Săluc HORVAT

LITERATURA ȘI POLITICA

          Interferențele dintre politică, cultură și literatură, precum și implicarea scriitorilor și a oamenilor de cultură în viața politică au constituit teme de dezbatere în toate timpurile, au antrenat spirite și voci dintre cele mai diverse. Acestea rezultă și din cuprinzătoarea antologie pe care ne-o propune criticul și istoricul literar Aurel Sasu. Autor, coautor și coordonator al unor lucrări de sinteză din domeniul istoriei și criticii literare, Aurel Sasu vine cu o nouă sinteză, o antologie de texte cu referire la interferențele dintre politică, cultură și literatură, despre implicarea scriitorilor în politică.

          Urmărind presa anilor 1944-1955, cu unele trimiteri anterioare sau după, Aurel Sasu împreună cu Liliana Burlacu și cu Doru George Burlacu au selectat un număr de articole semnate de scriitori sau de oameni de presă, pe care le-au publicat într-un volum masiv sub titlul Politică și cultură^*.

          În Prefața volumului, Politica de persoane, Aurel Sasu subliniază faptul că „luptele politice, cu toată atmosfera lor tulbure, (...) cu toată ura oarbă, violența trivială (...) nici n-au început, nici nu s-au încheiat cu o zi anume. (...) Murdăria lor, a acestor lupte, (...) a existat dintotdeauna și, probabil, va supraviețui”. Dar, în opinia autorului, „sfârșitul războiului mondial și regimul totalitar, instalat după 1944, au exacerbat comportamente și obiceiuri deja existente, pe care noua structură de putere le-a valorificat pe fondul unor tensiuni favorabile exploziunii instinctelor punitive, dezechilibrate și cinic-morale. A fost decisiv, în această burtală deschidere spre anormal, lungul exercițiu al complicităților individuale, al înregimentării lipsite de suportul marilor idei și limbajul vitriolant, ucigător de conștiințe, pus, nu de puține ori, în serviciul asasinatului moral”.

          Organizate pe capitole, articolele selectate dau antologiei o structură care reflectă complexitatea și varietatea legăturilor dintre politic și cultură.

          În primul capitol, Literatura și politica, autorii au selectat mai multe articole semnate de scriitori cunoscuți, publicate anterior perioadei la care se oprește analiza, cea imediat postbelică, cuprinsă între anii 1944-1955, una dintre cele mai tulburi din istoria literară.

          Primul articol îi aparține cunoscutului om politic I. G. Dunca, intitulat Arta și politica, publicat în revista „Viața literară” (nr. 4, ian. 1906), în care notează că, la fel ca „toate manifestațiunile vieții, politica trebuie să cuprindă și ea, într-însa, măcar o licărire de artă”. După multe alte reflexii privitoare la legăturile dintre politică și artă, în finalul articolului I. G. Dunca spune: „Când aceasta e evoluțiunea cugetării omenești, cum poți să mai desparți arta și politica, care și în vremuri mai pribege au înaintat strâns unite spre folosul lor și spre fericirea omenirii?”.

          Interesantă este corespondența dintre Al. Vlahuță și I. L Caragiale. Dorind să aibă un dialog pe teme literare, Vlahuță îi scrie prietenului său: „Dragă Caragiale, o întrebare pe care mi-am pus-o de multe ori și în jurul căreia mi-ar plăcea să stăm amândoi de vorbă (...) Poate un artist, un literat bunăoară, să se coboare în arena luptelor politice – fără niciun fel de neajuns pentru seninătatea lui, pentru mândria lui, pentru arta lui?”. Replica cunoscutului dramaturg vine să îl lămurească asupra rostului implicării oamenilor de cultură în viața politică: „Frate Vlahuță, în vremea asta așa de tulbure, de acră și lipsită de orice credință, rostul literaților ar fi, cred eu, s-o limpezească și să-i inspire un pic de credință”.

