top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Cronica literară arrow Transilvania, între ebuliție și emulație (I) (Delia Muntean), nr.6(181), iunie 2018
Transilvania, între ebuliție și emulație (I) (Delia Muntean), nr.6(181), iunie 2018 Print
Iul 25, 2018 at 10:00 PM

 

Delia MUNTEAN

TRANSILVANIA,

ÎNTRE EBULIȚIE ȘI EMULAȚIE (I)

 

          La Editura Școala Ardeleană & Scriptor a apărut recent, sub semnătura lui Mircea Muthu – critic și istoric literar, estetician, comparatist, poet –, al doilea volum de Repere culturale transilvane din tripticul dedicat Centenarului Marii Uniri. Cartea păstrează compoziția celei dintâi, fiind delimitată în două secțiuni: Pro memoria și Inserții contemporane, prin intermediul cărora autorul circumscrie transilvanismul cultural în devenirea lui. Conceptul, așa cum este definit în volumul publicat în 2014, reprezintă „coabitarea etnică și ecleziastică, creuzetul lingvistic, specificitățile imaginarului literar, plastic și muzical (cu influențe reciproce), în sfârșit, posteritatea, dramatică adesea, a des invocatului spirit mesianic în contraparte cu un conservatorism funciar, care pot constitui obiective ale unei analize spectrale a culturii din Transilvania”, demers absolut necesar atât situării noastre în spațiul european, cât și unei mai corecte autopercepții asupra ceea ce am fost și suntem.

          Născut tocmai în inima Ardealului – la 1 ianuarie 1944, în localitatea Iernut, județul Mureș –, Mircea Muthu își oferă sieși, prin trilogia de față, ocazia de a-și lămuri, prin sondarea rădăcinilor, anumite dimensiuni ale personalității proprii asupra cărora și-a pus amprenta acest spațiu. Este, în egală măsură, o modalitate de a-și asuma destinul de cărturar transilvan, cât și o invitație la verticalitate, seriozitate, la reflectarea în profunzime.

          Urmărind, vreme de un secol (din 1918 încoace), istoria Transilvaniei, legitimând-o la nevoie cu linkuri către epoci mai vechi, autorul remarcă, după cum mărturisește în interviul acordat lui Ovidiu Pecican (publicat pentru prima dată în numărul din iulie 1995 al „Ateneu[lui]” băcăuan și inserat acum în Addenda), prezența, la nivelul provinciei, a „sentimentului românesc al ființei” (cu unele obiecții proprii la comentariul noician), care încorporează însă și „duhul ardelenesc”, cele două paradigme având în comun „creștinismul cosmic”, toleranța și „sentimentul de echilibru instabil, perpetuat de-a lungul veacurilor de neșansă” (p. 209). Mircea Muthu recunoaște că devenirea, ca om și cărturar, i-a fost influențată îndeosebi de atribute specifice toposului de origine, precum: „voința […] de cuprindere sistematică”, de împlinire adică a gândului în faptă durabilă, nu de azi pe mâine, implicit în vremuri de restriște; seriozitatea; voluntarismul; tenacitatea; cărturăria; organicul, identificabil în „modul cum [ardeleanul – n.n.] își (re)trăiește istoria, în atașamentul față de valorile date sau create”, și tragicul (p. 208-209).

          Sunt caracteristici datorate unei ambianțe (sociale, economice, politice, ideologice, religioase și culturale) extrem de complexe, care a cunoscut în timp fluxuri și refluxuri ce trebuie (re)examinate ponderat, fără prejudecăți, atât pe orizontală, cât și pe verticală. În susținerea eșafodajului teoretic propriu, Mircea Muthu apelează la documente românești și străine (unele abia aduse la cunoștința publicului specializat), precum și la creații artistice ori la lucrări de critică și de istorie literară ale scriitorilor ardeleni din ultimul secol (Andrei Șaguna, Aron Cotruș, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Ion Mureșan, Al. Cistelecan, Mircea Ivănescu, George Vulturescu, Mircea Petean, Vasile G. Dîncu, Florina Ilis, Marian Ilea, Ștefan Borbély ș.a.).

          În capitolul de început sintetizează „continuitățile” și „polarizările” care au generat evoluția aparte a spațiului transilvan și a relațiilor dintre locuitorii săi. Astfel, circumscriind continuitatea genezică, cercetătorul precizează că „structurile românești au fost girate, direct sau indirect, de prezența tutelară a satului […], cu specificitățile sale psihosociale, unele ancestrale, permanentizate etnologic, lingvistic și cutumiar” (p. 9). Trimiteri la această matrice  se vor regăsi de-a lungul timpului în mai toate operele de factură umanistă, în cuvântările politicienilor ori în discursurile de recepție în Academia Română (Lucian Blaga – Elogiu satului românesc, 1936; Liviu Rebreanu – Laudă țăranului român, 1940).

