top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Proză arrow Povestea lanternelor (Daniel Dragomirescu), nr.5(180), mai 2018
Povestea lanternelor (Daniel Dragomirescu), nr.5(180), mai 2018 Print
Mai 29, 2018 at 11:00 PM

Daniel DRAGOMIRESCU

POVESTEA LANTERNELOR

Din fragedă pruncie nutream o pasiune specială pentru lanterne, dar până la vârsta pubertăţii nu se-ntâmplase încă să am o lanternă care să fie numai a mea, nici măcar una chioară şi urâtă made-n RPR.

Dar problema lanternei mele personale nu figura pe agenda de priorităţi ale familiei. O cu totul altă chestiune îi frământa pe ai mei, şi nu faptul că mie îmi lipsea, coşcogeamite coblizan de 13 ani, lanterna cea de toate nopţile. De unde atâtea griji pentru lanterna asta care-mi lipsea mie tot mai abitir cu fiecare zi care trecea? Tata şi cu mama aveau altceva de împărţit.

De când se ştia, tata păstra la el banii săi din   chenzine. El le plătea proprietarilor chiria, el ne aproviziona cu de-ale gurii, el ne îmbrăca şi ne încălţa şi avea grijă ca iarna să avem destui coceni de porumb de pus în sobă, ca să ne fie la toţi cald şi bine. Deşi nu era nici Avraam, nici Sfântul Petre în persoană, tata era un pater familias bun de pus la rană (sau în ramă). Pentru el nu-şi oprea decât banii de ţigări, căci de tras la măsea nu avea câtuşi de puţin obiceiul, dacă nu se întâmpla cumva să-i facă cinste vreun prieten sau vreun coleg de serviciu. Tot el avea grijă să-i dea din chenzinele lui, cu chibzuinţă, ca să nu facă risipă, şi mamei mici sume de bani pentru celelalte cheltuieli gospodăreşti, precum uleiul de pus în cratiţă, sarea de amestecat în bucate, varul de spoit pereţii şi gazul de turnat în lampă. Aşa era pe atunci chiverniseala la noi, ca la toată lumea. Chiar şi după ce am reuşit să dobândim un aragaz cu două ochiuri şi am renunţat la maşina de gătit, mama tot mai trebuia să meargă la găzărie cu garniţa de cinci litri în mână, pentru feştila lămpii, ca să avem noaptea lumină în casă.

Toate bune şi frumoase. Doar că dincolo de cratiţă ori de feştila lămpii, mama, ca orice mamă, mai era şi femeie şi mai poftea şi ea din când în când ba o fustă, ba o poşetă, ba un pantof de damă, ba vreun batic ori ruj de buze, însă rar tata reuşea să mai găsească în portofelul lui jerpelit, care fusese odată de piele, vreo ultimă bancnotă de cinci ori de zece lei (mai mult era exclus), cu care să acopere şi aceste nevoi ale ei.

Un an-doi, după ce ne-am strămutat pe meleagurile de pe apa Glavaciocului, mama a răbdat şi a înghiţit în tăcere, dându-şi silinţa să se mulţumească cu puţin. Dar buboiul s-a tot copt şi s-a tot mărit, până când în cele din urmă s-a spart. Nu mai ştiu exact motivul imediat care a fost invocat de mama – poate faptul că tata refuzase să-i dea bani ca să-şi cumpere vreo pereche nouă de pantofi ori doi metri de stofă pentru un nou taior –, însă ştiu sigur că într-o bună zi mama s-a revoltat şi nimic n-a mai împiedicat-o să-i reproşeze de la obraz lui tata felul autocratic în care îşi cheltuia el banii de salariu, fără să o întrebe vreodată şi pe ea dacă avea nevoie de ceva...  A fost, ca în filmele italieneşti, o scenă de un dramatism marcat, iar tata a rămas total surprins, fiindcă până atunci mama nu i se plânsese niciodată că ar fi deranjat-o acea situaţie. Ba chiar dimpotrivă. Cu câţiva ani mai în urmă, când încă locuiam în casa noastră de la ţară, după o discuţie în contradictoriu, tata încercase să o îmbuneze pe mama punându-i pe masă un teanc de bani, care reprezentau toată chenzina pe care tocmai o încasase, dar mama, înlăcrimată şi adânc mâhnită, îi aruncase teancul de bancnote nou-nouţe pe fereastra bucătăriei de vară, în dosul curţii, acolo unde le arunca găinilor boabe de porumb şi resturi de mâncare de la mesele noastre şi era plin de găinaţ, dându-i cu claritate de înţeles că ea nu se umilea într-atâta încât să întindă mâna după banii lui. Obrazul subţire şi fără cheltuială se ţine, păruse a fi mesajul. Şi de atunci se stabilise un fel de pact nescris şi nerostit între ei, iar tata, convins cu adevărat că mama nu avea nevoie de bani, nu îi mai dăduse nicio chenzină în mână. Dar iată că acum lucrurile se schimbaseră şi mama se revolta tocmai fiindcă tata nu se gândea că ea avea, totuşi, nevoie de banii lui.

