top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Proză arrow Poveste contemporană cu Zmeu și Cosânzeană, nr.5(180), mai 2018
Poveste contemporană cu Zmeu și Cosânzeană, nr.5(180), mai 2018 Print
Mai 29, 2018 at 11:00 PM

Marian ILEA 

POVESTE CONTEMPORANĂ

CU ZMEU ŞI COSÂNZEANĂ

 

A fost odată ca niciodată, mai precis în anii optzeci ai secolului douăzeci, o fetiţă şi sora ei. În anul o mie nouăsute optzeci şi opt, Eniko împlinise opt ani. Sora ei, Marika, doar şase. Eniko şi Marika locuiau în Baia-Sprie, într-o căsuţă parohială de pe strada Dealului Minei. Tatăl lor, preotul reformat Iancsi Belenyesi, le ducea în fiecare dimineaţă de duminică la slujba religioasă. Eniko cânta la orga bisericii. Îi plăceau sunetele ample care ieşeau prin ţevile orgii. Nu putea ajunge la clapele de jos dacă se aşeza pe băncuţă. Eniko cânta la orgă stând în picioare. Marika era în banca lungă din faţă, aproape de altarul unde oficia slujba duminicală tatăl ei. Marika se ruga Bunului Dumnezeu să-i dea noroc în viaţă. Un bărbat bun şi frumos şi două fetiţe pe care să le boteze: Marika şi Eniko.

Casa parohială era lângă fostele bazine ale făbricuţei de vopsea. Nămolul din ele era gălbui cu verde. Aşa venea în bazine prin conducte de la mină. Pe sub oraş era plin de galerii în care săpau minerii căutând aur. Găseau nămol din care se făcea vopsea. Marika auzise de la tatăl ei, Iancsi Belenyesi, că aurul se prelucra în altă parte. Casa parohială se nimerise lângă bazinele cu nămol din care se făcea vopsea. Eniko şi Marika treceau pe lângă ele cu spaimă. Se gândeau c-ar putea aluneca şi s-ar îneca în nămol. Asta ar fi cea mai urâtă moarte, care le speria uneori şi-n somn. Aşa au făcut cunoştinţă cu moartea. Şi nu le-a plăcut. Mamă nu aveau. Iancsi Belenyesi era văduv. De când se născuse Marika. Eniko avea doi ani şi nu-şi amintea. Pe mama Evelyn fetiţele o cunoşteau din fotografii. Era cu Iancsi Belenyesi, pe care-l ţinea drăgăstos de mână şi cu mâna liberă o strângea în braţe pe Eniko. Poze cu mama Evelyn şi cu Marika nu aveau. Asta le întrista pe cele două fetiţe. Uneori Marika se ascundea în camera de dormit şi plângea în hohote. Acolo erau patul de jos şi patul de sus. Patul de jos se numea Marika, patul de sus Eniko. Mirosea a lemn de brad lăcuit. Eniko îşi lipea nările de lemn şi trăgea aer în piept. Din patul de sus, numit Eniko, Eniko vedea oraşul de jos cu biserica protestantă de lângă marea biserică Romano-Catolică. Când dormea cu capul întors către fereastră şi dimineaţa era senină, Eniko deschidea ochii în strălucirea unor raze de aur ce veneau la fereastră dinspre cele două cruci învelite în foiţă de aur ale turnurilor bisericii Romano-Catolice. Eniko se simţea prinţesa Eniko trezită de dimineaţă într-o baie călduţă de raze din aur. Eniko se simţea fericită. Privea de sus patul lui Marika. Sora ei dormea dusă. Nu se bucura de baia luminoasă a prinţesei Eniko. Brusc, Eniko devenea tristă, gânditoare. Îi era milă de Marika. Nu mişca, nu se foia în pat ca să n-o trezească. „Măcar să doarmă, dacă nu se poate bucura de bogăţia asta”, îşi spunea prinţesa Eniko Belenyesi.

