top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog arrow Varia arrow Rezistența identitară a Basarabiei sub bolșevism (Theodor Codreanu), nr. 5(180), mai 2018
Rezistența identitară a Basarabiei sub bolșevism (Theodor Codreanu), nr. 5(180), mai 2018 Print
Mai 29, 2018 at 11:00 PM

Theodor CODREANU 

REZISTENŢA IDENTITARĂ

A BASARABIEI SUB BOLŞEVISM1

         

Evoluţia stărilor din România, culminând cu Declaraţia din aprilie 1964, n-au rămas fără ecou în Basarabia. Acum se confirmă din nou că arheitatea unei etnii nu ţine doar de ADN-ul comun al indivizilor (supus mai uşor hibridării), dar mai ales de ipostazierea Sfântului Duh dăruit de Mântuitor oamenilor în Duminica Cincizecimii, ca limbi de foc transfigurate în limbi materne: „Întru’nceput era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul Dumnezeu era. / Acesta era dintr’nceput la Dumnezeu, toate printr’Însul s’au făcut şi fără El nimic nu s’a făcut din ceea ce s’a făcut”2. Singurul Stăpân al Cuvântului nu este decât Dumnezeu al Treimii de-o Fiinţă. De aceea, Eminescu ţinea să precizeze că noi nu suntem niciodată stăpânii Limabii şi ai Adevărului. Or, în Basarabia, stăpânii prin rapt ai provinciei au pretins că pot fi şi stăpânii limbii române, deturnând-o în „moldovenească”, închipuit idiom aparte, străin de arheul românilor. După această logică „politică”, sfidător antiştiinţifică, toate dialectele şi graiurile limbii române ar trebui să fie limbi aparte, când, în realitate, încă cei vechi au subliniat remarcabila unitate supradialectală a vorbirii de pe teritoriul vechii Dacii. Basarabia n-a făcut niciodată excepţie. Sfidarea acestei realităţi a generat întreaga dramă a istoriei Basarabiei, de la 1812 până în clipa de faţă, când actualul preşedinte al Republicii Moldova, Igor Dodon, un mărunt apostat din stirpea Cruşevanilor, a şters de pe site-ul instituţiei denumirea de limbă română. Gestul echivalează cu eliminarea lui Eminescu (pentru a câta oară?) din patrimoniul arheic al fiinţei basarabene. Acestor minţi înguste, uneori existente pe ambele maluri ale Prutului, trebuie să li se amintească mereu spusa poetului: „Suntem români şi punctum!”.