          Mircea Muthu identifică, de asemenea, o continuitate profesională, datorată, printre altele, unor tipologii distincte, menținute la nivel de familie, din pricina vremilor tulburi, maximum trei-patru generații (țăranul, dascălul, preotul, avocatul, ziaristul, istoricul, prelatul, funcționarul, militarul), cât și una instituțională, ce cunoaște izbânzi precum „Societatea filosofească a neamului românesc din Mare Principatu Ardealului” (1795), denumită – din 1867 – ASTRA, Universitatea clujeană, diverse academii, Institutul de Cercetări Speologice (primul de acest gen la nivel mondial, creat în 1920 de savantul Emil Racoviță), Societatea Scriitorilor Români din Ardeal (1936), revistele „Transilvania” (1868-1945), „Tribuna”, „Familia”, „Telegraful român” etc.

          Li se adaugă continuitatea confesională românească, cel mai „dramatic” polarizată, mai ales după semnarea în 1437 a documentului Unio Trium Nationum, în baza căruia – singurele națiuni recunoscute în Ardeal fiind ungurii, secuii și sașii –, românii sunt declarați iobagi și sunt acceptate doar patru religii: catolică, luterană, calvină și unitariană. Cu toate declarațiile și memoriile trimise, veacuri la rând, către Curtea Imperială de la Viena – cum au fost cele iscălite de episcopul Inochentie Micu Klein (1735) ori de corifeii Școlii Ardelene (Supplex Libellus Valachorum, 1791 și 1792) –, scrieri ce avansau drept argumente „superioritatea numerică indiscutabilă, originea romană și continuitatea pe teritoriul vechii Dacii” (p. 20), doleanțele românilor au fost de fiecare dată ignorate, aspect care a determinat stingerea atașamentului față de „bunul împărat” și orientarea tot mai accentuată către celelalte provincii românești, în vederea unificării.

          Remarcăm, în acest context, valorificarea de către Mircea Muthu inclusiv a unor lucrări de dată mai recentă, semnate de Mircea Popa, Doru Radosav, Sorin Mitu, Adrian Lesenciuc, Andrei Pipidi. Din rândul lor se detașează Sorin Mitu, care condamnă „petiționalismul” ce a însoțit atâta vreme istoria românilor din Ardeal pe motiv că percepția de sine a acestora „este puternic orientată în afară, împotriva tuturor celor care nedreptățesc și lezează națiunea română, găsindu-și punctul de referință nu în propria realitate [subl. MM], ci în percepțiile adverse ale celorlalți” (repr. la p. 27). Or, găsim scris la pagina 29, dacă e să ținem seama (și nu se poate altfel) de afirmația lui Ioan Rațiu în cadrul Procesului din 12 mai 1894 al Memorandumului, „existența unui popor nu se discută, se afirmă” (repr. la p. 29).

          Și continuitățile etnice au fost puternic polarizate; învățământul se desfășura în limba maghiară, iar în orașele mari din Ardeal multă vreme românilor le-a fost interzis să se stabilească. Mircea Muthu vede însă dincolo de toate aceste amputări de natură politică, ideologică, administrativă ori lingvistică. Domnia sa nu omite faptul că interferențele au stimulat cărturarii – români, maghiari, germani –, le-au modelat identitatea, „uneori prin comparație, alteori prin alternanță sau chiar tacită opoziție” (p. 40). În spațiul transilvan, cu toate împlinirile și neîmplinirile lui, s-au născut și s-au format scriitori reprezentativi ai culturii române: Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu, George Coșbuc. Prozatorul Ioan Slavici, de pildă, după ce a învățat la Liceul maghiar și la cel german al călugărilor minoriți, și-a făcut studiile superioare la Budapesta și Viena, „pe cheltuiala împăratului” (p. 37). Liviu Rebreanu a urmat „Polgari fiu iskola” din Bistrița și Școala de honvezi din Sopron, primele sale scrieri fiind redactate în limba maghiară. George Coșbuc a citit la cenaclul Asociației „Virtus Romana Rediviva” de la Gimnaziul din Năsăud atât creații proprii, cât și din lirica lumii, printre autorii îndrăgiți aflându-se Petöfi Sándor, „poetul maghiar născut într-o familie cu origine dublă, sârbă și slovacă și care semna, la început, cu numele de Petrovich” (p. 36-37).

