top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Portret arrow Daniela Sitar-Tăut în dialog cu Marian Ilea, nr. 5(180), mai 2018
Daniela Sitar-Tăut în dialog cu Marian Ilea, nr. 5(180), mai 2018 Print
Mai 29, 2018 at 11:00 PM

DANIELA SITAR-TĂUT

ÎN DIALOG CU MARIAN ILEA

 

„DE OBICEI CRITICII NU ÎNTREABĂ, EI ȘTIU,

MULT ÎNAINTE CA SCRIITORII SĂ-ȘI SCRIE TEXTELE,

CE AU VRUT SĂ SPUNĂ EI ÎN TEXTELE PE CARE ÎNCĂ NU LE-AU SCRIS”

 

Daniela Sitar-Tăut: Mon cher monşer, trecut-au anii, vreo zece, de când ți-am luat primul interviu. Mergeam la o conferință la Drobeta despre scriitorii transfrontalieri și aveam nevoie de niște mărturii ale unor condeieri purtați și traduși peste graniță... Aş vrea ca, după un deceniu, să închei cel de-al doilea volum de interviuri cu tine... Cât şi-n ce te-ai schimbat de-atunci?

Marian Ilea: Ușoară întrebare, în același timp, destul de grea. În primul rând, primul interviu pe care mi l-ai luat parcă s-a întâmplat ieri. Așa că, dacă mă gândesc că de ieri până azi m-oi fi schimbat, eu sper că nu. În altă ordine de idei, e o întrebare care îmi amintește de un bătrân de la mine din sat, pe care îl întrebam anual: „Ce mai faci?”.  Și cum treceau anii, mi se părea că omul îmbătrânește, dar răspunsul lui a fost simplu: „Uite, ce să fac? Tot îmbătrânesc și din toate îngăduiesc”. O întrebare pusă de mine, un răspuns dat de el… M-am gândit de-a lungul timpului dacă eu îngăduiesc ceva. Îmbătrânind, am constatat că nu îngăduiesc nimic, semn că probabil nici nu îmbătrânesc. Îmi amintesc, sigur, de acel interviu, care de fapt era un soi de sprijin sau cârjă la ceea ce tu trebuia să spui la Drobeta apropo de scriitorii transfrontalieri, cârja respectivă, probabil folosită acolo, s-a transformat mai apoi într-un interviu, adică e istoria unui interviu care nu a fost un interviu, pe care tu mi l-ai luat neluându-l. Al doilea interviu, zici tu că după zece ani, deși eu am îndoieli că au trecut zece ani de atunci, e interviu-interviu, așa că aștept întrebările.

 

Daniela Sitar-Tăut: Bântui și eu de ceva vreme prin Baia Mare, dar nu țin minte să fi văzut anunțată vreo lansare de-a ta. Ești însă frecvent prezent la Bookfest. Recentul tău volum de la Cartea Românească, Nopţile din Mittelstadt, l-ai prezentat la cafeneaua Omerta din Medio Monte-ul tău, Baia Sprie...

