top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Comentarii arrow Romulus Lal, poet (Ion Bălu), nr.5(180), mai 2018
Romulus Lal, poet (Ion Bălu), nr.5(180), mai 2018 Print
Mai 29, 2018 at 11:00 PM

Ion BĂLU

ROMULUS LAL, POET

 

          În Zeus nu știa să scrie – elegantă ediție de poeme lirico-epice, ilustrată de Miron Simedrea (Editura Semne, București, 2017) – prozatorul Romulus Lal a strâns numeroase poeme. Multe ludice, așezate, cu un zâmbet complice, sub sigla jocului, element constitutiv al comportamentului uman. „Zeus nu știa să scrie, dar s-a jucat, plăsmuind „din lut femeia”. Și, făurind-o, „i-a trecut prin cap idee / s-o numească poezie”.

          Din acest motiv, întâile trei cicluri de poeme: Intâi a fost femeia, Ludice și Domestice sunt dedicate femeii, receptate sub triplă ipostază: atracția irezistibilă, dăruire pătimașă și statornicia în dragoste. Însă substanța lirică a volumului se decantează superior, în alte cinci segmente lirice autonome.

 

Satul, astăzi

Ivit la „marginea tăcerii”, a crescut „cine știe când” un salcâm, copac cu esență tare, rezistent la intemperiile naturii, cu crengi asemănătoare cu razele soarelui și flori de culoarea laptelui și a sângelui, salcâmul este în simbologia universală imaginea indirectă a corespondenței analogice cu renașterea și nemurirea. Peste crengile coroanei sale, similare cu razele soarelui, „curcubeul timpului” plutește uitat. Ploile i-au înlăcrimat trunchiul, viscolele iernii „i-au încercat tăria”. Dar salcâmul, „simbolul statorniciei”, a rămas „solitar / la hotarul /
dintre amurg și lumină
”. Când oamenii vor veni cu topoarele „să-i ucidă umbra”, florile târzii, „făclii de pe urmă / îi vor lumina prăbușirea / în păduri viitoare”.

Poemul a fost inclus în ciclul Pasteluri de pe moșiile poetului. Un sat, care odinioară nu știa „de-ncuietori la uși”, a devenit terra luporum, un spațiu al lupilor. Vara, în poienile „încărcate de ierburi necosite”, umbre se ivesc și pier în neant. Pe vechiul drum „bătut cu piatră dură” s-a așternut liniștea. Îndeletnicirile ancestrale sunt acum percepute asemenea pieselor de muzeu. Biserica de lemn, odinioară „fără pereche”, a fost abandonată de ultimul ei preot. Moara ce biruise „munți de secară și grâu”, cândva „agora cetății cu nopți de șezătoare”, zace prăbușită.

Structurat la dimensiunile actuale, „terra luporum” are autentică unitate stilistică și vizionară. Comunismul s-a străduit să distrugă o lume arhaică, fără a pune nimic în locul ei. Un pastel al înserării surprins în Viața de noapte la Vălișoara dezvăluie, prin contrast cu poemele anterioare, ale lui G. Coșbuc, pustietatea satului românesc de astăzi!

 

Imagini pastelate

Asfințit de toamnă declanșează în sufletul receptorului tulburarea provocată de întâlnirea cu frumosul. În sat, la capăt de drum, „înalt și roșiatic precum / un disc de aramă încins / Soarele spre apus se rostogolea / ca un erou învins”. Spre orizontul împreunat cu cerul „într-un prelung sărut” – soarele părea să se fi oprit locului, aprinzând pădurea: „Muntele întreg era o vâlvătaie”, iar soarele se „scurgea peste sat, pâraie”.

În poemul intitulat De Sfântul Ilie este vizibil un dual simbol. Sub dezlănțuirea ploii, versurile adună o dublă structură: așa și focul. Un fulger – șoptește vocea poetului – „a nimerit nucul meu din grădină / Și l-a despicat de sus până jos”. În simbologia tuturor popoarelor, ploaia are o semnificație bivalentă. Dăruiește pământului apa necesară fecundității. Dar, în același timp, constituie un element fecundător al creației umane.

Vocea poetului se oprește numai la manifestarea evidentă a ploii: „Pădurile cățărate pe creste / Și-au încurcat crengile-n ceață / Pâraiele umflate și tulburi / Își aleg albii la întâmplare...”.

O dinamică interioară străbate poemul Taina culorilor, dezvăluind un proces latent de organizare a unei alte lumi, percepute în vis. Privirile eului liric se scaldă în culori, ca și cum „peste tot pământul se arcuiau curcubee”. În viziunea analitică a lui Jung, culorile naturale diseminate pe pământ exprimă diversitatea funcțiilor psihice ale făpturii umane. În vis, prezența curcubeului simbolizează o cale de acces, de mediere între existența terestră și lumea imaginară de dincolo.