          Reținem, legat de acest aspect, o definiție a scriitorului ardelean împrumutată dintr-un studiu sociologic publicat de Liviu Malița în 1997, cu titlul Eu, scriitorul. Condiția omului de litere din Ardeal între cele două războaie: „Sunt scriitori «ardeleni» acei autori români, de naționalități diferite, care s-au născut, înainte și după 1918, în Transilvania, dar și în Banat, Crișana și Maramureș” (repr. la p. 50). Formularea pare a transcende polarizările politice și etnice, cu toate că, în practică, ele se prelungeau în polarizări instituționale, profesionale și culturale. Din fericire, „ebuliția” s-a convertit adesea în „emulație”, stârnind creativitatea în toate domeniile. Câteva concretizări: în 1896 ia naștere Școala de pictură de la Baia Mare, urmată la scurt timp de înființarea, în contrapondere, a Breslei Barabás Miklós (1929), viitoarea Organizație a Artiștilor Maghiari din Transilvania;  în 1928 se înființează la Cluj Societatea Scriitorilor Maghiari din Ardeal „Helikon”, iar în 1936 Societatea Scriitorilor Români din Ardeal.

Mircea Muthu observă faptul că „Helikon” se dorea, în egală măsură, o replică la aservirea față de interesele Budapestei: „Transilvania nu există doar ca entitate politică, ci și din punct de vedere geografic, istoric, chiar și juridic și, mai presus de toate, în conștiința comună ea va exista, desigur, până când se va schimba opinia publică despre noi în Ungaria și mai cu seamă la Budapesta […]. Conștiința transilvană particulară va trăi în noi până la sfârșitul timpurilor” (repr. la p. 51). Avem de-a face implicit cu o recunoaștere din partea etniilor cu care am conviețuit a transilvanismului, concept care va fi nuanțat de către același Károly Kós la câțiva ani de la Unire în revista „Erdély Helikon” a asociației amintite: „Există un psihic transilvan, care nu este un privilegiu al maghiarimii, ci o predestinație a comunităților germane și române din Transilvania” (repr. la p. 52).

          Un rol semnificativ l-a avut, de asemenea, paradigma germană, concurată, cu vremea, de cea franceză. Acestea „ar fi putut preface Transilvania – notează Mircea Muthu la pagina 41 – într-un veritabil model sociocultural pentru Europa timpului, și asta dacă n-ar fi existat schițatele fricțiuni etnice și confesionale. Au fost suplinite întrucâtva de relațiile mai mult individuale, culturale, afine spiritual, în numeroase dialoguri epistolare ce recuzau, chiar dacă fără ecouri răsunătoare, încrâncenările politice și etnice”.

Trecând în revistă continuități și polarizări precum cele de mai sus, Mircea Muthu revine frecvent asupra necesității revizitării lor cu înțelepciune și cumpătare, uzând de surse autorizate, fidele adevărului istoric și realității înfățișate. Autorul consideră că o atare „voință de afirmare plenară a Provinciei” (p. 45), cumulată cu nevoia înfăptuirii Unirii celei mari, a făcut ca scriitorii (cărturarii în genere) să fie mult mai energici și mai convingători decât oamenii politici și capii armatei în reclamarea/obținerea ei. Este deosebit de relevant în acest sens discursul rostit la mai puțin de un an de la Unire (3 noiembrie 1919) de către Regele Ferdinand I la inaugurarea Universității Naționale a Daciei Superioare din Cluj: „Placée dans un pays où les différentes nationalités ont toujours vécu chacune sa vie propre culturelle et à son pouvoir civilisateur, elle a la noble mission d’ouvrir ses portes à tous ceux qui ont le désir de se chauffer aux rayons de sa lumière ardente, prouvant ainsi au monde entier que, dans la Roumanie agrandie, la science ne demande pas au jeune homme studieux à quelle nationalité il appartient: avec le même amour elle recevra tous sous ses ailes maternelles” (repr. la p. 46-47).

Pe de altă parte, așa cum unii intelectuali maghiari refuzau subordonarea budapestană, au existat voci și printre cărturarii români care nu agreau centralismul promovat de București. Este citat Onisifor Ghibu, care condamnă dizolvarea în 1923 de către Octavian Goga a Consiliului Dirigent al Ardealului, considerând că acestei provincii „trebuia să i se fi lăsat posibilitatea ca, în cadrul României reîntregite, să-și dezvolte posibilitățile și metodele sale de muncă și de experiență într-un tipar propriu” (repr. la p. 43).

Cumularea, pe parcursul acestui prim capitol al volumului semnat de Mircea Muthu, a diverselor opinii privind transilvanismul, relațiile interetnice și interprovinciale denotă rigoare și probitate intelectuală, nevoia de împlinire umană și profesională prin cunoașterea întocmai a trecutului. Convingerea care se desprinde este aceea că Ardealul, cu toate ale lui, „nu se contrapune patriei întregi, așa cum și specificul național nu face decât să dea sens universalității” (Ioan-Aurel Pop).

                                                         (Continuare în numărul viitor)

 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.