Spre deosebire de sora ei Eniko, prinţesa care era fericită şi veselă în camera aia cu cele două paturi, care avea doisprezece metri pătraţi, Marika se simţea prizonieră. În fiecare duminică se ruga la biserica tatălui ei să se întâmple ceva şi să trăiască într-o casă cu camere mari, cât mai departe de bazinele făbricuţei de vopsea din Baia-Sprie. Marika vedea la fereastră gratii din fier gros. Deşi nu erau, Marika le vedea. Marika aflase de la tatăl ei că temniţele aveau gratii la ferestre. Îl întrebase când ieşeau de la biserică, într-o duminică, şi preotul reformat îi explicase fără să bănuiască la ce se gândea Marika. În fiecare zi, sora lui Eniko rămânea singură în camera cu paturile suprapuse şi zicea încet: „Nu-i temniţă care să mă înspăimânte”. Îi plăcea cuvântul „temniţă”. De câte ori se lovea la genunchi, se înţepa în murariile din pădure, o muşcau ţânţarii de la Lacul Albastru, Marika se gândea că aşa e în temniţe. Marika se întreba în astfel de momente: „Oare voi fi în stare să rezist, Tatăl Nostru a rezistat”, se încuraja Marika. Simţea că-i creşteau puterile. Ascunsese în curte, sub o piatră desprinsă cândva din stâncile de pe Dealul Minei, un ciob de sticlă albastră, luat dintr-o sticlă groasă de bere care se spărsese în cioburi mari şi mici. Lua ciobul şi zgâria cu el pământul curţii, pământul şanţului din faţa casei parohiale şi pământul din jurul bazinelor făbricuţei de vopsea. Scria în pământul ăla: „Nu-i temniţă care să mă înspăimânte”. Mai zgâria şi numele ei sub cuvintele alea: Marika Belenyesi. După ce prinţesa Eniko, sora ei, i-a spus că numele de Belenyesi nu va fi al lor pentru veşnicie, că vor lua, fiecare dintre ele, câte un bărbat şi-i vor lua şi numele, c-aşa-i obiceiul locului, Marika nu mai zgâria pe pământ decât Marika.

Când verile din Baia-Sprie erau ploioase, Iancsi Belenyesi le spunea: „Fetelor, în oasele mele e plin de umezeală, aşa cum e în mina de sub deal”. Marika şi Eniko, auzind aşa ceva, se duceau în camera cu paturi suprapuse, se rugau şi cântau pentru ca oasele tatălui lor să se zvânte, să scape de umezeala care era rea. Eniko şi Marika aşteptau venirea soarelui. Când se schimba vremea, Eniko şi Marika îi trăgeau cu ochiul complice tatălui lor. Deşi nu înţelegea nimic, preotul protestant le trăgea cu ochiul celor două fetiţe ale lui. Se întrista pentru că Eniko şi Marika erau orfane de mamă. În fiecare zi i se făcea dor de Evelyn, i se umezeau ochii şi alerga la biserică să se roage. Vorbea cu Evelyn dându-i raportul: „Fetiţe plăpânde pe care nu le voi bate niciodată, Evelyn”, zicea.

În fiecare după-amiază preotul protestant cu fetele lui luau masa în salonul casei parohiale. Era o încăpere răcoroasă, cu o masă lungă. În fruntea mesei se aşeza
Iancsi Belenyesi, de o parte şi de alta avându-le pe Eniko la dreapta sa şi pe Marika la stânga.  Doamna Konicica, vecina familiei Belenyesi, servea masa. Marika şi Eniko n-o auziseră niciodată vorbind. Marika zicea: „Doamna Konicica e mută, Eniko!”. Eniko răspundea: „Tanti Konicica e doamnă educată şi tăcută, Marika”. În timpul mesei, care dura o oră şi treizeci de minute, preotul protestant Iancsi Belenyesi vorbea cu fetele lui. El cuvânta. Eniko şi Marika ascultau. Preotul protestant vorbea uneori parcă cu sine însuşi: „De ce atâta trudă, dacă ajungi la atât de puţin rezultat”, zicea căzând un minut pe gânduri. În astfel de momente, Eniko şi Marika deveneau atente, parcă în locul urechilor aveau radare. „Să nu descurajez, să nu cad în pesimism, că de se va întâmpla aşa ceva, voi predica în zadar, voi face bine celor necunoscători, sămânţa semănată nu va încolţi”, continua preotul protestant. Eniko şi Marika mâncau. Nu-l mai ascultau pe tatăl lor predicând la masă. Le era destul că-l auzeau la slujba de duminică dimineaţa. Iancsi Belenyesi predica, se oprea şi mânca, îşi continua predica. „În preoţia-mi întâmpin greutăţi, suferinţe, descurajare, dar voi munci până la moarte chiar dacă în aparenţă nu ajung la niciun rezultat”. Eniko şi Marika ciuliseră iar urechile, devenite radare la auzul cuvântului „moarte”. Tatăl lor continua neabătut cuvântarea: „Preotul protestant se simte izolat în parohia lui! Să nu se descurajeze, poate face mult, să nu creadă că e inutil, credincioşii îi vor aduce mulţumiri, căci nu ei sunt calvarul pe care-l are de îndurat preotul. Preotul protestant trebuie să fie lumina care nu pâlpâie, ci lumina aşezată în vârful Dealului Minei de unde să lumineze pe toţi cei care vin pe lume în oraşul acesta. Disperarea, moleşeala să nu ducă la paralizia puterii de muncă. Preotul protestant este făcut pentru a-i sluji pe toţi, nu să le comenteze defectele. Oricât de puternice ar fi: zelul, elocvenţa, iscusinţa, doar Dumnezeu întoarce la sine pe cine voieşte şi când voieşte. Muncesc, ori văd rezultatul, ori nu-l văd.  Nu voi putea face rugăciune ca sminteala să nu vină în lume”. Aşa se încheia de fiecare dată ora şi jumătate a după-amiezei când se lua masa în salonul parohial. Doamna Konicica asculta atentă. Uneori lăcrima, alteori se întrista. După vorbele cu sminteală se apuca de adunat masa. Marika zicea: „Cred că doamna Konicica e doar mută, nu e şi surdă, Eniko”. Eniko răspundea: „Tanti Konicica nu e surdă, e bine educată şi găteşte minunat, Marika”.

