top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Vitrina arrow Cărți prezentate de Maria Cogălniceanu și de Radu Ilarion Munteanu, nr.6(181),iunie 2018
Cărți prezentate de Maria Cogălniceanu și de Radu Ilarion Munteanu, nr.6(181),iunie 2018 Print
Iul 25, 2018 at 11:00 PM

 

Maria COGĂLNICEANU

MIRCEA PETEAN,

NEROSTITELE. NOI POEME LIGURE1

          Poet multpremiat și tradus în mai multe limbi, prozator, eseist și editor, fin cunoscător de mitologii, cosmogonii și religii, dar foarte atașat de ortodoxie, Mircea Petean ne surprinde prin originalitatea cu care scrie „noi poeme ligure”, la un interval de șase ani după apariția volumului Catedrala din auz. Poeme ligure (2012, reeditat în 2014). Interferența speciilor literare precum poemul, satira, pamfletul, poezia erotică, romanul dă scrierii o structură mozaicală și muzicală. Jocul de cuvinte, coliziunea termenilor, paradoxul, dictonul, lamentația, ambiguitatea, ritmurile și rimele năstrușnice, violente uneori, cu trimiteri la muzică ori pictură, amintind de simbolism și alte „isme” probează cunoașterea integrală a istoriei poeziei universale prin ce are ea în relief valoric, cât și a „culturii mari”. Spațiul peninsular, vizibil, emblematic, nu e încărcat doar cu buganvilia și alte plante mediteraneene ori cu arborele de mimoza de lângă Muzeul Naval din Genova-Pegli, ci mai ales de cactuși abia înfloriți, plantana multicoloră, pietriș și valuri năvalnice:țiuitul apei ieșite din hornurile stâncilor ori zgomotul / transformat subit într-un fragment de simfonie / al pietrișului plajei rostogolit în mare” (p. 55). Eroina sa participă la „mecanica goală a existenței” (p. 57), însă „singurătatea, tăcerea și simplitatea îi țin loc / de Etică, Metafizică și Estetică. Vacarmul din jur, vorbăria imbecilă, superfluă și strivitoare a majorității îi repugnă (p. 57).

          Despre poeți locali și arte poetice, despre degustătorii de cuvinte și despre nașterea spontană a scrisului celui ce se simte străin în lume și departe de ceea fusese cândva neamul său, despre Dor găsim însemnări profunde rostite de Maria, personajul central al acestui roman liric unic în literatura noastră. Totul iese la suprafață din adâncul ființei acesteia (o voce lăuntrică a lui Mircea Petean), așa cum doar marii creatori cunosc puterea cuvintelor. Un „De profundis” este în versuri ca acestea: „am un respect deosebit pentru degustătorii de cuvinte, / pentru modul în care revitalizează ei cuvinte vechi sau marginale / pentru modul în care resuscitează ei cuvinte moarte // cunosc un domn care vine la gazda mea din când în când / și atunci savurez conversația lor care se desfășoară / ba în ebraică, ba în sanscrită, ba în greacă, ba în latină, / până și lucrurile au, primesc, atunci, / un fel de aură, iar eu – o simplă samariteancă de casă – / mă simt parc-aș fi de viță nobilă” (p. 28).

În Nerostitele... sunt stări sufletești, drame și tragedii ce-și găsesc vadul în rostirea lăuntrică sau – cum se exprimă autorul – „în grota rostirii lăuntrice, în „golful rostirii, în „valurile rostirii lăuntrice. Ceea ce poate fi subversiv (Adevărul a fost considerat în toate vremurile rele subversiv) este trecut pe seama unei exilate voluntar, dar motivat, pe numele ei Maria („sunt maria, născută undeva în românia...”) și a bătrânului Ambrozio „cel cu o mie de fețe. Eul narator, creator al acestui „roman” insolit, are doar două fețe, „ca moneda: da, e adevărat, sunt cea fără de chip, anonimă, comună, / deprinsă cu efectuarea unor activități rutiniere / da, e adevărat, scriu ca și când aș vorbi cu cineva, / cu ambrosio, de pildă, cel cu o mie de fețe, / în absența Chipului / care continuă să nu se arate” (p. 14). 

