimpurile se inversează sau se suprapun – zăpada cade luminată și regina-nopții înmiresmează atmosfera, iar primăvara devine un refren al romanului afară este luna aprilie.

Marea, caii, trenul, zăpada, nunta, focul alcătuiesc o lume a himerelor, a mișcării continue, a posibilităților infinite de a trăi un eveniment, devenind motive centrale ale unui roman viu, ce ,,se scurge printre degete, iar lectura nu poate reține din el decât o acceptare și o magie deosebite. Un roman ce nu poate fi tăiat, rearanjat, prins și de care lectura nu se poate lepăda” (Ion Pop: 2007, p.167). Ca întreg, scrierea degajă o atmosferă de complicitate, dată de senzația că acțiunea se reia la nesfârșit pentru fiecare cititor în parte.

Legătura subtextuală dintre protagoniști și spațiu este realizată de prezența elementului acvatic, care devine o forță, un suprapersonaj cu valoare simbolică, un spațiu infinit, nesigur, care intră totuși în prim-planul trăirilor, proiectând asupra personajelor dimensiunea unor senzații definitive.

Apa invadează spațiul securizant al casei, apoi al orașului, planurile se întrepătrund – real-oniric, acvatic-terestru, devenind un univers complex, creat de o forță supranaturală: ,,ca la o înțelegere mai dinainte prorocită, podeaua astfel orânduită se acoperă de ape. (...) Apa, lipsită de orice îngrijire, se sălbăticise, năpădind gardurile și casele” (Virgil Tănase: 2014, p. 100). Simbolul mării reprezintă dinamica vieții, dar și taina adâncurilor, lumea din vis, reflexia realității ca într-o oglindă, cu accent pe confruntarea dintre efemer și etern, dintre viață și moarte. Spațiu al nesiguranței și al îndoielilor, dar și al vitalității, apa mării apare ca o matrice a universului. În mitologia egipteană, marea este reprezentată ca spațiu al genezei pământului, care iese din apele dătătoare de viață, o astfel de valență primind și în roman: ,,marea, rotundă ca un măr, a putrezit la-ncheieturi pe unde a țâșnit uscatul” (Virgil Tănase: 2014, p. 144). Cu sens restrâns, se poate identifica și cu ființa umană, mereu frământată de gânduri, de incertitudini și de întrebări. Apa se vedea tomnatecă prin fereastra în fața căreia se întindea cât vezi cu ochii în august 1979, când Virgil Tănase termina romanul la Veneția, fapt care ,,se vede că așa a fost să fie pentru că prea s-a întâmplat întâmplător” (Virgil Tănase: 2011, p. 11).

În corelație cu motivul mării, caii devin un alt motiv central al cărții. Conform unor legende, calul se întrupează din apele mării, devenind el însuși simbol al vieții. Vechii greci si romanii ofereau mării cai ca jertfă, iar în credința populară, calul călăuzește sufletul mortului spre lumea cealaltă. Destinul său este legat de cel al omului, ca vehicul al acestuia, ca prieten și sfătuitor, un alter ego. Trenul și tramvaiul primesc valențe de simbol și devin când case mișcătoare, când vehicule care facilitează trecerea dintr-o lume în alta, când o imagine a destinului care duce personajele pe drumul dinainte stabilit.

Nașterea, nunta și moartea formează un nucleu al vieții, devenind un mod de încadrare în armonia universală. Nașterea Mântuitorului, a fiului Margaretei, îmbrăcat mereu în albastru, sugerând infinitul, sau a unui mânz purtat prin frig și înveșmântat în hârtie albastră, parodiind celelalte nașteri, nunta eșuată a Margaretei și moartea logodnicului chiar la propria nuntă creează o imagine a vieții efemere, a unei existențe aflate sub simbolul inițierii; nu întâmplător, moartea personajului survine tocmai în momentul nunții, devenind o treaptă de inițiere pentru trecerea la un alt nivel spiritual.

Vocile și perspectivele narative se schimbă, naratorul obiectiv lasă loc și unui narator subiectiv, care este când Margareta, când Emanuel sau dublul său, Mauriciu. Lectorul devine co-referent, naratorul adresându-i-se direct pentru a-l implica în narațiune și a-l face părtaș la desăvârșirea ei: ,,din câte vă puteți da seama, stimate cititor” (Virgil Tănase: 2014, p. 57).

          Veritabil artizan al cuvântului, Virgil Tănase dă dovadă de o fină ingeniozitate compozițională și duce romanul într-o zonă a experimentului, abolește regulile de punctuație și de sintaxă, schimbă punctele de vedere rapid, imaginile capătă libertate totală de asociere, creând imagini și senzații halucinante. Un deosebit simț al limbii îl ajută să utilizeze cuvinte care se cheamă unele pe altele prin conotație, denotație, imagistică sau sonoritate, fapt care îl determină pe cititor să caute alte sensuri, dincolo de cuvinte, când, de fapt, mesajul este încifrat chiar acolo. Ca în poezie, miezul creației se află printre litere, în însăși substanța acestora, ființa romanelor îmbrăcându-se în cuvinte purtătoare de lumină.   

 

Bibliografie:

1. Chevalier, Jean; Gheerbrant, Alain; Dicționar de simboluri, Ed. Polirom, București, 2009.

2. Pop, Ion, Dicționar analitic de opere literare românesti, Cluj Napoca, Ed. Casa Cărții de Știință, 2007.

3. Tănase, Virgil, Evenția Mihăescu. Tratatul dumneaei de călătorie exotică la ceasul nunții sale dintr-un secol revolut, Ed. Muzeul Literaturii Române, București,

4. Tănase, Virgil, Leapșa pe murite, Ed. Adevărul Holding, București, 2011.

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.