Timpul trecea. Marika împlinise treisprezece ani. Eniko avea cincisprezece ani. Era anul o mie nouă sute nouăzeci şi cinci. Se schimbase stăpânirea. La cârma bisericii romano-catolice din oraş venise preotul Pasztory. Fusese trimis de la o mănăstire de lângă Debreţin în Baia-Sprie. Preotul protestant Iancsi Belenyesi era la datorie. La şcoală Eniko mergea cu părul vopsit, cu unghiile ojate, cu buzele rujate, cu haine de domnişoară aduse de preotul Pasztory, prietenul preotului Belenyesi din Germania, de la un mall uriaş din München. Verile erau ploioase. Frigul şi bruma apăreau toamna. Apoi au venit ani de arşiţă. Preotul romano-catolic le trimitea unt făcut din lapte, nu cumpărat de la „Profi”. Învăţase la mănăstire să bată smântâna până scotea din ea untul. Îl făcea cuburi aşezate pe o farfurioară, îl punea în frigider, apoi îl trimitea prin doamna Konicica. Obiceiurile şcolii se schimbaseră. În anul o mie nouă sute nouăzeci şi şase, Eniko se lăsase prinsă, în curtea şcolii, de Ianoş, colegul ei de bancă. Au făcut sex într-un colţ umbros, ca iepurii. Aşa-i zisese Ianoş: „Eniko, iepureşte”. Venise în şcoala lor moda asta. Eniko acceptase moda. Anul acela învăţase să-şi cunoască iepurii ei, cu două picioare. Îi botezase zmei. Ea era Cosânzeana. Se lăsa atacată şi pedepsită iepureşte de Zmei. Eniko citise cartea cu Ileana Cosânzeana. După ce o terminase, se credea Ileana Cosânzeana. Se plimba ca Ileana Cosânzeana. Când luase o carte din biblioteca tatălui ei şi o citise, Eniko se crezuse Ana Karenina. Vreme de trei luni, tot în anul acela, a crezut că e Cleopatra. Marika se credea Marika, era Marika şi dorea să rămână Marika, aşa că nu citea cărţi.