          Realitatea exterioară e surprinsă de ingenioasa cameră de filmat lupte politice, proteste, dărâmări de guverne, sexism, feminism, apel la detalii și interpretare psihanalitică, spionaj, mistificare. Totul este arhivat. O mască și un costum de Arlechino din Comedia del arte sau din teatrul shakespearean îl înveșmântează pe creator. Astfel Adevărul poate fi clamat nestingherit. Francofon și francofil, acestuia i se potrivește gândirea estetică a lui Roland Barthes din  Fragments d’un discours amoureux : „Dans une période où on hurle, on crie, on impose, on rejette, on oppose,  j’ai essayé  avec mes chansons de carresser, de sussurrer, d’envelopper.”2

Camuflarea eului în trei persoane pune în relief o seamă de noțiuni și concepte, de speculații despre moarte și iubire. Dar iubirea are multe chipuri, cum este cel căutat în perpetuitate, al perechii ideale. Numele adoratelor rimează cu miresmele florale și cu muzica („când nu e dora e minodora, / când nu-i minodora, e teodora / când nu e elena, e maddalena...” – p. 18). Poezia testamentară cu ecouri eminesciene apare în secvențele mortuare legate de expierea Bătrânului, celălalt straniu personaj al romanului lui Mircea Petean, și de propulsarea trupului acestuia spre universuri nonvizibile, dar posibile.

Drama emigrantului apare ca rostire lăuntrică incontinentă sau ca șiruri nesfârșite de vise. „Sunt o străină printre străini – spune Maria. Înstrăinarea cheamă retrăirea imaginară a datinilor și a folclorului din ținutul de „dincolo de marginea marginii ori invocarea divinității în Rugăciunea inimii. Ca să nu intre în stare depresivă și să se scuture de spaime, eroina inventează în mezzanotte o rugăciune de o nebănuită frumusețe. Invocația către Dumnezeu și, mai ales, simbolul pietrei din „zidul părăsit și neisprăvit, pe care se ridică legendara Mânăstire a Argeșului creată de meșterul Manole, emoționează adânc. De aceea o vom cita integral: „Doamne al tuturor celor vii / și al tuturor celor fără viață, / ai milă de mine, păcătoasa, / și prefă-mă într-o piatră de râu / să mă spele apele, repezile, / într-o piatră de caldarâm, / să mă calce tălpile, tocitele, / într-o piatră ca toate pietrele / bune de pus în praștie / sau de aruncat în mare / într-o piatră de baie, / să mă taie meșterii, gușterii, / înainte de a mă pune în zid” (p. 32). 

          Rugăciunea poartă în ea o credință tare, un mister precum cel zăvorât în Sagrada Familia, unde pelerinul este invitat să cumpere o piatră ce urmează să înalțe și să încheie magnifica, originala construcție spirituală, neterminată de genialul Gaudi.

          Spovedania Mariei interferează cu celelalte voci interioare ale autorului; la Dumnezeu și la zei se revine într-un micro-discurs referitor la tehnici de meditație yoghină și la gestica oricărui devot budist.

          E vrajă în astfel de poezii erotice cum e magie în ceea ce scrie Maria în ciuda faptului că ea refuză tentația poetizării, a literaturizării, sau poate tocmai de aceea. Scrisul este considerat un reflex al înstrăinării, iar limbile în care se scriu poemele ligure alcătuiesc o reală simfonie. Lângă română e italiana („Un balcon deasupra mării / Un balcone sul mare), iar alături stă franceza („mourir c’est déménager) și toate sunt însoțite de un număr semnificativ de cugetări, paradoxuri, expresii neaoșe etc. Inserăm doar câteva exemple: „eu sunt peste tot în același timp” (p. 47); „Singurătatea, tăcerea și simplitatea îți țin loc / de Etică, Metafizică și Estetică” (p. 57); „una cu nerostirea e / rostirea lăuntrică” (p.59); „îți merge mintea ceas (p. 69); „pe șaua obrazului orișicui / călărește loaza dracului” (p.82); „în golul rămas am văzut cu toții răsărind cea mai rea dintre lumile posibile” (p. 11); „mintenaș” (p. 11); „probabil că toată literatura lumii nu e decât pandantul / unei absențe...” (p. 12); „mămăliga de pe dogul din mijlocul mesei” (p. 15); „la strega; mezzanotte” (p. 31); „il treno locale” (p. 22); „lungomare” (p. 38) și altele pe care lesne le va remarca lectorul. Accentele critice cu referire la canalii și brute sunt de un sarcasm atroce, dezvăluind o altă coardă a lirei lui Mircea Petean. El scrie despre loaze, figuri tâlâmbe, frunți teșite, ochi ponihoși, caricaturizând figuri contemporane detestabile.