          În acest capitol sunt inserate articole semnate de Constanța Hodoș (Politica și literatura), de Tudor Arghezi, care susține: „Literatura nu are a se felicita de raporturile cu politica în nicio formă și poate că e cel mai bun început”. Capitolul se încheie cu un comentariu semnat de Mihai Beniuc, publicat în „România literară” (nr. 29, 15 iulie 1976), în care se „direcționează” linia pe care trebuie să o urmeze creația literară: „Transformarea cu adevărat din plin într-un proces de masă a culturalizării și educației în coordonatele materialismului dialectic și istoric, în conformitate cu politica internă și externă a P.C.R., aplicată condițiilor epocii contemporane și specificului țării noastre”. În accepțiunea lui Beniuc, „literatura e o problemă cetățenească, pentru cetățeni, și face parte integrantă din politica cetății”, susținând totodată că „scrisul e oglinda vieții psihosociale, surprinzând relațiile dintre oameni și problemele lor și-ale epocii”. Concluzia lui Beniuc este că un scriitor, în substanța lui ideologică și artistică, nu poate fi decât un apostol al păcii între oameni și al unei lumi mai bune. Surprinzătoare este schimbarea de optică a lui M. Beniuc față de opera unor scriitori, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Lucian Blaga, arătându-se fascinat de „frământările de conștiință”, de truda cugetului pentru a exprima binele și frumosul „de atâtea ori osândit să-și găsească drumul prin labirintul suferinței și imundiției”. Spune acestea după ce, nu cu mult timp în urmă, același Mihai Beniuc scria despre poezia lui Blaga că este ruptă de viață și de realitate.

          Scriitorii și politica este al doilea capitol al antologiei, în care sunt adunate opiniile mai multor scriitori, între care Paul Zarifopol cu articolul Politica și intelectualii, Al. Popescu-Teleaga (Intelectualii și politica), Sergiu Dan (Scriitorii și politica), C. Noica (Definiția scriitorului). Interesante sunt răspunsurile date de T. Arghezi, D. Botez, N. D. Cocea, V. Eftimiu, E. Lovinescu, I. Minulescu, Camil Petrescu, M. Sebastian, M. Sadoveanu ș.a. la întrebarea: „Artistul poate face politică sau trebuie să rămână în «turnul de fildeș»?”. Iată câteva din răspunsurile date: „Numai cuvântul e de ivoriu, turnul e, de multe ori, o cameră de oțel, un trechi de cauciuc, o umbrelă sau pălărie” (T. Arghezi); „Dacă arta nu-i numai un artificiu, ci este o transfigurare a vieții, atunci artistul trebuie să cunoască rosturile ei” (D. Botez); „artistul care se ține departe de «treburile politice» este un laș ori un învins dezamăgit (...) Pe de altă parte, artistul care «face politică» în cadrele oricărei alte ideologii și organizații decât totalitatea noancreatică, este un trădător al destinului omenesc” (Camil Petrescu); „Constrângerea politică anulează libertatea de creație. Dintr-un artist ea face un complice” (M. Sebastian).

          Merită atenție și alte titluri incluse în acest capitol, precum cele semnate de Paul Cornea (Tendința în opera de artă sau paradoxul lui Streinu), de Miron Radu Paraschivescu (Poetul în cetate), de Mihai Beniuc (Funcția socială a scriitorului), de Camil Petrescu (Condiția scriitorului: propuneri practice) etc.

          Profiluri negre este titlul celui de-al treilea capitol, sub care sunt grupate portrete și comentarii despre scriitori intrați în dizgrația noului regim instalat imediat după război. Între cei intrați în viziunea „reformatorilor” amintim pe Liviu Rebreanu, Nichifor Crainic, Ionel teodoreanu, Al. Brătescu-Voinești, D. Murărașu, Sextil Pușcariu, Ion Petrovici.

          La doar câteva zile de la moartea marelui romancier Liviu Rebreanu (1 septembrie 1944), Miron Radu Paraschivescu, un cunoscut militant al Partidului Comunist, poet și ziarist, a publicat în ziarul „Ecoul”, din 6 septembrie a aceluiași an, articolul La moartea lui Liviu Rebreanu, un virulent și defăimător atac, acuzându-l pe romancier de colaborare cu regimul nazist, al cărui agent a devenit, de susținerea acestuia și a Gărzii de Fier, colaborare care i-ar fi adus prozatorului numeroase avantaje și prețuire din partea Germaniei. Se mai spune în articol că, datorită acestei atitudini antinaționale, Liviu Rebreanu nu s-a bucurat de onorurile cuvenite la moartea sa. Nici Academia Română, nici presa nu au consemnat cum s-ar fi cuvenit trecerea la cele veșnice a celui care a dat literaturii române romanele Ion, Pădurea spânzuraților, Ciuleandra.