Timpul trecea. După ce împlinise şaisprezece ani, Eniko a fugit de-acasă. Nu i-a păsat că lasă-n urmă pe Marika întristată şi singură, şi pe tatăl Iancsi Belenyesi, preotul protestant disperat şi apoi distrus. După doi ani de la fuga fetei lui, preotul se îmbolnăvise, se îngălbenise şi, după încă un an, era îngropat lângă nevastă-sa Evelyn. Marika rămăsese singură. S-a mutat la doamna Konicica. După trei ani s-a măritat cu un inginer de la Flotaţia Centrală. Îl chema Boniş, prietenii îi spuneau Mişu. Mişu şi Marika au primit apartament de serviciu de la Spital, cu trei camere, la bloc. Marika era fericită. Scăpase din camera cu paturi suprapuse de doisprezece metri pătraţi. Marika s-a apucat de făcut copii lui Mişu Boniş. Când a ajuns la doi băieţi şi-o fată, Marika s-a oprit. O chema Marika Boniş, aşa că i-a spus bărbatului: „Ascultă-mă, Boniş Mişu, ascultă-ţi nevasta, pe Marika Boniş, avem trei copii, gata, fiecare îşi trăieşte viaţa cum vrea din acest moment, fără să facă scandal, în tăcere, civilizat, că aşa-i tradiţia la noi, la ungurii din oraş”. Boniş Mişu s-a încruntat. A calculat avantajele şi dezavantajele tradiţiei orăşeneşti. S-a luminat la faţă, avea câteva variante care-l tentau, a chemat-o pe Marika în bucătărie şi i-a spus: „Ai dreptate, nevastă, batem palma”. Eniko plecase la Debreţin. Dorea să vadă lumea. Erau peste tot zmei. Eniko se angajase la un sex-shop. Nu era mare lucru de făcut. Clienţii intrau într-o mică încăpere, plăteau trei sute de forinţi, îşi lipeau ochiul de un soi de binoclu şi vedeau un film porno. Dacă li se trezea un chef anume, mai plăteau cinci mii de forinţi şi intrau într-o cămăruţă de doisprezece metri pătraţi, unde îi aştepta Eniko Belenyesi gata să le satisfacă toate poftele în treizeci de minute. Eniko îi numea pe cei care plăteau cinci mii de forinţi „zmei”, celorlalţi, care cheltuiau doar trei sute de forinţi,  le spunea „impotenţii dracului” sau „labagii”.

Timpul trecea. Eniko parcă se născuse în Debreţin. Îi plăcea oraşul. Se plimba prin parcuri, pe alei cu statui, intra în cafenele, mergea la sex-shop-ul unde muncea. Nu era rău. În anul două mii, Eniko împlinise douăzeci de ani. Era mulţumită cu viaţa pe care o ducea. În septembrie, doisprezece, intrase în sex-shop doctorul internist Mantovik din Baia-Sprie. Îşi trezise poftele cu trei sute de forinţi. Scosese cei cinci mii de forinţi şi-şi potolise toate poftele cu ajutorul domnişoarei Eniko Belenyesi. Aşa s-au cunoscut. Doctorul Mantovik s-a îndrăgostit nebuneşte. Pentru Eniko Belenyesi, Mantovik nu era decât un simplu zmeu. Mantovik şi Eniko s-au căsătorit în anul două mii trei în Debreţin la biserica protestantă din oraş. Eniko Mantovik, fostă Belenyesi, a revenit în Baia-Sprie, s-a mutat într-o casă mare, cu grădină, pe strada Ştrandului. Marika s-a întâlnit cu Eniko întâmplător. Marika a privit-o cu ură, Eniko a salutat-o, Marika a plecat fără să zică o vorbă.

Timpul trecea. Peter Mantovik îşi spusese, după şase luni de la căsătoria cu Eniko: „Eu, ditamai medicul internist, nepotul lui Kneipp care a avut în Baia-Sprie prăvălia Hongye, când stăpâneau ungurii oraşul, şi nu românii ca astăzi, m-am însurat cu o curvă din Debreţin şi din Baia-Sprie. Bine că Dumnezeu mi-a luminat privirea. Mantovik, Mantovik, ce-ai făcut Mantovik?”. Seara, medicul internist se întorcea acasă. Mânca. Nu se uita la Eniko. Se apuca de băut. Eniko se înfiora.

Simţea că soţul ei va trece într-o noapte la bătăi şi că Eniko, prinţesa şi Cosânzeana şi Ana Karenina, nu va putea trece cu vederea una ca asta şi va pleca, din nou, în lumea largă. Eniko Mantovik, fostă Belenyesi, stătea în fiecare noapte cu bagajele făcute.

