Săluc HORVAT
LITERATURA
ȘI POLITICA
Interferențele dintre politică, cultură și literatură,
precum și implicarea scriitorilor și a oamenilor de cultură în viața politică
au constituit teme de dezbatere în toate timpurile, au antrenat spirite și voci
dintre cele mai diverse. Acestea rezultă și din cuprinzătoarea antologie pe
care ne-o propune criticul și istoricul literar Aurel Sasu. Autor, coautor și
coordonator al unor lucrări de sinteză din domeniul istoriei și criticii
literare, Aurel Sasu vine cu o nouă sinteză, o antologie de texte cu referire
la interferențele dintre politică, cultură și literatură, despre implicarea
scriitorilor în politică.
Urmărind presa anilor 1944-1955, cu
unele trimiteri anterioare sau după, Aurel Sasu împreună cu Liliana Burlacu și
cu Doru George Burlacu au selectat un număr de articole semnate de scriitori
sau de oameni de presă, pe care le-au publicat într-un volum masiv sub titlul Politică
și cultură*.
În
Prefața volumului, Politica de persoane, Aurel Sasu subliniază
faptul că „luptele politice, cu toată atmosfera lor tulbure, (...) cu toată
ura oarbă, violența trivială (...) nici n-au început, nici nu s-au încheiat cu
o zi anume. (...) Murdăria lor, a acestor lupte, (...) a existat dintotdeauna
și, probabil, va supraviețui”. Dar, în opinia autorului, „sfârșitul
războiului mondial și regimul totalitar, instalat după 1944, au exacerbat
comportamente și obiceiuri deja existente, pe care noua structură de putere
le-a valorificat pe fondul unor tensiuni favorabile exploziunii instinctelor
punitive, dezechilibrate și cinic-morale. A fost decisiv, în această burtală
deschidere spre anormal, lungul exercițiu al complicităților individuale, al
înregimentării lipsite de suportul marilor idei și limbajul vitriolant,
ucigător de conștiințe, pus, nu de puține ori, în serviciul asasinatului moral”.
Organizate pe capitole, articolele selectate dau antologiei o structură
care reflectă complexitatea și varietatea legăturilor dintre politic și
cultură.
În
primul capitol, Literatura și politica, autorii au selectat mai multe
articole semnate de scriitori cunoscuți, publicate anterior perioadei la care
se oprește analiza, cea imediat postbelică, cuprinsă între anii 1944-1955, una
dintre cele mai tulburi din istoria literară.
Primul articol îi aparține
cunoscutului om politic I. G. Dunca, intitulat Arta și politica,
publicat în revista „Viața literară” (nr. 4, ian. 1906), în care notează că, la
fel ca „toate manifestațiunile vieții, politica trebuie să cuprindă și ea,
într-însa, măcar o licărire de artă”. După multe alte reflexii privitoare
la legăturile dintre politică și artă, în finalul articolului I. G. Dunca
spune: „Când aceasta e evoluțiunea cugetării omenești, cum poți să mai
desparți arta și politica, care și în vremuri mai pribege au înaintat strâns
unite spre folosul lor și spre fericirea omenirii?”.
Interesantă
este corespondența dintre Al. Vlahuță și I. L Caragiale. Dorind să aibă un
dialog pe teme literare, Vlahuță îi scrie prietenului său: „Dragă Caragiale,
o întrebare pe care mi-am pus-o de multe ori și în jurul căreia mi-ar plăcea să
stăm amândoi de vorbă (...) Poate un artist, un literat bunăoară, să se coboare
în arena luptelor politice – fără niciun fel de neajuns pentru seninătatea lui,
pentru mândria lui, pentru arta lui?”. Replica cunoscutului dramaturg vine
să îl lămurească asupra rostului implicării oamenilor de cultură în viața
politică: „Frate Vlahuță, în vremea asta așa de tulbure, de acră și lipsită
de orice credință, rostul literaților ar fi, cred eu, s-o limpezească și să-i
inspire un pic de credință”.
