top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Comentarii arrow Ochiul întors al lui Pârja (Mihaela Bude), nr. 5(180), mai 2018
Ochiul întors al lui Pârja (Mihaela Bude), nr. 5(180), mai 2018 Print
Mai 29, 2018 at 11:00 PM

 

Mihaela BUDE 

OCHIUL  ÎNTORS AL LUI PÂRJA

 

          Meditații asupra condiţiei umane, poeziile domnului Pârja din volumul Lacrima Sfinxului sunt străbătute de un fior melancolic datorat ideii trecerii:
Doamne, cine ne va spune  / Despre drumul nost prin lume / Cu ce suflet mai plutim / Între ochi şi ţintirim”. Frunza, care este și titlul poeziei căreia îi aparțin versurile de mai sus, este un simbol vegetal, al  vremelniciei existenței. Trecut demult de mijlocul vieţii, poetul trăiește nostalgia omului care şi-a băut deja paharul dat, aflându-se în etapa întrebărilor ontologice: „Cum să m-avânt din nou în larg / Când marea s-a făcut ocean” (Paharul scump), așteptând o nouă întrupare sau un semn divin: „Poate primim un sfat subtil / De cântă mierla în april (Mierla în april) sau căutând eliberarea cu ajutorul unor personaje mitologice, precum Ulise: „Poate va veni Ulise / Cel încercat de multe valuri / Să ne salveze de la vise / De la râvnite idealuri” și precum argonauții: „De vor veni argonauții / Ei ceară Sfinxului soluții”, deoarece aceștia încă mai sunt legați de ritmul interior al vieții: „Argonauții mai ascultă / Vocea pământului din ei (Argonauții), deși existența lor pământească s-a încheiat demult. Poetul află însă salvarea de efemeritate a omului prin aspirația spirituală. Simbol al încercării depășirii condiției umane, analog miticului Sisif, tragicul „Om cu turnul lui în spate concurează cu muntele, care semnifică, prin piatră, dăinuirea: „Cine-i mai mare să ne spui / Un munte ori un om șes”. Dar, având aceeași origine divină și aceeași năzuință spre înălțimi, muntele prin altitudinea sa, omul prin creație continuă, rămâne incertitudinea: „Cine-i mai mare nu se știe / Nici muntele, nici omul bun(Privirea Sfinxului). Printre mărturiile creației umane, Sfinxul reprezintă o oprire exemplară în curgerea timpului: „De plânge piatra ta de zeu / Vin ploi mănoase în pustie / Clepsidra cu nisipul greu / Oprește noua veșnicie (Lacrima Sfinxului). Prin creație, clipa devine eternă, iar lacrima, simbol al suferinței, al sacrificiului necesar pentru desăvârșirea creației, readuce în timpul istoric: „Într-un târziu se mișcă piatra / O lacrimă se scurge lin / Și iar pornește idolatra / Clepsidră. Nu-i pustiu (Lacrima Sfinxului). Prin modul său de imaginare, Sfinxul este arhetipul dualității omenești, jumătatea de jos reprezentare zoomorfă, este simbol al laturii instinctuale din om, iar partea de sus reprezentare umană, uneori feminină, semnifică profunzimile psihice. Sfinxul păzește trecerea la un alt nivel spiritual, trece doar cel care știe răspunsul la întrebările (ghicitorile) puse de acesta. De fapt, poetul nici nu vorbește de învingători, ci de învinși; învinsul este partea umană din noi, la care trebuie să renunțăm: „De s-a văzut antic cu
Sfinxul / Cel care pune întrebări / Din doi doar unul e învinsul
(Privirea Sfinxului). Sfinxul, prin piatră, semnifică durabilitatea, trăinicia, iar lacrima, simbol al renașterii spirituale, reface legătura cu lumea sensibilă; prin lacrimă omul se reîntoarce la esența sa, sufletească, creatorul înălțându-se astfel, în ciuda greutăților: „Omul cu turnul lui în spate / Tot îl vedeam urcând spre nori (Privirea Sfinxului). Din păcate, trecerea nu este posibilă pentru toți, fie că unii nu o doresc: „Nu cerem Sfinxului soluții (Argonauții), fie că nu reușesc: „Îmbătrânesc în întrebări / Răspunsul mare întârzie (Lacrima Sfinxului).

Poetul trăiește o înțelegere și o acceptare profunde ale destinului uman, dobândind  conștientizare deplină a sensului vieții. Aceasta se leagă de creație,  urma sublimă și salvatoare. Mărturii ale trecerii omului sunt și cărțile, prin valoarea ideilor și a trăirilor, percepute ca o modalitate de exprimare a divinului în lume, precum în poezia Un alt chip: Apoi, tu, truditor de geniu / Nu te opri la  un mileniu / Ci te desprinde de sistem / Și scrie cartea ta mereu / Cu degetul lui Dumnezeu”.