Timpul trecea. În anul două mii cincisprezece, mai precis, în patru martie, Eniko Mantovik adormise la ceasurile douăsprezece din noapte. Într-o cameră ce da înspre grădină, doctorul internist Mantovik, soţul ei, sforăia pe o canapea. Eniko Mantovik, născută Belenyesi, ştia că visează. Îşi spunea în somn că se retrage, că îmbătrâneşte. Că nu va mai ieşi în oraşul Baia-Sprie. Avea şaizeci şi opt de ani. Locuia în aceeaşi cameră. Schimbase cinci directori. O părăsiseră în favoarea cimitirului şaisprezece colege de cameră. Era cea mai veche în ani printre locuitorii aşezământului. Ajunsese acolo din cauza unei situaţii fără ieşire. Împinsă de la spate. Nu avea venituri. Nu avea locuinţă. Fugise de la bărbatul Mantovik Peter, care devenise un zmeu bătăuş. Mantovik cel agresiv. Îl lăsase în camera care da înspre grădină cu pumnul ridicat, cu chiloţii căzuţi până la genunchi. Caraghiosul Mantovik. Fugise râzând în noaptea aceea. Eniko, doar Eniko, fără alte nume, se gândise să meargă în gară, să se arunce pe linia ferată în faţa primului tren sosit în Baia-Sprie. Fugea prin noaptea aia de martie. Era frig. Se îmbrăcase cu toate hainele pe care le avea în bagaje. Peste drum de casa lui Mantovik Peter cel agresiv, era un atelier de făcut sicrie. Lumea dormea. Eniko trecuse pe lângă Valentin, beţivul oraşului. Acela nici n-o văzuse. Bodogănea. Eniko intrase în curtea casei unde se făceau sicrie, se băgase sub masă. După ce s-a gândit că o vor lătra câinii şi că va veni poliţia s-o întrebe ce face sub masă, Eniko a plecat. „O să mă creadă vagaboandă şi nu-s”, îşi spusese tânăra. S-a dus la apartamentul lui Marika. A bătut la uşă. A văzut un ochi care o privea prin vizor. Marika n-a deschis uşa. În noaptea aceea a dormit în sala de aşteptare a gării. Dimineaţa era aproape îngheţată de frig. La ora zece ajunsese la doamna Konicica. I-a povestit ce i s-a întâmplat. A rugat-o să-i ofere găzduire câteva zile. Doamna Konicica i-a spus că n-o poate primi, că se teme că o va întreba poliţia ce caută tânăra doamna Mantovik la ea în casă. Doamnei Konicica nu-i plăcea să fie luată la întrebări. „Să mă întorc la bărbat, doamnă?”, a întrebat Eniko. „Nu, du-te la azil, mai bine la azil, du-te acolo, du-te acolo, du-te acolo, scapă de el, trăieşte măcar tu fără bătaie”. În drum către azilul din Baia-Sprie, Eniko îşi spunea cu satisfacţie „Tanti Konicica, nu-i nici mută şi nici surdă. Am ştiut eu că Marika e o proastă”. În azilul ăla era sobă de teracotă, dimineaţa se arunca cenuşa pe pământ. O împrăştia vântul, dacă ploua pe pământ era cenuşă năclăită care semăna cu nămolul din bazinele făbricuţei de vopsele.

Într-o dimineaţă, intrase, tot în somn, o reporteriţă de la televiziunea locală. Dorea  să-i ia un interviu celei mai vechi locatare din azil, să-i asculte povestea. Era o tânără, o chema Evelyn, semăna leit cu mama Evelyn, pe care o vedea Eniko în fotografia tatălui Iancsi Belenyesi. Eniko voia să-i spună că-n braţele ei se afla ea, în urmă cu mai bine de jumătate de veac. În loc de aşa ceva, i-a spus: „Cinci directori schimbaţi, toţi de treabă, domnişoară Evelyn, niciunul ca ăsta ultimul”.

Eniko Mantovik se trezi brusc. Speriată de vis. Era în camera ei. Era tânără. Era frumoasă. Era măritată cu Peter Mantovik, medic internist.

Timpul trecea. În anul două mii opt, doamna Eniko Mantovik, fostă Belenyesi, rămăsese gravidă. L-a născut la vreme pe Mazarik cel grăsuliu şi cu privirea isteaţă. Mantovik Mazarik a fost un plângăcios în primu-i an din viaţă. Oricâte bătăi a primit în nopţile de beţie ale medicului internist Peter Mantovik, Eniko nu şi-a părăsit bărbatul, familia, casa, grădina. „Bate-mă, Peter, că merit”, zicea, printre sughiţuri de plâns, Eniko către bărbatul ei.

Timpul trecea. În anul două mii zece, peste drum de casa familiei Peter şi Eniko Mantovik apăruse o casă de făcut sicrie. De la fereastra dormitorului, pe lumină, Eniko vedea terasa şi masa. „Toate sunt la fel ca-n visul ăla”, îşi zicea, „sub masa aia nu voi sta niciodată în realitate”, zicea Eniko simţindu-se fericită. Îl lua în braţe pe Mazarik. Îi şoptea la urechiuşă că au dispărut toţi zmeii cei răi din Baia-Sprie şi că rostul unei muieri e lângă bărbatul ei şi lângă Mazarikul ei.

Timpul trecea. Marika şi Eniko nu s-au mai întâlnit în oraşul Baia-Sprie. S-au evitat. S-au ocolit şi se evită şi se ocolesc şi astăzi. 

p1 aprilie2018.jpg

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.