          – Bine, de luna viitoare am să-ţi dau toţi banii de chenzină, să-i cheltui tu cum ştii mai bine, a încuviinţat el, şi s-a ţinut cu stricteţe de cuvânt.

Ce rost ar fi avut să întreţină o atmosferă înveninată în casă pentru nişte pustii de bani?  Între război şi pace, tata a ales pacea. De atunci, mama a devenit casierul familiei şi, pentru o vreme, pacea şi armonia au domnit peste noi. La fiecare chenzină, tata îi înmâna mamei un teanc de bancnote sigilat şi mama îi punea undeva la păstrare, zâmbind fericită. Unde anume, nu ştiam şi nici nu îmi frământam mintea ca să ştiu. Dar până la urmă, printr-o pură întâmplare, am aflat. Umblând prin dulapul cu haine, am tras de un sertar şi nu mică mi-a fost mirarea să dau peste teancul de bancnote, cu banderola BNR, din ultima chenzină a tatei, printre şosetele şi albiturile păstrate acolo. La acea chenzină tata primise numai bancnote de cinci lei, de un albastru azuriu, optimist, cu o ţărancă colectivistă cu basma pe cap pozând optimist într-un chenar oval care şi el nu putea emana decât acelaşi optimism. Impresionat, am luat teancul de bani, l-am cântărit în palmă, l-am cercetat pe amândouă părţile, l-am dus  la nas şi l-am mirosit. Nu  ştiu de  ce  împăratul Vespasian spusese că banii nu aveau miros. Bancnotele noi cu ţăranca colectivistă din chenzina tatei aveau un miros fin, suav, ademenitor, emanat probabil de hârtia specială şi de cerneala specială folosite la fabrica de bani a BNR-ului, care lucra pentru bunăstarea poporului muncitor. Se întâmpla să fie pentru prima dată când atingeam cu mâinile mele atâţia bani, dar prin minte nu mi-a trecut niciun fel de gând rău. Erau banii din chenzina tatei, pe care mama urma să îi păstreze şi să îi cheltuiască cu cea mai mare grijă pentru noi toţi. Am pus teancul de bani la loc, fără să mă vadă nimeni, şi m-am dus afară la treburile mele.

Dar n-a trecut prea multă vreme şi s-a întâmplat ceva care mi-a schimbat gândurile. Într-o zi, la şcoală, într-o pauză, am văzut pe un coleg arătându-ne o lanternă nemaivăzută.

          – Ce lanternă mai e şi asta? m-am interesat eu, uitând de alte griji.

          – O lanternă FTM, m-a lămurit colegul, flatat de interesul meu. E de import, din Cehoslovacia. Uite, scrie aici, pe ea..., a bătut el cu degetul arătător pe dosul lanternei. Ieri mi-a luat-o taică-miu de la cooperativa de lângă casa de cultură. Am căscat ochii mirat. Eu ştiam doar de lanternele Elba, care luminau ca prin ceaţă. Şi de lanternele sovietice cu dinam, care se stricau ori se blocau, dând o lumină anemică, şi doar atunci când se apăsa pe un fel de manetă, care punea în funcţiune dinamul. Cumpărase şi tata una de la târgul de mostre, şi nu după mult îl lăsase în beznă. De lanternele FTM made în Cehoslovacia nu ştiam. Atunci apăruseră pe piaţă. La rugămintea mea, colegul m-a lăsat să-i studiez lanterna mai de aproape. FTM era o marcă de lanternă clasa întâi, nu glumă, cu un design modern, elegant, atrăgător, care, precum stilourile „Lamar” ori motocicletele „Jawa”, putea trece drept un produs occidental. Ca şi lanternele Elba, funcţiona cu o baterie pătrată (evident, Elba, că altă marcă nici nu se fabrica în ţară), dar spre deosebire de lanternele noastre băştinaşe lumina cu mult mai bine, graţie unui reflector mare, cu diametrul de vreo şase centimetri, îngropat mai mult de jumătate în cutia lanternei, ca să poată fi cu uşurinţă ţinută într-un buzunar. Reflectorul era reglabil, zimţat pe margini, şi avea o oglindă lucitoare, care focaliza razele de lumină excelent. Dacă cu o baterie pătrată, pusă pe o lanternă Elba, de-abia desluşeai ceva înainte la câtiva paşi, cu aceeaşi baterie lanterna cehoslovacă făcea minuni, nu alta. Ca sa mă convingă, colegul mi-a făcut o demonstraţie practică, punându-mi lumina lanternei drept în ochi, şi m-a asigurat că pe timp de noapte FTM-ul fabricat la Praga bătea la o distanţă de câteva sute de metri, pe puţin, ca un reflector de avioane. Am rămas bouche bée.