Tot legată de tema creației este fascinația poetului pentru începuturi, pentru propria naștere sau pentru nașterea lumii. Numirea echivalează cu începutul, fiecare om primește la naștere un nume, semn al trecerii sale prin lume. Numele, conform unor concepții mai vechi, populare, sunt motivate, fiind legate de destinul individului; astfel, numele poetului vine din regionalismul „perjă”, adică prună, prin regresie de la cuvântul „perjar”, producător de prune. Prunul, un simbol al primăverii, semnifică reînnoirea. Această denotație a  numelui este și mai grăitoare, având în vedere  răsărirea poetului în  lume,  în anotimpul învierii naturii, în  luna aprilie. Poetul încearcă însă propria justificare a numelui, pornind de la sonoritatea lui: „Doar literele grele sunt legate / De o vocală minoră” și cu scopul de a se elibera de tot ce îl leagă de condiția umană: „Așa mi-am limpezit numele / Să nu fiu dator mormântului / Cu lămuriri”. Făcând o retrospectivă a propriei vieți, poetul se obiectivează și își imaginează un proces al existenței sale, prin simbolistica creștină a Judecății de Apoi, trăind sentimentul pierderii irecuperabile: Nu am știut să râdem la timp / Nici să folosim lumina interioară”. Poezia Un muzeu fără vizitatori este un dezlegământ de viață: „Sunt soldatul rămas / La vatră. Definitiv”. Poetul reflectează nu doar la propriul destin, ci și la al lumii, încercând să surprindă momentul zero, al începuturilor sau al morții. Îşi imaginează o renaştere  a lumii, pornind de la viziunea creștină, după o apocalipsă: „stelele cădea-vor jos”, într-un timp fast: „S-a coborî o vreme dulce / Precum trecutul majestos / Oprindu-se la o răscruce / Întorsul lumilor pe dos (O vreme dulce). Imaginea nașterii sfinte este văzută ca o înviere, ca o renaștere: „Domnul Iisus învie în cuvânt”(Icoană în iarbă). Explorează o zonă a nepătrunsului, de unde răzbate doar sunetul primordial, strigătul ca punte între lumi: „Constat că strigătul în lume / Ca învierea din tăciune” (Dincolo de lume). Atât nașterea, cât și moartea sunt taine de nepătruns, inaccesibile omului obișnuit, doar poetul, ca un medium, fie primește câteva semne ale lumii de dincolo: „Dar nimănui nu spun / Când am auzit pentru întâia oară / Cântecul morții (Secret), fie le caută, de exemplu, prin această imagine aparent ludică: „Să te ridic de subțiori / Să vezi ce-i dincolo de ușă (Cu turnul în spate). Însă moartea este privită dintr-o perspectivă poetizată, ea este „clopotul etern de iarbă / Ce bate-n poarta tuturor” sau „E cartea cu foi veline / Tradusă-n limbile străine (Un munte). Deși un teritoriu necunoscut, spre care se îndreaptă în mod cert (Încep să număr sever pașii / Care mă duc spre nu știu cine”), atitudinea asupra propriei morți, așteptate și acceptate ca pe ceva iminent și firesc, corespunde cu cea populară: „Mai am de amânat un an / Să mă-ntâlnesc cu așteptarea” (Aici, în piatră). Meditează și asupra morții lumilor, lumea zeilor, care sunt De somnul gloriei răpuși”, singura relicvă rămasă  este Sfinxul, o creație impunătoare a acestei lumi demult apuse.