          Muzica și dansul, nunta cu luminile feerice, viitorul citit în ochii plini de candoare ai copiilor, ca și prezența Anei în Liguria schimbă viziunea anterioară. Frumusețea și puritatea biruie tot ceea ce putea provoca dezumanizare. Repetiția termenilor din aceeași familie (rostire, nerostitele, Rostitorul) și incursiunea în domeniul Logicii și al Filosofiei ne readuc în memorie magica scriere Rostirea filosofică românească a lui Constantin Noica. Această trimitere nu șterge melancolia și nici conștiința de sine a scriitorului care-și poartă cu mândrie codul etico-estetic în lumea largă.

În Nerostitele sale,  Mircea Petean grefează un mesaj esențial pentru tot secolul XXI: „Nu mă prostern în fața nimănui!”.

 

1. Petean, Mircea, Nerostitele. Noi poeme ligure (roman), Editura Limes, Cluj-Napoca, 2018;

2. Doré, Julien, „l’éléphant”, nr. 18, avril 2017, p. 128.

 

***

 

Radu Ilarion MUNTEANU

O ANATOMIE SEDUCĂTOARE

Se scrie multă poezie. Şi se publică multă poezie. Iau la întâmplare două edituri prietene. Cu vechimi diferite pe piaţă. Aparţinând unor poeţi. Ceea ce nu e esenţial. Important e că portofoliul ambelor conţine importante colecţii de poezie.

La ce bun aceste considerente oarecum banale? Fu primul gând venit din prima lectură a volumului Blocul cu bulină roşie (Limes, 2018) de Giuseppe Masavo, produs de Editura clujeană Limes. Poetul a debutat târziu în volum. Nu e singurul. Dar, ca mai toţi ceilalţi care au făcut la fel, odată ieşit în lumea literară, publică un volum pe an. Deloc neinteresante ultimele cinci – cel despre care vorbim y compris – nu numai la aceeaşi editură, ci, mai ales, în acelaşi format. În colecţia Magister, cea mai prestigioasă. 

Faţă de mai numeroasele volume cu texte relativ scurte, ce propune autorul nostru e nu numai insolit, ci şi mai rar întâlnit. Poeme de câte șase pagini, titluri chisnovatice, schimbări de paşi, atmosferă funambulescă. După aproape doi ani de lecturi – şi rapoarte de lectură – într-un univers poetic relativ omogen, cu toată diversitatea lui internă, cu tot buchetul personalităţilor poetice, Giuseppe Masavo vine dintr-un continent poetic aşa de contrastant, încât cere nu numai o recalibrare a organului receptiv (pe care-l clamez mereu ca subdezvoltat), ci mai ales un excurs mnemonic. Până-n teritoriul fostului cenaclu Joc Secund, nu până la Coşbuc. Nici măcar la Bacovia. Îmi răsare din memorie, ca un clown pe resort, replica unui coleg de cenaclu, altfel poet şi el. După o lectură din, atunci, proaspătul Mircea Dinescu: vouă nu vi se pare că ăsta trage la poezie mare? Nu discutăm acum că trăgea, nici cât l-a ţinut. Giuseppe Masavo nu trage la poezie mare. Dar aplombul, dezinvoltura, nonşalanţa, insolenţa chiar (dozată controlat aceasta din urmă) sar în ochi. Ăsta sunt, altul mama nu mai face, spune surâzând poetul.