          Cum toate încercările regimurilor ţariste nu reuşiseră să strivească arheul limbii române, odată cu înfiinţarea RASSM, în 1924 (înaintaşa actualei Transnistrii), s-a trecut la „experimentul Marr”, după trecătoarea favorizare a românităţii lingvistice, dovedită foarte „primejdioasă”. „Savantul” de origine scoţiano-georgiană Nicolai Iakovlevici Marr (1864-1934) elaborase teoria limbii de clasă, consonantă cu lupta de clasă marxist-leninistă. El devenise celebru, fiind declarat „geniu”, în sfera academică, prin teoria iafetică, monogenetică a limbilor. Conform acesteia, toate limbile se trag din una primordială, ieşită din patru onomatopee/exclamaţii: sal, ber, yon, rosh. Cu timpul, aceste sunete ar fi stat la baza diferenţierii în actualele limbi de pe glob, iar cele patru „exclamaţii” ar fi uşor de recunoscut în toate idiomurile (!). În consecinţă, limba primordială este premisa evoluţiei omenirii spre comunism, încât eterogenitatea lingvistică va evolua către o limbă comună, marxist-leninistă, comunistă, sovietică. Asemenea ideal trebuie însă programat şi construit, pornind de la cele două clase sociale, care au drept corespondent două limbi, două literaturi: una burgheză, alta proletară, majoritară (deci bolşevică!), a poporului. Din teoria lui Marr s-a dedus că există, în Basarabia, două limbi: una burgheză – româna, alta proletară, populară – moldoveneasca, ameninţată să fie sufocată de limba română. În consecinţă, se putea trece la ocrotirea şi purificarea limbii moldovenilor de elementele abuzive, artificial-burgheze româneşti, încât, finalmente, se va definitiva o nouă limbă şi un nou popor, în opoziţie cu cel din România. Comisarul poporului pentru educaţie din RASSM, Petru Chior (1928-1930), a şi declanşat acţiunea de creare a poporului moldovenesc şi a limbii moldoveneşti, în vajnicul proces al luptei de clasă. Fireşte, a găsit lingvişti pe măsură, precum obscurul M. Serghievski, trimis de la Moscova, şi Leonid Madan, care a publicat imediat o gramatică a „limbii moldoveneşti3. În rătăcirea lui grotescă, Madan a descoperit şi diferenţe antropologice: moldovenii ar avea „o structură craniană alungită”, pe când românii – „capete rotunde”!4 Madan a editat şi un cuvântelnic academicesc al limbii moldoveneşti, adică un dicţionar, anticipându-l pe alt faimos savant, Vasile Stati5. „Limba moldovenească” rezultată din experimentul Marr a îngrozit, pur şi simplu, încât până şi Stalin îl va declara pe autorul iafetismului drept un impostor, în 1950 (Marxismul şi problemele lingvisticii). Experimentul marrist a dus la o limbă cu totul neinteligibilă, un fel de struţo-cămilă nici românească, nici rusească, ghiveci care a atins grotescul, ceva de genul acesta: „industria şere feliuri noi de cruzime”; „coptii, scriţ cu melul pe tablă”; „nistuire înuntrucletculară”; „omu poate să fie şi stăpân nişloşitor pentru soliteru de porc”; „moluşte pânticochişioarnişe şi capochişioarnişe”; „la ist otread se atârnă popugaiu”; „cochitele sunt haracternişe pentru cochitoase”; „împotrijitor la molipsirea cu ţâţoi” etc. La astfel de performanţe incredibile ajunseseră marriştii de la Tiraspol, în 1938, într-un manual de „Zoologhie”6. În faţa unor atari bazaconii, o vreme s-a revenit la limba română, chiar la alfabetul latin, dar din 1938 s-a declanşat cea mai eficientă dintre soluţii: teroarea. Bruma de intelectualitate din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească a fost decapitată, trimisă în Siberia, recurgându-se şi la execuţii, metodă care va fi practicată şi în Basarabia dintre Prut şi Nistru de îndată ce a fost invadată la 28 iunie 1940 şi reinvadată în 1944. Nicolai Costenco, care a avut curajul să-l sfideze pe Hruşciov, în 1941, aducându-i aminte că limba română este şi cea a Basarabiei, iar nu „păsăreasca” produsă în Transnistria, a făcut cincisprezece ani de puşcărie siberiană. Transnistreanul Nicolae Ţurcanu va fi arestat şi condamnat în 1944, pentru că a adresat un salut dulcii Românii într-o poemă: „Salut, dulce Românie, / Frate, soră, mamă, tată. / Noi îţi zicem: Bună ziua / Şi adio niciodată!7. De-ar fi trăit prin Basarabia acelor ani, Eminescu ar fi ajuns direct în Siberia cu al său poem Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie. Sau cu mult mai rău, în cazul Petre Ştefănucă. În 1941, folcloristul, etnologul, dialectologul Petre Ştefănucă a fost condamnat la moarte, din pricina aceleiaşi iubiri pentru limba română, pentru ca apoi să i se comute pedeapsa la zece ani de temniţă grea, murind la 12 iulie 1942 într-un gulag din RSS Tătară. Exemplele sunt departe de a se restrânge la cele de aici, atenţionându-ne că, în Basarabia, s-a murit şi s-a făcut puşcărie pentru limba română!