Universul liric al lui Pârja din acest volum  este fundamentat, pe de o parte, pe lumea reală, a Deseștiului natal, din care se evidențiază câteva figuri umane (mama, tata, oameni din sat: Axenia, profesorul de istorie). Un Amurg de iarnă este un prilej de evocare a figurii paterne și a morții acestuia privite firesc, simplu: Apoi ai plecat pe sub streașina serii / Într-un car înstruțat cu iederă”. Aduce un elogiu ființei care l-a plămădit în trup și pe care o interiorizează profund: „O duc cu mine pururea / Și dincolo ce va să vină (Mamei). Din lumea copilăriei, marcând un moment al trezirii conștiinței: „Atunci mi s-a dilatat lumea” și al maturizării precoce: „Atunci am devenit pentru prima oară foarte bătrân”, vine figura dramatică a Axeniei, de descendență boierească, deportată în Bărăgan și reîntoarsă în sat. Surprinde în cuvinte foarte simple, și tocmai de aceea emoționante, drama acesteia: „Se povestea despre frumusețea femeii / Despre o iubire egală cu moartea”. Pe de altă parte, în acest volum, universul poetului este constituit de lumea ficțională, care își trage seva din arhetipurile și personajele mitologice (Sisif, Sfinxul, Argonauții etc) și din poveștile și simbolurile religioase creștine (Iov, Christos, Ierusalim, Judecata de Apoi, Apocalipsa etc), care l-au impresionat în copilărie: „Plângeam la mijloc de poveste / De sângele prelins pe Cruce”, dar care au rămas doar plăsmuiri: „Ce-a mai rămas din cupa rară / Doar visul sângelui curat / Și ochii limpezi de fecioară / Și raiul fără de păcat”. Divinitatea nu este percepută din perspectivă creștină, ci populară: „Nu era totuşi un bătrân / Cum ne spunea o cugetare”, o viziune panteistă, fiind întruchipată în natură, o prezență ubicuă: „lumina dintr-o mare, un câmp de fân / Uscat de marele Lui soare, un munte de lumine”, aducând armonie: „O, ce odihnă peste mine(Bătaia în uşă). Din cărțile pe care le-a descoperit întâmplător, tot în copilărie, a asimilat universul mitologic (Sisif, Ulise, Sfinxul, argonauții, zeii etc). Asistăm la o nuntă antică, într-un timp apolinic în Lumina din aureole: „Ne-am adunat sub sfintele cupole / Să ardem bucuria fără sațiu / Lucind lumina din aureole / Sporită de Ioana și Horațiu”. Toate aceste lumi, deși fizic au dispărut, precum în Somnul gloriei, unde zeii sunt „De somnul gloriei răpuși”, trăiesc în cărți sau întemeiază alte lumi. Moartea lumilor este necesară pentru nașterea altora, totul fiind de fapt o renaștere continuă: „Renasc în marea idolatră”.

Semnificativ este modul privirii. Ochiul îndreptat spre exterior observă minunile lumii. Poveștile biblice, creștine i-au hrănit copilăria, dar această privire este cea a naivității: „Credeam că lumea asta este / O scară care-n ceruri duce”. Privirea matură are o altă perspectivă, a rămas doar povestea, poetul s-a depărtat de acea lume: „Ce-a mai rămas din cupa rară / Doar visul sângelui curat / Și ochii limpezi de Fecioară / Și raiul fără de păcat”, mitul creștin luminând într-adevăr noua înțelegere: „Apoi minunea / din ieslea cu mărețul fiu / Îmi arăta unde-i genunea / Și unde-i locul meu târziu”. Ochiul său, întors spre interior, privește în mod diferit acea lume îndepărtată, care l-a întemeiat. Propria ieșire în lume înseamnă confuzia rostului său și a rostului lumii: „Abia născut din tine mamă / Mă lași pierdut în depărtări?(Ochiul). O altfel de privire apare în poezia Trecut, exterioară lui, șireată: „ochiul viclean este cătarea / Prin care vrei să o împuști”. Ochiul stă la pândă,  în încercarea de a opri timpul. În poezia Orbul percepția lumii se petrece într-un mod fraudulos, orbul care citește în palmă fiind simbolul inconștienței umane, a omului comun, care însă așteaptă izbăvirea, mântuirea printr-o altă lume: „Vederea, cosmică clipită / Așteaptă lumea altui cer”. Nu doar poetul privește, ci și creația, de exemplu în Privirea Sfinxului: Mai grea ca pietrele de moară / Este privirea Sfinxului”. Este însă privirea spre veșnicie, învingerea timpului și a condiției umane.

Pe urmă, regăsim în  acest volum motivul prieteniei și  întâlnirea cu prietenii poeți, memorabilă, este pusă sub semnul unui timp al repetabilității, al  înnoirii continue:  La Ocoliș printre oglinzi și ciuturi / Doamne, desenăm mereu începuturi”. Trăind la un alt nivel ontologic, poeții sunt omologi ai divinității: „Cuvântul și îngerul au venit pieziș / Într-o seară cerească la Ocoliș / Ca o sirenă ieșită din spume / Ne-au întrupat un alt fel de lume”. Ei sunt, la rândul lor, prin cuvânt, niște creatori care se împărtășesc cu har divin: „Grația ierbii în ziua de vară / Toarnă secrete în călimară / Cerul trimite miracole simple” (Cuvântul și îngerul). Dacă Deseștiul natal este spațiul matricial, Ocoliș, Coruieni (Coroieni) devin toposuri cvasimitice, de întemeiere și înălțare spirituală: „Era o noapte albă cu flamură de vremi / Când din frânturi de stele zideam un Coruieni (Elogiu nopții albe); Pictori semeți și poeți de onoare / Înalță spre cer rugăciuni de iertare”; „La Ocoliș printre oglinzi și ciuturi / Doamne, desenăm mereu începuturi” (Cuvântul și îngerul).

Întreg acest univers liric oglindește un  temperament calibrat, atât orientat spre interior, în profunzime, cât și unul expansiv, care dăruiește din preaplinul ființei sale tuturor.