Marian Ilea: Că bântui tu prin Baia Mare, nu-i rău. Mulți bântuie prin acest oraș. Că mi-am lansat eu la Baia Sprie, în Medio Monte-ul meu, Nopțile din Mittelstadt, aici e o altă discuție. Nu am lansat, evident, nicio carte la Baia Sprie, de fapt am lansat o carte la rugămințile lui Radu Săplăcan la un moment dat și nu regret acea lansare, deoarece Radu îmi spunea la acea vreme: „Uite, vreau să îți lansez o carte, deoarece nu mai am decât două luni de trăit”. Atunci am organizat o lansare într-o crâșmă din Baia Sprie, nu la Omerta. Însă, să revenim la Nopțile din Mittelstadt, a fost cu totul altceva. Călin Vlasie, directorul de la Cartea Românească, urma să vină până la Satu Mare și mai dorea să treacă și pe la Cavnic, deci trecea prin Baia Sprie, având în vedere că bunica viitoarei lui neveste (6 aprilie anul curent) stă în Cavnic. În drumul lui între Satu-Mare, Baia Mare, Cavnic, evident, a trecut prin Baia Sprie. Îmi dă un telefon și îmi zice: „Ce ai zice tu dacă ți-aș aduce Nopțile din Mittelstadt gata tipărită în editură?”. Să menționăm că editura aparține Uniunii Scriitorilor. Am zis: „Ar fi frumos să aduci cartea”. L-am așteptat în cafeneaua Omerta din centrul orașului Baia Sprie, un nume excepţional. El a venit cu Bianca Vișan, acum o lună. Actualmente, Bianca este Bianca Vlasie. Au adus exemplarele de semnal. Am stat în cafenea, am luat exemplarele și am făcut câteva poze. Aici e vina facebook-ului. Punându-le pe facebook, nu eu, deoarece am oameni care se ocupă de această chestiune. Nu prea înțeleg cum comunică oamenii în această formulă, dar m-am trezit cu niște comentarii de genul  Domnule, de ce nu ne-ați anunțat și pe noi? Veneam și noi la lansare”. Repet, nu a fost vorba de nicio lansare. Să contrazici comentariile de pe facebook e obositor, așa că necontrazicându-le, în memoria activă a consumatorilor de facebook, mulți care bântuie prin Baia Mare și care sunt scriitori, critici, profesori, cum ești tu, Daniela, multora li s-a trezit sentimenul că lansarea a avut loc. Nefiind lansare, cartea a ajuns la Baia Sprie, dar lansarea, repet, nu a avut loc. Exemplarele mele de semnal, care sunt zece, pentru că așa este mai nou la edituri, altădată erau douăzeci sau treizeci, le-am folosit ca și cum aș fi fost un soi de PR al Editurii Cartea Românească. Nu puteam să le cer Biancăi și lui Călin, ca în luna de miere, să facă PR și să lanseze cartea. Bianca este redactorul-șef al Editurii Cartea Românească. Acesta e marele mister al prezenței mele la Omerta și al lansării cărții Nopțile din Mittelstadt, lansare care, evident, nu a avut loc.

 

Daniela Sitar-Tăut: Ți-am recenzat câteva cărți, dar cea mai mare bătaie de cap mi-a dat-o teatrul și în special Arca lui Giorgio. Absurdul, ridicat la exponent, dublat de un comic irezistibil... Parafrazându-mi elevii, te-ntreb: „Ce mesaj a vrut să transmită dramaturgul”?

Marian Ilea: Oh, o mare problemă asta! Întrebarea îmi amintește de o întâlnire cu un mare critic literar român, înainte de ’89, cam prin ’87-’88. Mă sună Ovidiu S. Crohmălniceanu, conducătorul Cenaclului „Junimea” din București. Tocmai citisem la „Junimea” Copacii de muștar cu comentarii interesante: Sorin Preda, Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu, Simona Popescu, Ioana Pârvulescu și mulți alții care veneau la „Junimea”. Mă invită la el acasă. Crohmălniceanu, de obicei, nu chema acasă scriitorii de la „Junimea”, deoarece erau întâlnirile săptămânale ale cenaclului și acolo se discuta una și alta. Îmi zice: „Domnule, te rog să vii până la mine acasă”. Stătea pe lângă Ambasada Angliei. Mi-a spus locația. Nimeresc, etajul 1… Intru într-o bibliotecă de studio absolut impresionantă pentru mine la acea vârstă, eu având acasă o bibliotecă ce avea cinci-șase rafturi. A fost un prim sentiment de ,,acasă”. Copacii de muștar era textul, era pe masa lui de lucru și îmi zice: „Uite, Marian, am citit acest text foarte bine scris. Îmi place extraordinar de mult. E tensionat, are frază nervoasă, uneori propoziția se transformă într-un singur cuvânt. Spune-mi și mie ce ai vrut să spui în text. Dar mai am o rugăminte. Să nu le spui colegilor tăi scriitori că te-am chemat și te-am întrebat această chestiune. De obicei, criticii nu întreabă, ei știu mult înainte ca scriitorii să-și scrie textele ce au vrut să spună ei în textele pe care încă nu le-au scris”. Răspunsul meu a fost (iar eu sunt uimit de cât de matur eram la acea vârstă): ,,Domnule Crohmălniceanu, de câte ori ați citit-o?”. Îmi zice că de trei ori. „Înseamnă că nu ați citit-o suficient. Mai citiți-o, iar la un moment dat veți înțelege ce am vrut să spun”. E foarte dificil, aproape imposibil, și să le spui și elevilor tăi, să-l întrebi pe un scriitor ce a vrut să spună în textul lui. Revin sau, dacă vrei, continui. Tot așa într-un context, în urmă cu câțiva ani le luam un interviu lui Augustin Buzura și lui Nicolae Breban. Era, de fapt, un interviu comun. Am întrebat: „Domnilor, voi sunteți cei care ați chinuit și veți mai chinui mințile unor generații de tineri, pentru că tinerii își dau bacalaureatul din operele voastre și trebuie să vă învețe, iar dacă pică subiectul ăla au emoții, or să spună că din cauza lui Breban și a lui Buzura au picat bacalaureatul. Acum, întrebarea este următoarea: «Dacă voi ați da bacalaureatul din operele voastre, l-ați lua?»”. Răspunsul a fost de deconcentrat: „dacă ne-am pregăti, da”. Atunci, îți dau un exemplu din Nopțile din Mittelstadt, evident că tu știi cel mai bine ce ai vrut să spui. Nu e așa. Poți să iei și patru. Zici: „Domnule, dar asta am vrut să spun”. Da, dar nu e coerent. Atunci și scriitorul trebuie să se pregătească, în cazul în care își dă bacalaureatul, dacă a avut nefericirea de a scrie o carte care să ajungă materie de BAC.