Interesant, e al doilea poet consecutiv, în hazardul cronologic al cronicilor, care debutează în volum la o vârstă matură. După ce se exersase prin reviste studenţeşti. Chiar faţă de Arghezi şi grupul de la Târgovişte. În fine, n-am găsit o bibliografie oficială a autorului, ci doar o listă a volumelor din 2013 până acum. Producând aceeaşi senzaţie de a fi debutat doar la atingerea definirii literare consistente.

Dar nu ne putem rezuma la o impresie de ansamblu. Avem datoria de a oferi un raport de lectură amănunţit, cel puţin la nivel minimal. Volumul e structurat pe trei capitole mari: Cineva scurmă, se aude-o turmă, Când înfloreşte palma şi Negreala de sub unghii. Senzaţia de lungime a poemelor e întrucâtva derutantă, ceea ce se vede doar în tabla cuprinsului. Unde fragmente mai mult sau mai puţin autonome sunt marcate nenumerotat, dar vizibil. Prin citarea primului vers. În text fragmentele sunt separate de asteriscuri. Ceea ce e mai familiar prozei. De fapt, unele fragmente s-ar apropia de departe de poemele în proză. Sigur, Giuseppe Masavo nu-i Saint John Perse, dar jocul inserturilor de subspecie ţine de îndrăzneala autorului. N-aş putea aprecia cât nativă, cât fabricată. Oricum stăpânită şi folosită.

Jocul structural nu e monoton. Alternează poeme unitext (n-am găsit alt termen diferenţiat), ba chiar unele, precum discurs pedagogic, au, la rândul lor, o structură internă, înaintea ultimului vers concluziv fiind inserate alte opt, cu ton diferit. Cititorul fiind ajutat să le diferenţieze de masa poemului prin culegerea acestora cu italice.

Dar această structură anatomică se restrânge la primul capitol. Într-al doilea un singur text, alte poeme pentru jupâneasă, are patru momente, chiar numerotate. Consecvent, nr. 2, cel mai substanţial, mai plastic chiar, e cules iar cu italice. Titlul celui de-al treilea capitol ar sugera că nu e vorba de o concluzie generală, ci, mai degrabă, de texte cumva în completare. Iar la pag. 84 (din totalul de 90) un poem e lăsat fără titlu.

Folosesc termenul anatomie pentru a descrie structura primului ciclu. Vorbeam chiar de o anume autonomie a subcomponentelor separate prin astericsuri. Dar nu completasem şi nu putem întârzia mai mult s-o facem acum, dacă am face exerciţiul de a ignora atât asteriscurile, cât şi corpul de literă şi am considera textul otova, fără nicio îndoială, omogenitatea şi personalitatea textului ni s-ar impune. Asta e, de fapt, constatarea la care termenul anatomie trimite. N-am spus fiziologie. Organele au funcţii separate, definite, textură individuală. Bun. Dar sunt alcătuite tot din celule, iar asamblarea lor în organism defineşte o entitate diferită de fiecare în parte. Să facem doi paşi mai departe. Limbajul poetic la nivel de cuvinte şi figuri de stil, foarte personal, al lui Giuseppe Masavo ar fi reprezentat de celulele din care întregul organism e constituit. Exprimând omogenitatea textului.

Să trecem la text. Personalitatea, dezinvoltura şi accentul ludic, decantate din limbajul specific, se îmbină cu bunul simţ: „am argint viu în sânge, dar ştiu: / lumina vine şi din cărţile altora (pag. 7); „Dumnezeu mă îngăduie / numai eu nu ştiu încă ce vreau” (pag. 15). Nu voi da contraexemple. Sunt prea multe şi dau textului marca identitară.

Între nenumăratele figuri de stil, să nu omitem jocurile de cuvinte. Căci ar fi fost de mirare să lipsească: „şi-ar mai fi / că nu-i încă zeamă de vie/ ta belle vie (pag. 70); „scriu ca labiş, o, ma biche” (pag. 65, în chiar textul care dă titlul volumului). Dar de-ar fi să notăm nu toate, ci măcar trei sferturi dintre giumbuşlucurile lingvistice, n-am mai termina cronica nici la calendele greceşti. Căci un lucru e fără echivoc. Mai lesne e să citeşti şi chiar să reciteşti volumul lui Masavo decât să selectezi când scrii despre el.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.