Din cer „s-a deschis o largă fereastră” și doi „îngeri copii”, făpturi nevinovate, au coborât „lin, în zbor”, „au tras curcubeiele unul câte unul / Scuturându-le cum ai scutura un covor”. Comparația vizuală: curcubeie – covoare are o semnificație inclusă, relevată, cu multe decenii în urmă, de
G. Călinescu: poezia „nu-și desfășoară universul poetic descriptiv, ci dinamic, relevând înainte de toate arhitectura lui cosmică”. Gând concretizat de Romulus Lal. În zori, trezit de visul „luminos”, pământul în „larg și lat” era acoperit cu un „strat de flori”.

Seceriș, Germinații, Prin ierburile crude surprind – cum se exprima Paul Valéry – „senzația de univers”, imaginile artistice lunecând între celest și terestru. Deseori, Romulus Lal realizează o poezie „de notație”, modalitate lirică de receptare a realității, apropiată de tehnica pictorilor impresioniști: Între iubire și ură, Discurs la marginea nopții.

 

Vitalitatea romanței

Poemele incluse în ciclul cu același nume nu exprimă numai trăiri psihologice individualizate. Vocea lirică la persoana întâi singular le imprimă o expresie generală, emoția nu e reductibilă la un sentiment anume, ci este de natură revelatorie, înfiorarea descoperirii unei lumi posibile, o vibrație individualizată față de realitate.

Romulus Lal folosește strategiile specifice de distribuție a trăirilor sufletești. Gândul desfășurat la felurite intervale temporale, edificat de valorile specifice imperfectului și perfectului compus – are valoare iterativă. Folosit mai ales în monolog, timpul acțiunilor săvârșite contribuie la organizarea discursului liric
într-un prim-plan al relatării și un altul al reprezentării, similar fondului pictural dintr-un tablou impresionist.

Focalizate pe retrăirea trecutului apropiat sau depărtat, trăirile sufletești sunt aduse în prezent, spre a exprima dinamismul emoțional, însoțit de tristețea ireversibilității temporale: „Ce repede-au trecut șaizeci de luni și săptămâni /
în care, ca o torță, flacăra iubirii / A ars intens până la ultima fărâmă...
” (Ultima romanță).

 

Tehnica artistică

Multe vesuri, adresate unui receptor cunoscut într-un timp anterior, au structură monologică: De ziua ta, În drum spre Ardeal, Ai trecut prin viața mea ș.a. În toate, vocea lirică își așază trăirile sufletești sub cupola melancoliei.

În alte poeme, refrenul este constant reluat prin anaforă: „Mi-e dor de tine, cea fără egal”; „Mi-e dor de sărutările-ți prelungi”; „Mi-e dor de voluptatea dăruirii tale” (Cântec de sirenă).

În poemele Din sens opus, Securitatea globală, Marele orb, Și în acest secol, vocea poetului rostește adevăruri amare despre timpul prezent. Subliniez existența elementelor suprasegmentale: accent, rimă, intonație, forme individualizate de recurență. Adaug modalitățile inedite de construcție.

            Versurile din Incest imperial sunt realizate pe o succesiune de imagini, obținute prin antiteză, figură poetică a ambiguității contrastive. Strofele au fost gândite prin noțiuni și imagini, tendințe și proprietăți cu sens contrar: „Tu ești vânt, eu sunt ninsoare, / Ochii tăi sunt stropi de soare, / Eu sunt umbra, tu lumina / Ce inundă-n zori grădina”.

În Orice distanță, vocea poetului folosește pronumele nehotărât alcătuit din recurența pronumelui relativ „ce” și „ori” – element invariabil antepus, spre a accentua periodicitatea sentimentelor prin reluarea anaforică a aceluiași verb iterativ, în structura strofică: „Orice distanță ne-ar despărți, / Rămânem polii unui arc voltaic”; „Orice distanță ne-ar despărți / Dorul și gândurile mele te-ajung”.

          Atributul adjectival din titlul poemului Drumuri paralele sugerează modalitatea prin care vocea poetului imprimă întregului text unitatea lingvistică teoretizată de Saussure: un element concret, perceptiv – semnificatul – și un altul absent, deductibil – semnificantul – dimensiuni conceptuale specifice semnului. Prin dispunerea elementelor componente și a relațiilor interumane, poetul decriptează răsfrângerile sufletului uman, spre a stabili asemănările și deosebirile: „Drumurile noastre urcă paralele, / Ca două șine de cale ferată / Spre o țintă știută numai de ele, / Dar nu se vor întâlni niciodată”.