 

Daniela Sitar-Tăut: Am remarcat, încă de la începuturi, atitudinea ta ireverentioasă față de muieret, corcită cu un soi de misoginism, simpatic însă. Ultima crimă de lèse-féminité e cartea Grăsanele făcând baie cu ușile deschise... Un titlu demn de site-urile pentru băieți mai mari sau mai mici. Ce-i cu astă invitație nițel cam picant voyeur-istă?

Marian Ilea: În 15 ianuarie, la Botoșani, cartea Grăsanele făcând baie cu ușile deschise  a luat premiul Editurii Cartea Românească. Era o întreagă dispută acolo. Erau ,,Zilele Eminescu”. Apropo de misoginismul lui Marian Ilea, nici măcar nu s-a mai discutat de miso-ginismul din cartea Grăsanele făcând baie cu ușile deschise. Aici, răspunsul e foarte simplu: când pe un om brunet îl acuzi că e blond, el nu poate să îți spună că nu e blond. Acuzele acestea de misoginism, de fapt, în literatura română sunt fugile de răspundere sau demonstrează faptul că nu ai citit cartea, dar vrei să te agăți de un titlu ca să caracterizezi un individ. Nu că nu aș fi misogin. Poate oi fi fiind. Problema e dacă lumea din Medio-Monte, dacă personajele feminine din Medio-Monte sunt tratate cu o doză neironică de misoginism de către scriitorul care e, să zicem, misogin. Dacă eu sunt misogin, Bukowski cum e? Sigur, cea mai bună prietenă de suferință la Botoșani a fost Medeea Iancu. Dar știi foarte bine câte acuze mediatice s-au repezit înspre ea, că e feministă. Astfel, la masă, dincolo de toate lălăielile mass-mediei în ceea ce privește feminismul Medeei Iancu, stăteau un misogin și o feministă. Ce-a ieșit din statul acesta la discuții, nu comentez, ca să nu fiu acuzat din nou de misoginism.

 

Daniela Sitar-Tăut:  Fauna literară de pe la noi (c’est à dire MM, mai mult sau mai puţin istoric) te place, dar mai mult ne-place. Unul din capetele de acuzare e faptul că ai rămas la USR București, filiala proză...