          La 3 martie 1953, a decedat Stalin. Ori de câte ori a bătut în Basarabia o boare de speranţă, intelectualii, dar nu numai, au reacţionat în favoarea renaşterii naţionale. În acel an, până şi Sadoveanu, cum am văzut, în pofida elogiului adus „luminii de la răsărit”, s-a trezit în faţa a ceea ce se petrecea la Chişinău, după întâlnirea cu Emilian Bucov. Află de la acesta ce-i cu minunea „traducerii” unora dintre cărţile sale dincolo de Prut, anume că în Basarabia există un puternic curent care susţine că limba română şi cea moldovenească sunt limbi diferite! Avangarda teoriei moldovenismului se exhiba mai ales în ziarul „Moldova socialistă”. Scos din placiditatea lui proverbială, Sadoveanu iese din lentoare, cerând sprijinul lingviştilor de la Moscova, care, culmea, îi dau dreptate în ce priveşte natura „limbii moldoveneşti” ca simplă variantă regională a limbii române. Îl preocupă chestiunea şi-n anul următor, când consemnează ultima vizită în URSS. Atunci, pe 24-26 august 1954 a avut loc Congresul I al Uniunii Scriitorilor din Moldova, precedat, în 1951 (3-7 decembrie), de o sesiune comună (pe tema problemelor lingvistice din RSSM) a Institutului de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a URSS şi a Institutului de Istorie, Limbă şi Literatură al Filialei Moldoveneşti. Problematica a fost reluată pe 17-19 octombrie 1955, de astă dată la Chişinău, cu participarea multor specialişti de la Moscova, recunoscându-se identitatea lingvistică şi culturală „româno-moldovenească8. Aşadar, ştiinţa lingvistică de la Moscova respingea aberaţia a două limbi diferite, pe când, cum observă şi Sadoveanu, moldovenismul era susţinut, cu fanatism, la Chişinău. De fapt, stimulat, politic, de la Moscova, în pofida savanţilor cinstiţi! În 1954, Sadoveanu e de partea celor care luptă pentru românitatea limbii dintre Prut şi Nistru. Într-o altă însemnare de jurnal, laudă pe un tânăr din Basarabia, Ivan (de fapt, Ion) Vasilenco, născut la Paşcani, din mamă moldoveancă şi tată ucrainean, istoric literar specializat în Alecu Russo, Constantin Stere şi preocupat să lupte „contra celor ce vor să facă silnic şi absurd din limba moldovenilor o limbă deosebită de a românilor9. Ion Vasilenco (1926-1977) milita, în acei ani, în mod deschis, pentru întoarcerea la alfabetul latin, având a se confrunta cu reprimarea oficială, „cuminţindu-se”, pare-se, cu timpul.

          După moartea lui Stalin, în perioada destinderii hruşcioviste, culminând cu retragerea trupelor sovietice din Ţară, în 1958, vigilenţa autorităţilor comuniste a sporit. Când, în 1959, poetul Victor Teleucă scrie poezia cu titlul O altă limbă mai frumoasă nu-i, cenzura respinge publicarea, chiar dacă autorul o numise doar limbă maternă, ceea ce deja trezea anxietate în rândul ocupanţilor. De altfel, acest an va fi considerat unul al confruntării „între forţele naţionale ale românilor basarabeni şi conducerea RSSM10. În 1959, se împlineau 600 de ani de la întemeierea statului Moldova şi un secol de la Unirea Principatelor. Există dovezi că unele forţe intelectuale ale provinciei au încercat să sărbătorească evenimentele, în ciuda măsurilor preventive. Mai mulţi tineri studenţi, care-şi făceau studiile la Moscova, s-au adunat la gară şi, în faţa mulţimii, au încins o Horă a Unirii. După „spectacol”, trei dintre tineri, Petru Cărare, Gheorghe Vodă şi Vlad Ioviţă, au depus, seara, pe ascuns, flori la monumentul lui Ştefan cel Mare, relatează Vladimir Beşleagă. Tot în acel an, ţăranii din zona Mănăstirii Răciula au apărat lăcaşul vreme de zece zile împotriva celor care voiau s-o închidă, înfruntând 500 de miliţieni şi soldaţi, timp în care a fost ucis un om, Simion David, alţii fiind răniţi, condamnaţi la închisoare.