La fereastra vagonului din trenul paralel, o tânără femeie îi face indescifrabile „semne ciudate”: „nu le-nțeleg – rostește bărbatul / Aș avea și eu atâtea să-ți spun, dincolo de semne, / Numai că limbajul semnelor noastre / N-a fost convenit dinainte”. Și totuși – adaugă melancolic – „te simt lângă mine / Trup lângă trup, / Ca într-o vrajă”. Imposibilitatea efectivă de a-și sincroniza destinele provoacă meditația melan-colică: „Drumul tău / Este la numai o lungime de gând, / Fiecare în trenul lui alergând, / Întotdeauna la distanțe egale

O corespondență analogică a determinat poetul să introducă substantivul „tren”printre valorile indispensabile civilizației contemporane. Iar deicticile spațiale așază enunțul în contextul referențial specific timpului ireversibil. Gara de plecare, proiecție a inconștientului, evocă în poem sinele. Poetul se apropie astfel de eul apersonal, una din cele trei instanțe specifice personalității umane, instanțe succesiv elaborate de Freud și Jung. Sinele reprezintă izvorul energiei psihice, sens psihologic complex, caracteristic imaginarului. Fata zărită în trenul paralel reprezintă posibila proiecție metaforică a imaginației. Gara de sosire: „În căutarea punctului posibil / De intersectare, / A celor două linii paralele” – rămâne de asemenea ipotetică. Ea dezvăluie aspirația concretizării efortului creator. Lipsa bagajelor eventuale semnifică neîndoielnic prelevarea valorilor spirituale.

 

Trecătoarea existență a făpturii

Substantivului „călătorie” din poemul cu același nume poetul îi imprimă o posibilă proiecție a destinului uman. „Călătoria” imaginată de Romulus Lal nu exprimă năzuința profundă, dar comună a făpturii de a trăi noi experiențe existențiale. Dimpotrivă, sintetizează trecerea anonimă a ființei prin lume. Vârstele succesive: nașterea, adolescența, maturitatea, senectutea, sfârșitul biologic potențial sunt sintetizate printr-un limbaj ambiguu, multivoc, de-a lungul unei zile, din zori până când întunericul se lasă pe pământ.

Centrată pe emițător, funcția emotivă a limbajului surprinde ivirea copilului în lume: „Nu se ridicase încă ceața dimineții / Când am pornit vesel și grăbit la un drum lung, /Cu o veche și bună povață în traistă; / Cei ce se scoală devreme departe ajung”. Funcția referențială cu informații felurite despre mediul înconjurător însoțește ca o umbră trecerea nou-născutului prin vârstele ulterioare: „Pâcla era deasă, s-o tai cu cuțitul, / Abia se vedea la o aruncătură de băț”.

Destăinuindu-se, poetul construiește un discurs reflexiv. Își valorizează activitatea prin intensificatori semnatici, focalizând atenția receptorului asupra valorilor metaforice ale existenței: aspectele naturii, oameni de toate vârstele la muncile câmpului, vite și sălbăticiuni de-a valma, „păduri întunecate, spre limpezi-cristal, / Sate și mândre cetăți de paradis”. Și o muzică „serafică” picurând aievea „din necunoscut”. Axate deopotrivă pe funcțiile fatică și conativă, imaginile poetice recreează un ținut fermecător, un spațiu de vis. Prin organizarea dicursivă, subordonată funcției poetice, alte imagini focalizează atenția receptorului. Centrată pe elementele specifice codului, funcția metalingvistică accentuează componentele discursului.

Accentul vocii lirice cade pe dinamismul călătoriei prin vreme. De prin poteci laterale, alte făpturi umane i se alătură tăcute, cu amintiri și bagaje „grele de gânduri”. Funcția fatică modelează reperele temporale. Inițial, dinamica mișcării: „Spre amiază, am ajuns din urmă alți călători. / Alții m-au ajuns pe mine și mulți m-au depășit. / I-am întrecut pe alții, la rândul meu”.

Un vând răzleț și câțiva nori de ploaie anunțau „vijelia” ce se pregătea să vină. Înfrigurată de picăturile de ploaie, o tânără femeie i se alătură. Un popas. La îndemnul tinerei, bărbatul a clădit o colibă de bârne, a săpat o fântână, a sădit pomi fructiferi. Între timp, „fiul nostru” a venit pe lume. Grăbiți să nu rămână prea mult în urmă, au lăsat în grija copilului – băiat acum în floarea vârstei – casa, livada, un miel și tatăl l-a învățat cum să-și sporească turma. Apoi au plecat mai departe, în același ritm, până când au sesizat că puțin a mai rămas din călătoria începută. În drum, nu au mai întâlnit nicio altă ființă îndreptându-se „spre-același reper cu aceeași dorință”. Surâzând, soția l-a strâns și el a răspuns fără a se opri din mers: „Aveai într-adevăr dreptate: / Ne aflăm, de fapt, pe un drum cu un singur sens!”.


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.