Marian Ilea: Faptul că mă place Fauna nu mi se pare un lucru grav, mi-ar plăcea să mă placă și Flora peisajului prozastic maramureșan. Că nu mă place, pentru că am rămas la filiala proză a Uniunii Scriitorilor București e un fals odios, ca să nu zic falși, cum spunea Nicolae Ceaușescu atunci când voiau să-l împuște și, de fapt, l-au și împușcat. Eu sunt membru al Uniunii Scriitorilor înainte de a fi aflat că sunt membru. Nu există o cerere pe care să o fi făcut la Uniunea Scriitorilor în care să solicit statutul de membru USR. După ce am luat premiul de proză al Salonului Național de Carte în 1991 cu Desiștea și imediat ce Laurențiu Ulici a ajuns președinte al Uniunii Scriitorilor, am apărut și eu ca membru, având în vedere foarte bunele mele relații cu marele critic literar român. La un moment dat, l-am întrebat pe Laurențiu Ulici ce e cu Uniunea, cine intră în Uniune, de ce intră cineva, căci în condițiile date s-ar putea ca eu să nu mai vreau să fac cerere să intru în Uniunea Scriitorilor. El mi-a zis că sunt de mulți ani în Uniunea Scriitorilor, iar eu am zis că nu sunt, la care îmi zice că m-a trecut și că sunt acolo. În 1997, când am luat premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor, m-am întâlnit cu Iosif Naghiu, președintele secției dramaturgie a filialei USR București și am stat la o poveste la cârciuma Uniunii și Naghiu, fiind un om care știa să coordoneze secția de dramaturgie, m-a rugat să trec la dramaturgie. Eu am zis că scriu teatru ca hobby. El a zis că nu e nicio problemă. M-am dus cu el la Romulus Vulpescu în birou și am spus că voi face o cerere să trec la dramaturgie. Vulpescu s-a uitat pe catastifurile lui și a zis: „Foarte  interesant! Tu ești membru al Uniunii Scriitorilor, fără filială, fără secție. Tu ești singurul membru al Uniunii Scriitorilor”. Am făcut cererea cu Naghiu. Am intrat la dramaturgie, la secția de dramaturgie a filialei din București și la dramaturgie am rămas. Niciodată nu am fost la filiala proză București a Uniunii Scriitorilor, așa că cei care nu mă plac pentru că sunt la filiala de proză, să nu mă placă în continuare, deoarece nu am fost niciodată la filiala respectivă. Tema e falsă.

         

Daniela Sitar-Tăut:  Iar mă pui, pe bună dreptate, la colț. Dar stau liniștită, că și ăst interviu va isca niscaiva rumoare. Hai să te mai mitraliez puțin! Ceea ce mă deranjează, când îți citesc cărțile, care îmi plac, căci altfel n-aș putea scrie despre ele, sunt numele. De oameni sau de locuri. Imposibil de reținut. Așa că trebuie să fac scheme, ca pe vremuri la cursuri. Ce-i cu monstruozitățile astea onomastice? Nu poți boteza și tu mai puțin mitteleuropean personajele?

Marian Ilea: E o problemă și aici. Eu scriu despre o lume mitteleuropeană de treizeci de ani. Mulți dintre cei care mă citesc consider că onomastica folosită e ca un poem alambicat și nu-i deranjează deloc. Așa că sunt de acord cu felul în care criticul Mircea Muthu analizează chiar onomastica din Medio-Monte într-o carte apărută luna trecută, care se numește Repere culturale transilvane, așa că te îndrum să-l citești pe Mircea Muthu și acolo vei găsi răspunsul. Ca să completez, să nu las în aer întrebarea aceasta, nu fac decât să îmi găsesc numele despre care scriu în lumea din Medio-Monte în care trăiesc. Așa că domnului Mittenberg nu o să îi spun niciodată Popescu.

 

Daniela Sitar-Tăut:  Chiar am să mă reperez… Domnul Mircea Muthu a fost profesorul meu preferat în facultate, deşi nici azi nu cred că ştiu să merg pe „inima drumului”… Nu ai complexe provinciale, ba din contră. Anii petrecuți în București ți-au facilitat contactul și amiciția cu scriitori bine cotați la bursa valorilor contemporane. Spune-mi o poveste cu unul dintre aceștia.