          Într-o asemenea împrejurare de criză, s-a convocat, în septembrie, o plenară a Comitetului Central al Partidului Comunist Moldovenesc pentru combaterea tendinţelor „naţionaliste”, vizaţi fiind, între alţii, Ion Vasilenco, Vasile Coroban, Petru Cărare, Vladimir Beşleagă, Gheorghe Vodă, Vlad Ioviţă şi chiar Andrei Lupan. Pentru o vreme, gurile au fost închise. Numai că la Bucureşti Gheorghe Gheorghiu-Dej mai făcea un nou pas pentru desprinderea de sub tutela Moscovei, prin Declaraţia din aprilie 1964, dând şi lovitura mortală unor istorici de felul lui Mihail Roller, care oficializase teza că, la 1812, Basarabia a fost cedată Rusiei de către Turcia, încât unirea din 1918 cu patria-mamă n-a fost decât o „răpire” îngăduită de Occident. Exact punctul de vedere al istoricilor sovietici de la Moscova şi Chişinău. Adevărata „patrie-mamă” a Basarabiei, vor repeta obsedant politrucii, în frunte cu Ivan I. Bodiul, ar fi Rusia. Hruşciov însuşi declarase în cadrul celei de a IX-a Conferinţe muncitoreşti pan-germane (7 martie 1959) că teritoriul RSSM a fost cotropit de „regele român” în 1918 şi în mod just a retrecut la Uniunea Sovietică, încât între cele două ţări „nu se pune problema frontierelor”, chiar dacă „în rândurile unei anumite părţi a populaţiei din România” „sunt oameni care consideră că Moldova este o parte a României11. Să mai pui problema graniţelor, insinua, superior, Nichita Sergheevici, când comunismul înseamnă tocmai dispariţia lor? Însă nu doar „oameni”, în genere, gândeau la frontierele României Mari, ci Gheorghiu-Dej însuşi, care va ataca frontal mistificarea sovietică în şedinţa Biroului Politic al CC din 26-27 februarie 1963, vizând direct cuvântarea lui Hruşciov, prin care acesta şantaja România cu Transilvania „ungurească”: „Altă problemă este poziţia faţă de graniţe. Se apucă şi vorbeşte la Berlin (Hruşciov, Leipzig, n.a.) că cu Polonia s-a înţeles, dar cu România a mai rămas un balast cu Transilvania. Noi atât am vorbit cu Epişev (ambasadorul sovietic la Bucureşti, n.a.): ce aţi zice voi dacă sub pretextul acesta am deschide discuţia despre Basarabia şi Bucovina de Nord, ar fi just ca în loc să combatem aceste tendinţe, să reluăm această discuţie?12. În Memorii, Hruşciov nu trece cu vederea aceste „incidente” cu partea română, aducând acuzaţii dure „naţionaliştilor” de la Bucureşti. Culmea, pe drumul de reîntoarcere din vizita în China şi în Republica Populară-Democrată Coreeană (3-10 martie 1964), unde Ion Gheorghe Maurer pusese şi problema Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, delegaţia română a trecut pe la Piţunda, în Crimeea, unde se afla Hruşciov, aducându-i vestea că, în discuţiile „amicale” cu tovarăşii chinezi, el, Maurer, aflase că Rusia răpise de la români Basarabia! Iată ce notează Hruşciov:A fost şi ceva care ne-a speriat: «Chinezii ne-au spus că voi ne-aţi luat Basarabia – au zis românii. Noi n-am avut decât să ascultăm, deşi, evident, nu mai avem nevoie de Basarabia. Această conversaţie ne-a lăsat un gust amar. Începem să-i suspectăm pe români că ne-ar purta pică pentru retrocedarea, după război, a Basarabiei la Uniunea Sovietică».”13

          Lucrurile n-au rămas fără urmare. Hruşciov a ameninţat cu un plebiscit în RSSM, convins că rezultatul nu poate fi decât favorabil Moscovei. Gheorghiu-Dej n-a căzut în capcană, replicând că va trebui să fie readusă în Basarabia toată populaţia care a fost izgonită de acolo sau târâtă prin Siberii.