În
acest capitol sunt inserate articole semnate de Constanța Hodoș (Politica
și literatura), de Tudor Arghezi, care susține: „Literatura nu are a
se felicita de raporturile cu politica în nicio formă și poate că e cel mai bun
început”. Capitolul se încheie cu un comentariu semnat de Mihai Beniuc,
publicat în „România literară” (nr. 29, 15 iulie 1976), în care se
„direcționează” linia pe care trebuie să o urmeze creația literară: „Transformarea
cu adevărat din plin într-un proces de masă a culturalizării și educației în
coordonatele materialismului dialectic și istoric, în conformitate cu politica
internă și externă a P.C.R., aplicată condițiilor epocii contemporane și
specificului țării noastre”. În accepțiunea lui Beniuc, „literatura e o
problemă cetățenească, pentru cetățeni, și face parte integrantă din politica
cetății”, susținând totodată că „scrisul e oglinda vieții psihosociale,
surprinzând relațiile dintre oameni și problemele lor și-ale epocii”.
Concluzia lui Beniuc este că un scriitor, în substanța lui ideologică și
artistică, nu poate fi decât un apostol al păcii între oameni și al unei lumi
mai bune. Surprinzătoare este schimbarea de optică a lui M. Beniuc față de
opera unor scriitori, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Lucian Blaga,
arătându-se fascinat de „frământările de conștiință”, de truda cugetului
pentru a exprima binele și frumosul „de atâtea ori osândit să-și găsească
drumul prin labirintul suferinței și imundiției”. Spune acestea după ce, nu
cu mult timp în urmă, același Mihai Beniuc scria despre poezia lui Blaga că
este ruptă de viață și de realitate.
Scriitorii
și politica este al doilea
capitol al antologiei, în care sunt adunate opiniile mai multor scriitori,
între care Paul Zarifopol cu articolul Politica și intelectualii,
Al. Popescu-Teleaga (Intelectualii și politica), Sergiu Dan (Scriitorii
și politica), C. Noica (Definiția scriitorului).
Interesante sunt răspunsurile date de T.
Arghezi, D. Botez, N. D. Cocea, V. Eftimiu, E. Lovinescu, I. Minulescu,
Camil Petrescu, M. Sebastian, M.
Sadoveanu ș.a. la întrebarea: „Artistul poate face politică sau trebuie să
rămână în «turnul de fildeș»?”. Iată câteva din răspunsurile date: „Numai
cuvântul e de ivoriu, turnul e, de multe ori, o cameră de oțel, un trechi de
cauciuc, o umbrelă sau pălărie” (T. Arghezi); „Dacă arta nu-i numai un
artificiu, ci este o transfigurare a vieții, atunci artistul trebuie să
cunoască rosturile ei” (D. Botez); „artistul care se ține departe de
«treburile politice» este un laș ori un învins dezamăgit (...) Pe de altă
parte, artistul care «face politică» în cadrele oricărei alte ideologii și
organizații decât totalitatea noancreatică, este un trădător al destinului
omenesc” (Camil Petrescu); „Constrângerea politică anulează libertatea
de creație. Dintr-un artist ea face un complice” (M. Sebastian).
Merită
atenție și alte titluri incluse în acest capitol, precum cele semnate de Paul
Cornea (Tendința în opera de artă sau paradoxul lui Streinu), de
Miron Radu Paraschivescu (Poetul în cetate), de Mihai Beniuc (Funcția
socială a scriitorului), de Camil Petrescu (Condiția
scriitorului: propuneri practice) etc.
Profiluri negre este
titlul celui de-al treilea capitol, sub care sunt grupate portrete și
comentarii despre scriitori intrați în dizgrația noului regim instalat imediat
după război. Între cei intrați în viziunea „reformatorilor” amintim pe Liviu
Rebreanu, Nichifor Crainic, Ionel teodoreanu, Al. Brătescu-Voinești, D.
Murărașu, Sextil Pușcariu, Ion Petrovici.
La doar câteva zile de la moartea
marelui romancier Liviu Rebreanu (1 septembrie 1944), Miron Radu Paraschivescu,
un cunoscut militant al Partidului Comunist, poet și ziarist, a publicat în
ziarul „Ecoul”, din 6 septembrie a aceluiași an, articolul La moartea lui
Liviu Rebreanu, un virulent și defăimător atac, acuzându-l pe romancier
de colaborare cu regimul nazist, al cărui agent a devenit, de susținerea
acestuia și a Gărzii de Fier, colaborare care i-ar fi adus prozatorului
numeroase avantaje și prețuire din partea Germaniei. Se mai spune în articol
că, datorită acestei atitudini antinaționale, Liviu Rebreanu nu s-a bucurat de
onorurile cuvenite la moartea sa. Nici Academia Română, nici presa nu au
consemnat cum s-ar fi cuvenit trecerea la cele veșnice a celui care a dat
literaturii române romanele Ion, Pădurea spânzuraților,
Ciuleandra.