Marian Ilea: Niciodată nu am fost prieten cu scriitori bine cotați. Am fost prieten și sunt cu colegii mei de generație, care nu erau bine cotați când ne-am împrietenit. Bine cotați erau atunci ’60-’70-iștii, cu care nu eram prieten. Prietenii mei au ajuns în timp bine cotați în literatură. Să îți spun o poveste pe care nu am mai spus-o, ca să îmbunătățim puțin acest interviu, căci oricum vrei să închei o carte cu el. Un foarte bun prieten de-al meu, foarte bine cotat din punct de vedere literar, m-a sunat odată la telefon și mi-a spus un lucru interesant, pe care o să ți-l relatez la sfârșitul răspunsului la această întrebare. Misogin fiind sau nemisogin, o scriitoare româncă (lucrurile acestea nu s-au întâmplat foarte de mult), cunoscându-mă la Iași, a făcut o pasiune pentru Marian Ilea. Și m-am trezit cu telefoane, sms-uri pasionante la lecturi. Pasiunea aceasta a rămas la stadiul acelor sms-uri, scriitoarea îndrăgostindu-se de prietenul meu bine cotat în literatură. Ce i-o fi spus ăluia, habar nu am. Oricum, telefonul lui suna cam așa: „Uite, eu sunt prieten cu fosta ta prietenă pe care o să o iau de nevastă, dar să știi că nu mă supăr că ea a fost cu tine”. Repet că nu se întâmplase nimic. Nu am făcut nimic. Nu am replicat și am lăsat lucrurile cum le-o fi descris scriitoarea cu pricina, mai puțin bine cotată în literatura română. Danielo, ți-am satisfăcut și dorința ta de senzațional. Altă întrebare!

 

Daniela Sitar-Tăut:  Pari destul de têtu pentru a fi propriul tău stăpân. Nu te văd în postura de lider politic, ci ca pe un Machiavelli sau Richelieu, o eminenţă cenușie... Și nici funcții scriitoricești n-ai vizat... Cum de nu, mon cher?

Marian Ilea: Ei, mulți au bătut la ușa mea propunându-mi posturi de deputat și senatori în partidul lor. I-am refuzat, pentru că nu aveam timp de pierdut. E foarte greu să scrii un ciclu care nu știi când se termină, legat de Medio-Monte, Desiștea, Herina… Funcții la Uniunea Scriitorilor nu sfătuiesc pe nimeni să-și dorească, deoarece trebuie să conduci două mii patru sute de oameni care scriu și care bat la ușile tale să le dai burse de creație, care vor să plece în delegații plătite de Uniunea Scriitorilor și către finalul vieții, îți solicită pensii. Dacă nu le dai, devii dușmanul lor. Uită-te ce dezbateri sunt azi când scriitorii atacă conducerea Uniunii Scriitorilor, când unii se desprind din Uniune și încearcă să creeze uniuni mai mici. E un război mărunt care pentru scriitori pare esential, dar pentru oamenii din România nu înseamnă nimic. Richelieu… Nu ar fi rău, dar arată-mi care ar fi Ludovici. Cum n-avem așa ceva, o eminență cenușie nu și-ar justifica prezența pentru că nu ar avea pe cine să manipuleze. Astfel, acest statut ar fi inutil, nu că nu mi-ar plăcea. Altă întrebare!

 

Daniela Sitar-Tăut: Ce mai pui la cale, Marian? Mi-ai spus odată că, undeva-cândva, ai scris şi stihuri, ba chiar că ai debutat cu poezie, dacă țin bine minte. Dă-mi, te rog, o mostră lirică Marian Ilea.

Marian Ilea: Ce mai pun la cale? Probabil că o să te surprindă, dar în toamnă, undeva prin noiembrie, înainte de Bookfest, o să mai apară o carte care se numește  Zeppelinul Piticului. Dacă dorești mostre lirice, o să-l citez pe Gheorghe Mihai Bârlea, poet de-al Maramureșului, care, citind fragmente din cartea Amintiri din casa scării, mă suna entuziast și uimit de cum de-mi reușesc atâtea poeme în proză într-o carte de proză. Te sfătuiesc să foietezi Amintiri din casa scării și să alegi ce „vers” dorești tu din lirica prozastică a lui Marian Ilea. Pe de altă parte, e drept că în 1991-1992 i-am dat lui Laurențiu Ulici un poem lung cât o zi de plug și, bănuiesc, cu fina lui ironie, m-a debutat și în poezie, dar am rămas cu debutul. E bine să greșești o dată, dar nu să-ți perpetuezi greșelile. Așa că poeții pot fi liniștiți, nu mai scriu poezie.

p1 aprilie2018.jpg

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.