          Nicolae Ceauşescu avea să ducă mai departe politica naţională a lui Gheorghiu-Dej. Între 3-11 septembrie 1965 are loc la Moscova întâlnirea sovieto-română. Problemele puse de partea română au declanşat „un adevărat cutremur”: restituirea tezaurului, a arhivei Partidului Comunist din România, perioada ilegalităţii, şi „îmbunătăţirea” activităţii Tratatului de la Varşovia. Deşi chestiunea Basarabiei nu a fost pusă în dezbatere, aceasta era deja scoasă în evidenţă de publicarea, la Bucureşti, a spinoasei cărţi a lui Karl Marx, Însemnări despre români (Editura Academiei, Bucureşti, 1964).

          În această conjunctură istorică se desfăşoară, la Chişinău, în zilele de 14-15 octombrie 1965, Congresul al III-lea al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Evenimentul a fost organizat cu multă grijă, pentru a nu se produce „defecţiuni” naţionaliste. În prealabil, revistele „Nistru” şi „Cultura” au iniţiat două anchete literare cu aceeaşi temă, având întrebări despre procesul literar din ultimii ani. Au răspuns mulţi scriitori, răzbătând, în paginile acordate de reviste, clişeele obişnuite, în prelungirea mentalităţii proletcultiste. Părea că guvernul prevăzuse bine: scriitorii erau „reeducaţi”, nu mişcau în front, în robusta tradiţie sovietică. Congresul s-a desfăşurat în sala Teatrului de Stat „Puşkin”. S-a ales, cu unanimitate de voturi, un uriaş prezidiu alcătuit din 37 de membri: doisprezece scriitori din Chişinău, trei de la
Moscova, doi delegaţi ai altor uniuni de creaţie, douăzeci (!) de activişti de partid şi de stat, după care s-a citit şi aprobat scrisoarea de salut a Comitetului Central al PCUS.

          După „tradiţie”, cuvântătorii trebuiau să-şi susţină intervenţiile în limba rusă, din sfânt respect pentru „fraţii” mai mari. S-a produs însă prima breşă: 90% dintre vorbitori au grăit în limba română. Scriitorii, din adânc instinct, şi-au adus aminte că sunt adevăraţii păzitori ai limbii unei naţiuni. Sub crusta groasă a caldarâmului bolşevic stătea retras, aparent fragil, gata-gata să sucombe, arheul limbii române, încălzit de Sfântul Duh. Cei care au simţit că au stăpâni Adevărul şi Limba Română i-au scos din ascundere. Unele cuvântări au fost incendiare, dar în presă au fost reproduse ciuntit. Adevărul acestor luări de cuvânt părea pierdut. S-au păstrat însă înregistrările audio, acestea fiind reproduse, după 51 de ani, de către Vasile Bahnaru şi Gheorghe E. Cojocaru în cartea valorificată în aceste pagini. Fireşte, cele mai multe intervenţii n-au avut curajul să iasă din clişee. În studiul introductiv, autorii le inventariază în câteva pagini (35-38). Alţii însă n-au putut să ignore faptul că literatura n-are sens fără cea din România. Ion C. Ciobanu a făcut trimitere la G. Călinescu şi Mihail Sadoveanu, Haralambie Corbu la Al. Vlahuţă, George Meniuc – la Nicolae Labiş, George Coşbuc, Sadoveanu, George Topîrceanu, Emil Gârleanu; Gheorghe Vodă, la Marin Preda, L. Colibaba, la Eminescu, Creangă, Liviu Rebreanu şi George Coşbuc.