          Dacă N. Iorga a fost omorât fizic de nemți, Liviu Rebreanu – spune autorul articolului – a fost omorât tot de nemți, dar moral. Este vorba de „o moarte mai grea, fiindcă nu o poate reabilita nimeni”.

          De atacuri virulente are parte și Nichifor Crainic, formulate de Mircea Damian, Marin Mihalcea, L. Medreanu, Radu Petre. În opinia lui Mircea Damian, Nichifor Crainic este „trădător și slugă a nemților și a oricui putea să-i făgăduiască un profit de orice fel”. Despre Nichifor Crainic se mai spune că „nu are nici patrie, pentru care să se jertfească și să moară, nici caracter, nici pe cineva în care să creadă, fie chiar Dumnezeu” (M. Demian).

          Pentru „slugărnicia pe care a arătat-o față de nemți și pentru actul de înaltă trădare ce l-a săvârșit față de țara lui”, Nichifor Crainic își va primi pedeapsa – consideră autorul articolului.

          În articolul Se-ngroapă o lume... sau panegiric la moartea lui Ionel Teodoreanu, Ion Caraion afirmă despre opera scriitorului vizat că nu are nimic social: „Cum ar mai fi avut timp el, Ionel Teodoreanu, convingătorul avocat, celebrul romancier (...) să se intereseze de durerile atâtor exploatați, atâtor sute de mii de oameni trimiși să moară. Gloria de care s-a bucurat a fost una efemeră. (...) Acum, nu se mai aude nimic de Ionel Teodoreanu. Și cum va trece timpul, se va auzi mai puțin”.

Al. Brătescu-Voinești este acuzat de atinsemitism, de faptul că l-a elogiat pe „Mareșal” prin conferințele sale, motive din cauza corăra  a fost exclus din Uniunea Scriitorilor și din Academia Română.

D. Murărașu este numit „agitator antisemit, patriotard și exponent al farselor interpretări ale operelor literare”. I se impută eronata interpretare a operei eminesciene, în special a corespondenței. Autorul articolului, Sergiu Filerot, consideră că, „pentru o somitate rasistă de genul lui D. Murărașu și pentru o reparație morală ce trebuie acordată memoriei eminesicene”, hotărârea de a fi exclus din Uniunea Scriitorilor este bine venită, dar i se pare că e prea puțin „pentru un profesor ce-și aflase vocația în a face propagandă rasistă și șovinistă de pe catedră”.

În capitolele următoare, grupate tematic: Propagandă și cultură, Îndrumări doctrinare, Libertatea presei, Epurația, Ziaristul – ieri și azi, O criză a culturii românești ș.a., se pot descoperi evenimente care configurează viața culturală a perioadei de după război, a primilor ani ai regimului comunist din România. În capitolul Epurația sunt cuprinse articole care relatează despre modalitatea în care s-a făcut epurarea diferitelor instituții, despre purificarea presei, despre condamnarea ziariștilor de Tribunalul Poporului, despre curățarea Societății Scriitorilor Români etc. Este redată declarația acuzatului Radu Demetrescu Gyr, care a spus că a lucrat, în 1937, la ziarul legionar „Buna Vestire”. Recunoaște că a fost membru al mișcării legionare, că a scris articolul Amurgul unei bestii, în care îl atacă pe fostul ministru V. Samandi, folosind un ton violent, dar că nu a incitat la revoltă, iar despre versurile sale spune că „sunt pur literare”, că nu incită la violență.

În întregul ei, antologia realizată de Aurel Sasu și colaboratorii săi este o lucrare de un real interes. În paginile ei descoperim viața culturală și spirituală a unei perioade istorice frământate de schimbări profunde a României postbelice.