Cu toate că trăiește nostalgia trecerii din lume, poetul se simte împlinit, deoarece a fost un timp fecund, viața i-a fost bogată, cu rost și verticală, trăită cu multă probitate: „În timpul vieții nu am dat / Nicio parolă greșită / Mi-am apărat depozitul de sentimente / Cu prețul marilor prietenii / Nu am căzut în genunchi / În fața unor cruci strâmbe / Ori în altarul unor biserici furate / Am rostit rugăciuni pentru sinceritate (Un muzeu fără vizitatori).

După ce ne devoalează lumile sale, folosind codul mitologic sau religios creștin, poetul atinge substratul cel mai profund al ființei: „Ultima haină / Cea dinspre suflet, din pustie / Din borangicul zeilor țesută”, iar Pe umeri port eșarfa tutelară / Cuvântul ce-l descântă luna(Noiembrie, spre seară). Acest cuvânt este cel al poeziei, luna fiind astrul tutelar al reveriei poetice. Poetul devine un mesager al divinității, al zeilor, construit din aceeași esență nemuritoare, pentru că și el întemeiază lumi, lirice. Totuși, nu întotdeauna acest cuvântător divin este în stare de grație, uneori își mai atinge și umbra sau partea întunecată: „Simt întunericul cum mă înțeapă / Ca o unghie neagră (Unghia neagră) sau uneori se dedublează, trăiește mai acut alienarea, înstrăinarea de sine: „Alt om mă văd / Când în odaie intră umbra (...) Un alt om devin /  Încep să pipăi depărtarea (Migrena din oglindă). Însă depărtarea de spațiul familiar, prin trecerea anilor, îl face să se apropie din nou de sine, prin poezie, ca în mitul creației lumii: „Așa mi se adeverește / Că inima se întoarce acasă / Literele s-au răzvrătit șase zile / În ziua a șaptea a venit / Odihna Poemului” (Depărtarea și frunza de nuc). Poetul, ajuns la vârsta împlinirilor, își admiră opera precum Dumnezeu care a creat lumea în șase zile, iar în a șaptea zi se odihnește.  Frunza de nuc este simbol al apropierii, al revenirii acasă, al regăsirii. Un alt simbol al spațiului apropiat de suflet, stejarul, ridicându-se din centrul Deseștiului natal, ca un axis mundi, paznicul și martorul existenței sale, este corespondentul, geamănul vegetal  al poetului, prin care trăiește, la ceas aniversar, la o sfidătoare numărătoare a anilor, setea după o altă condiție: „Mă fac amurg și lacom cer / o nouă ordine a lumii / Strig: Mai naște-mă, mamă, încă o dată / Prima viață nu a fost cea mai potrivită / Pentru trupul meu trecător (Stejarul și sfidarea aritmeticii).

  Pe lângă simbolurile vegetale: frunza de nuc, creanga de alun, stejarul, în poezia Privirea Sfinxului, sicomorul, arbore sacru în Egipt, semnifică eliberarea de orice interes pământesc, detașare. Poetul într-adevăr așteaptă cu seninătate petrecerea sa din lume. Atitudinea sa, matură și conștientă, este de acceptare a destinului, cu începutul și sfârșitul lui. În acest sens, Cuvânt firesc exprimă simplu și concis adevărul propriu, creația orfică: „Strig nașterea mea / Peste lume. / Nu să se știe / Ci să cadă în uitare”. Odată ce destinul i s-a împlinit, destin alcătuit dintr-o succesiune de momente revelatoare la răscrucile vieții, poetul ne dezvăluie modul descoperirii lumii, la începuturile sale, cu ochii mari deschiși, cu uimirea și curiozitatea copilului, prin entuziasmul tinereții, la maturitate, cu înțelepciune și detașare, căutând, încă totuși prea devreme, ca și rapsodul popular din care își trage sevele, „o cărare neumblată / Unde crește frunza lată / Într-o zariște augustă / Unde bate frunza-ngustă” (Frunza). De fapt, frunza capătă  alt sens, nu este simbol al efemerității existenței, ci al eternității, deci, salvarea mult căutată, prin armonizare cu ritmul de respirație al universului. „Omul cu turnul lui în spate, eliberându-se de povara acumulată de-a lungul anilor, se metamorfozează într-o altă condiție, superioară, devenind „Vulturul Nordului”, care nu mai urcă din greu, ci zboară spre înălțimile spirituale. Aceste avataruri lirice autentifică destinul poetului, acela de înnoire continuă, validând atât semnificația numelui, cât și semnificația momentului nașterii și răspunzând la marea întrebare existențială: Cum să m-avânt din nou în larg. Prin Poezie. Poezia este și darea lui de seamă  în fața Marelui Creator.

 

 

 

pag 1 sept 2018.jpg

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.