          George Meniuc, Vasile Coroban, foarte tânărul Mihai Cimpoi, Aureliu Busuioc resping mediocritatea artistică. Profesorul L. Colibaba are curajul să citeze versuri din Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, de Eminescu, afirmând că nu este o crimă, cum se vehiculează, să le aduci în faţa şcolarilor şi a publicului. Aureliu Busuioc a subliniat, ironic, că, dacă te plimbi prin Chişinău, ai norocul să auzi dulcea limbă maternă doar la marginea oraşului, apoi, că numele străzilor nu sunt moldoveneşti, marii oameni autohtoni dând nume doar unor fundacuri periferice: „indiferenţa faţă de patrimoniul istoric, cultural al poporului poate fi interpretată la un moment dat ca o jignire a sentimentului de demnitate naţională14. Raisa Suveică nu înţelegea de ce un copil care are părinţii moldoveni este obligat să înveţe doar în limba rusă: „Cine e de vină că nu sunt şcoli, sau mama şi tata este (sic!, n.n.) de vină?15. Conferenţiarul universitar P. Osmătescu demontează minciuna că Teatrul Naţional s-a creat în perioada sovietică şi nu înţelege de ce Strada Ştefan cel Mare este inscripţionată ул. Штефана Великого. Pledând pentru revenirea la alfabetul latin, el a invocat exemplul Georgiei, care nu renunţase la alfabetul georgian. Ion Druţă, într-un discurs necruţător, este indignat de starea limbii, silite a fi doar „moldovenească”, încât un frate a ajuns să-i reproşeze: „tu ai început a vorbi româneşte de la o vreme”, din pricină că nu urmează exemplul unui preşedinte de colhoz care „la fiecare două cuvinte moldoveneşti spune şapte ruseşti”, maladie care a împânzit satele, adaugă Druţă: „este o datorie sfântă a noastră, a scriitorilor, a ziarelor, a comitetului de radio, să găsim, să cultivăm, să căutăm o modalitate de a pune stăvilar acestei nenorociri, fiindcă altfel cei două sau trei mii de intelectuali din Chişinău, care ştiu acum limba, o s-o uite şi ei sau o să împrumute din sat acele chestiuni pe care noi le privim acum cu oroare16. Ion Druţă nu făcea altceva decât să demaşte continuarea experimentului Marr, la care doar aparent se renunţase. Lui Druţă i s-a alăturat, din aceleaşi pricini, Emilian Bucov, acuzând că limba devenise un „talmeş-balmeş”. Împreună cu Ion Druţă, cerea şi el întoarcerea la alfabetul latin, recunoscând că şi-a scris toate cărţile în acest alfabet. L. Colibaba argumenta că nu trebuie să se teamă nimeni de alfabetul românesc, deoarece oamenii îl cunosc şi citesc mai uşor cu el. Druţă mai atenţiona Congresul că tot ce spune el de vreo şapte ani în materie de limbă şi literatură nu este luat în seamă de autorităţi. Replicându-i politrucului Iuri Barjanschi, care, în cuvântul său, a acuzat pe mai mulţi scriitori că citesc prea multe publicaţii româneşti, uitându-le pe cele de la Moscova, Druţă a spus că este onorat şi că nutreşte „cele mai calde sentimente pentru o ţară vecină cu noi, o ţară rudă cu noi, ca limbă, ca istorie, o ţară socialistă, ca şi republica noastră”, şi nu înţelege „de ce ar trebui să facem un Zid Chinezesc de-a lungul Prutului17. Tocmai împărtăşirea aceluiaşi alfabet, „atât de natural”, ne-ar scuti de ispita unui asemenea zid. De aceea, se arată încă optimist că partidul şi guvernul vor apleca urechea la dorinţele scriitorilor şi se va pune în discuţie problema alfabetului „în cele mai înalte foruri18.