În zilele următoare, am văzut şi pe alţi colegi apărând la şcoală ziua-n amiaza mare cu lanterne FTM, cumpărate de la cooperativa de lângă casa de cultură, şi toţi erau încântaţi şi se lăudau cu ele. Lanterne mai bune ca FTM nu se mai pomeniseră vreodată pe pământul patriei iubite. Şi nu se putea ca acuma, când se găseau fără bătaie de cap, să n-am şi eu parte măcar de una. M-am dus la cooperativă şi m-am învârtit vreo oră pe lângă tejghea, să văd cu ochii mei lanternele şi să mă interesez de preţ. Un FTM costa vreo 15-20 de lei, în care intrau şi cei 3 lei şi treizeci de bani pentru bateria pătrată, plus un beculeţ original. Nu mi s-a părut mult, dar problema era că prin buzunarele mele cam sufla vântul, iar să îndrăznesc să mă duc la ai mei, ca să le cer să-mi dea bani de lanternă ar fi fost un demers fără niciun fel de sorţi de izbândă şi o pierdere de vreme, care mă expunea pe deasupra şi riscului de a mi se reproşa că în loc să-mi ardă de şcoală mie-mi ardea de lanterne şi de alte prostii. O păţisem nu de mult, când cumpărasem de la şcoală o frumoasă ediţie ilustrată din Gargantua al lui Rabelais, iar tata, aflând că era dator cu douăzeci de lei, s-a posomorât pe loc şi m-a trimis înapoi la şcoală cu cartea în ghiozdan, cu instrucţiunea de a o înapoia urgent de la cine o luasem, pe motiv că nu ne trebuia (chit că mie mi se scurgeau ochii după ilustraţiile colorate din ea şi după hârtia velină, lucioasă, pe care erau tipărite). Eu, dacă voiam să dobândesc lanterna mult visată, trebuia să găsesc o altă cale. Şi atunci mi-am amintit de teancul de bani din chenzina tatei daţi în grijă mamei şi puşi la păstrare de ea în camera noastră de dormit, în sertarul dulapului, unde în mod oficial se conserva garderoba familiei. Nici tata nu cred ca avea habar că acolo alesese mama să-i tezaurizeze chenzinele, iar mama cu siguranţă că era convinsă că numai ea cunoştea locul secret. Aşa şi trebuia să rămână, mi-am zis, că nimeni dintre noi nu ştia de acel loc tainic în afară de ea.

Într-una din zilele următoare, prinzând momentul când numai eu eram acasă, am luat din teancul de bani patru bancnote cu ţăranca colectivistă şi am plecat ca din puşcă la cooperativă, îngrijorat ca nu cumva să am ghinionul ca marfa care mă interesa pe mine să se fi vândut, ceea ce mi se întâmpla în mod obişnuit.

Ceva de genul:

          – M-a trimis mama să-mi daţi un metru juma’ de finet (o sticlă de ulei, albastru de rufe, o cutie de Perlan Alb etc.).

          – Nu mai e, puştiule. S-a vândut. Trebuia să vii ieri, când mai era.

Dar am avut noroc. Pe rafturile din spatele tejghelei se lăfăiau, încă nevândute, o grămadă de lanterne de import, care parcă pe mine mă aşteptau. M-am apropiat de tejghea şi am zis cu un glas plin de inocenţă:

          – M-a trimis mama să-mi daţi o lanternă FTM.

          – Cum să nu, puştiule, a răspuns vânzătorul neaşteptat de binevoitor, după ce s-a uitat o clipă la mine pe deasupra ochelarilor. Roşie, neagră sau gri?

          – Roşie, am ales, fără să stau pe gânduri.

Gestionarul a luat de pe raftul din spatele lui o cutie, a extras din ea o lanternă cu carcasa de culoare roşie, i-a pus o baterie nouă şi i-a făcut proba, arătân-du-mi cum se reglează reflectorul şi cum se face punctul, apoi a luat din mâna mea cele patru bancnote nou-nouţe de cinci lei şi mi-a dat restul, fără să se arate mirat sau să mă întrebe de unde aveam bancnotele alea noi. Am băgat la repezeală în buzunar restul şi m-am grăbit să plec, strângând în mâini cutia în care era lanterna mult dorită, de a cărei lumină nu mă-ndoiam că avea să-mi ajungă pentru tot restul nopţilor vieţii mele. (...)

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.