Dacă N. Iorga a fost omorât fizic de
nemți, Liviu Rebreanu – spune autorul articolului – a fost omorât tot de nemți,
dar moral. Este vorba de „o moarte mai grea, fiindcă nu o poate reabilita
nimeni”.
De
atacuri virulente are parte și Nichifor Crainic, formulate de Mircea
Damian, Marin Mihalcea, L. Medreanu, Radu Petre. În opinia lui Mircea Damian,
Nichifor Crainic este „trădător și slugă a nemților și a oricui putea să-i
făgăduiască un profit de orice fel”. Despre Nichifor Crainic se mai spune
că „nu are nici patrie, pentru care să se jertfească și să moară, nici
caracter, nici pe cineva în care să creadă, fie chiar Dumnezeu” (M.
Demian).
Pentru „slugărnicia pe care a
arătat-o față de nemți și pentru actul de înaltă trădare ce l-a săvârșit față de țara lui”, Nichifor Crainic își va primi pedeapsa – consideră autorul
articolului.
În
articolul Se-ngroapă o lume... sau panegiric la moartea lui Ionel Teodoreanu, Ion Caraion afirmă despre opera scriitorului vizat că nu are nimic social: „Cum
ar mai fi avut timp el, Ionel Teodoreanu, convingătorul avocat, celebrul
romancier (...) să se intereseze de durerile atâtor exploatați, atâtor sute de
mii de oameni trimiși să moară. Gloria de care s-a bucurat a fost una efemeră.
(...) Acum, nu se mai aude nimic de Ionel Teodoreanu. Și cum va trece
timpul, se va auzi mai puțin”.
Al.
Brătescu-Voinești este acuzat de atinsemitism, de faptul că l-a elogiat pe
„Mareșal” prin conferințele sale, motive din cauza corăra a fost exclus din Uniunea Scriitorilor și din
Academia Română.
D. Murărașu
este numit „agitator antisemit, patriotard și exponent al farselor
interpretări ale operelor literare”. I se impută eronata interpretare a
operei eminesciene, în special a corespondenței. Autorul articolului, Sergiu
Filerot, consideră că, „pentru o somitate rasistă de genul lui D. Murărașu
și pentru o reparație morală ce trebuie acordată memoriei eminesicene”,
hotărârea de a fi exclus din Uniunea Scriitorilor este bine venită, dar i se
pare că e prea puțin „pentru un profesor ce-și aflase vocația în a face
propagandă rasistă și șovinistă de pe catedră”.
În capitolele următoare, grupate tematic: Propagandă și cultură, Îndrumări
doctrinare, Libertatea presei, Epurația, Ziaristul – ieri
și azi, O criză a culturii românești ș.a., se pot descoperi
evenimente care configurează viața culturală a perioadei de după război, a
primilor ani ai regimului comunist din România. În capitolul Epurația sunt cuprinse articole care relatează despre modalitatea în care s-a făcut
epurarea diferitelor instituții, despre purificarea presei, despre condamnarea
ziariștilor de Tribunalul Poporului, despre curățarea Societății Scriitorilor
Români etc. Este redată declarația acuzatului Radu Demetrescu Gyr, care a spus
că a lucrat, în 1937, la ziarul legionar „Buna Vestire”. Recunoaște că a fost
membru al mișcării legionare, că a scris articolul Amurgul unei bestii,
în care îl atacă pe fostul ministru V. Samandi, folosind un ton violent, dar că
nu a incitat la revoltă, iar despre versurile sale spune că „sunt pur
literare”, că nu incită la violență.
În întregul
ei, antologia realizată de Aurel Sasu și colaboratorii săi este o lucrare de un
real interes. În paginile ei descoperim viața culturală și spirituală a unei
perioade istorice frământate de schimbări profunde a României postbelice.
|