          A fost însă prea mult pentru răbdarea autorităţilor bolşevice. Imediat după Congres, s-a declanşat o înverşunată campanie împotriva „naţionalismului”, a antisovietismului, a antimarxismului şi a antileninismului scriitorilor. Problema cea mai „reacţionară” era aceea a alfabetului, întoarcerea feţelor către România. La această propunere, sala aplaudase, cu îndelungi exclamaţii, ceea ce a trezit furia activiştilor. În clipele când aceştia au respins ideea, ca inadmisibilă, oamenii au răspuns cu tropăituri, fluierături, exclamaţii.

          La sfârşit, Gheorghe Malarciuc a fost însărcinat să dea citire unei adrese de mulţumire a Congresului către CC al PCUS, fiindcă ei, scriitorii, au fost ajutaţi să-şi lărgească orizontul spiritual şi să scrie opere de valoare!!! După Congres, va intra în luptă, în primul rând, I.I. Bodiul, subliniind gravele carenţe, lacune din activitatea mânuitorilor condeiului din Republică, în ciuda condiţiilor paradisiace create de partid în glorioasa Uniune Sovietică. Le va aduce aminte că numai „odată cu biruinţa Puterii Sovietice au început a se dezvolta ştiinţa şi limba”. Anterior, doar stagnare şi înapoiere culturală, ca şi cum n-ar fi existat cronicarii, Varlaam, Dosoftei, Cantemir, Alecsandri, Eminescu, Creangă. Cauza orbeţiei scriitorilor venea din lipsa orizontului politic. Mai mult, a respins cu indignare „cunoscuta declaraţie a lui Mao Zedong despre Basarabia”, dar şi editarea, în România, a unor cărţi, precum cea a lui Marx despre români, în „care se denaturează trecutul istoric al Moldovei”. În faţa primejdiei naţionalismului românesc, trebuiau stopate publicaţiile de peste Prut, care, numai în 1964, ajunseseră la 17,5 mii de exemplare, la 34 de mii în 1965 şi la 56 de mii în 1966!19. Au fost condamnate „tendinţele naţionaliste manifestate în cuvântările lui Busuioc, Malarciuc, Druţă, Cimpoi”. Relaţiile cu România s-au restrâns drastic, până la declararea Ţării ca principal inamic al Basarabiei, influenţele de peste Prut fiind cotate drept cele mai nocive. România înceta să mai fie considerată „ţară socialistă soră” precum celelalte din blocul sovietic.

          La 17 noiembrie 1965, Bodiul elabora cele 39 de teze pe care le adresa nevrednicei Uniuni a Scriitorilor, în adunarea de partid20. Iar pentru a tranşa definitiv lucrurile, la 22-23 decembrie 1965, a susţinut un amplu Raport în adunarea activului de partid republican, sub genericul: „Starea educării marxist-leniniste a oamenilor muncii din republică şi măsurile pentru îmbunătăţirea ei”. Acolo, decidea definitiv, în spirit ţaristo-bolşevic: „Anul 1812 – anul unirii Basarabiei cu Rusia – a intrat în letopiseţul poporului moldovenesc, ca un eveniment de uriaşă însemnătate istorică, pregătit de dezvoltarea multiseculară a legăturilor politice, social-economice şi culturale dintre Moldova şi Rusia.” Nu rapt, aşadar, ci… „unire”! Una care a dus la o uriaşă dezvoltare a limbii şi a poporului moldovenesc! Atât de uriaşă, încât, timp de un veac de la raptul provinciei, Basarabia n-a mai dat nicio personalitate importantă în domeniul culturii şi al literaturii, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în cealaltă parte de Moldovă, care a dat Epoca Marilor Clasici! Dar Bodiul regreta enorm că scriitorii şi alţi moldoveni nu cunoşteau acest măreţ eveniment, dublat de întoarcerea Basarabiei la „patria-mamă”, Uniunea Sovietică, la 1940 şi 1944, după cotropirea de către România regală: „Ştiinţa noastră nu a studiat cum se cuvine nici perioada ocupaţiei prin violenţă a Basarabiei. Sub pretextul de a «nu răvăşi trecutul», oamenii de ştiinţă nu dezvăluie adânc situaţia economică, socială şi culturală a poporului aflat sub călcâiul cotropitorilor, lupta lui eroică pentru unirea cu Patria-mamă – Uniunea Sovietică. Noi am încetat chiar de a marca pe larg data de 28 iunie (1940, n.a.) – Ziua reunirii – marea noastră sărbătoare naţională. Această dată istorică va rămâne pentru totdeauna în memoria poporului moldovenesc ca o zi de împlinire a unor aspiraţii ale lui, ca o încheiere victorioasă a luptei împotriva cotropitorilor, ca începutul, pentru o mare parte a poporului moldovenesc, a construirii societăţii noi, socialiste.”21

          Cu asemenea retorică deşănţată, delirantă se acoperea una dintre marile crime ale istoriei moderne.

 

Note:

1. Capitol din cartea Basarabia eminesciană, în curs de apariţie.

2. Ioan, 1, 1-2, Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, versiune diordosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p. 1556.

3. Leonid Madan, Gramatika Moldoveniaskî, Tiraspol, 1929. Iată şi o probă de limbă literară moldovenească a comisarului Petru Chior: „De-amu v-o două luni di zăli, dicînd «Plugaru Roșu» își lunjește discusîia dispri ortografia moldovineascî, mai întîi trebui di spus cî sfada merji nu dispri limba moldovineascî, dar dispri ortografii, adicî dispri sămnuirera sunitilor cari sînt în limbajii moldovineascî” (Petru Chior, în broșura Despre ortografia moldovenească, 1929).

4. Vasile Bahnaru, Gheorghe E. Cojocaru, Congresul al III-lea al Uniunii Scriitorilor din RSS Moldovenească (14-15 octombrie 1965). Studiu şi materiale, Editura „Tehnica-Info”, Chişinău, 2016, p. 17-19.

5. Vasile Stati, Dicţionar moldovenesc-românesc, Chişinău, 2003, revăzut şi completat în 2011.

6. Apud Valentin Mândâcanu, Regăsirea de sine, în „Nistru”, nr. 2/1990, p. 73.

7. Vezi şi Vladimir Beşleagă, Rezistenţa prin cultură, în „Limba Română”, nr. 7-8, 2010.

8. Vasile Bahnaru, Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 21-22.

9. Mihail Sadoveanu, Pagini de jurnal şi Documente inedite, ediţie îngrijită de Constantin Mitru, Maia Mitru şi Olga Rusu, cu un studiu introductiv şi note de acad. Constantin Ciopraga, Editura Junimea, Iaşi, 2003, p. 372.

10. Vasile Bahnaru, Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 23.

11. Apud Gheorghe E. Cojocaru, Explozia „problemelor teritoriale” în relaţiile sovieto-române, în România – supravieţuire şi afirmare prin diplomaţie în anii Războiului Rece. Comunicări, articole, studii, vol. 3, coord. Ambasador Nicolae Ecobescu, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2014, p. 94.

12.  Apud ibidem, p. 95.

13.  Apud Vasile Bahnaru, Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 30.

14.  Apud ibidem, p. 41.

15.  Apud ibidem, p. 40.

16.  Apud ibidem, p. 41.

17. Culmea ironiei, în campania electorală prezidenţială, în urma căreia a fost ales preşedinte al Republicii Moldova, Igor Dodon promitea că primul lucru pe care-l va făptui, odată ales, va fi un zid de piatră de-a lungul Prutului!

18.  Ibidem, p. 43.

19.  Ibidem, p. 50.

20.  Ibidem, p. 329-333.

21.  Ibidem, p. 355.

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.