top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Proză arrow Cu moartea pe viață călcând (Grigore Ciascai), nr.6(181),iunie 2018
Cu moartea pe viață călcând (Grigore Ciascai), nr.6(181),iunie 2018 Print
Iul 25, 2018 at 11:00 PM

Grigore CIASCAI

CU MOARTEA PE VIAȚĂ CĂLCÂND

Am văzut cum arată sfârșitul lumii. Pentru mine apocalipsa  a venit în penultima zi a lunii octombrie a anului 1971. Abia luasem micul dejun și ne pregăteam pentru activitățile trecute în program, când a sunat alarma pentru întreaga unitate. Nu împlinisem două luni de cătănie, dar învățasem ce trebuie să facem în astfel de situații. În câteva minute eram echipați, adunați pe platou și gata de plecare în misiune. Era o agitație neobișnuită printre cadrele militare, semn că nu ne-au alarmat ca să ne ducă la culesul porumbului, chiar dacă în acel an, pentru prima dată, unitățile de securitate și-au trimis militarii la strânsul recoltei, dar numai în județele unde își aveau sediile. Deruta era mare în rândurile ofițerilor, iar neliniștea a început să se cuibărească prin sufletele noastre. După vreo jumătate de oră, comandantul unității s-a decis să ne vorbească. Ne-a spus că o parte dintre noi vom pleca imediat în misiune, la un obiectiv din județul Hunedoara. Vom merge fără armamentul din dotare, fiind vorba despre o acțiune de ajutorare a unor oameni care au avut de suferit de pe urma stihiilor naturii. Aleșii pentru misiune am fost noi, cei din școala de gradați, cam șaizeci de persoane. În cinci minute ieșeam pe poarta unității în autocamioanele de intervenție. Drumul a durat cam două ore, dar nu ne-am plictisit, chiar dacă afară nu puteau să se uite decât cei așezați la coada camionului, atunci când dădeau puțin prelata la o parte. Ei ne spuneau prin ce localități trecem, iar noi jucam cărți, moțăiam sau povesteam cu vocea scăzută, ca să nu se supere comandantul de pluton. Nu cunoșteam zona și nici nu ne interesa pe unde o străbatem. Așteptam să ajungem, să ne apucăm de treabă și să ne întoarcem la cazarma noastră „dragă”. Nu am făcut niciun popas până ce am coborât pe un fel de platou betonat, așezat în fața unor clădiri cenușii, vechi, destul de scunde, așa cum se găsesc prin localitățile muncitorești de munte. Nu eram singurii militari, cei veniți mai repede se adunau în formație, iar alții continuau să sosească. Erau numai militari din trupele de securitate, lucru care ne-a făcut să credem că e vorba de o chestiune serioasă. Altfel de ce să nu fi fost aduși cei de la infanterie, geniu, artilerie sau transmisiuni, mai ales că unitățile lor erau mult mai aproape de locul nenorocirii? Pentru că numai de nenorocire putea fi vorba din moment ce toți civilii pe care i-am văzut prin preajmă plângeau în hohote, iar femeile urlau și se văicăreau cum niciodată n-am mai văzut până atunci.

Nu știu cât a durat până ce platoul s-a umplut de militari. Apoi ne-au adunat în careu și un general a început să ne prezinte misiunea pentru care am fost aduși. În dimineața acelei zile, în jurul orei cinci, digul de protecție al iazului de decantare s-a rupt, viitura a măturat totul din calea ei, inclusiv câteva case locuite, dar și blocuri. Erau date dispărute mai multe persoane și sigur erau și câțiva morți. Generalul urma să conducă întreaga acțiune după un plan pe care zicea că l-a stabilit împreună cu autoritățile locale. Ne-a avertizat că acțiunea de salvare va fi supravegheată de tovarășul Ilie Verdeț, membru al Comitetului Central al PCR, dar și de ministrul minelor. Hopa, mi-am zis în sinea mea, treaba e groasă rău de tot, că altfel nu veneau mahării din București. Noi, cei din Compania I, am fost dați în primire unui colonel și imediat ne-am dus spre obiectiv. Ne-a împărțit în grupe, explicându-ne cam ce ar trebui să facem, dar se vedea că și el și ceilalți șefi erau depășiți de situație. Și nici nu putea să fie altfel, pentru că sigur nici ei nu s-au confruntat vreodată cu așa ceva.

La câteva sute de metri de locul unde ne-am adunat se întindea o mare de noroi, locul valurilor fiind luat de niște bolovani imenși, rămași încremeniți în cele mai bizare poziții. Părea că pulpa aceea cenușie, în care din loc în loc se puteau distinge pete albastre, galbene și de alte nuanțe, a fost oprită pe neașteptate din drumul ei către vale de un îngheț atât de puternic, încât a încremenit totul în doar câteva secunde. Trunchiuri de copaci rupte, conducte din fier contorsionate, lemne uscate, scânduri, bucăți de tablă făceau parte din priveliștea apocaliptică ce se deschidea vederii. Undeva, mai sus, un bloc de locuințe din prefabricate, din care doar partea dinspre est – o scară, cum a spus un localnic – era în picioare, dar puhoiul dezlănțuit o golise de conținut. Mai erau două blocuri rămase pe verticală, înconjurate de mâl până la nivelul ferestrelor de la parter, rămase așa datorită poziționării lor în afara direcției principale pe unde a venit viitura. Apoi am aflat că micuța așezare avusese în urmă cu șase ore încă șase blocuri, care acum nu mai erau. În ele se aflau oameni, mai ales copii și femei, pentru că o parte dintre bărbați erau la muncă în schimbul de noapte sau erau plecați pe la casele de la țară după alimente. Noi, cei sosiți din toate părțile, urma să-i căutăm în acea mare de mâl, pietre, metale și lemne ca să-i redăm aparținătorilor. Dacă la sosire se vorbea despre „găsirea și salvarea supraviețuitorilor”, după ce s-a văzut dimensiunea dezastrului, cuvintele respective au dispărut brusc din limbajul celor care am fost aduși la locul catastrofei.

Aproape cinci kilometri în lungime și vreo doi lățime avea „lacul” nou format în mijlocul așezării. Era ca un tort imens, cu o grosime de cinci-șase metri la mijloc și sub un metru pe margini. „Blatul” era ornat din belșug cu mobilier, aparate electrocasnice, copăi, mașini, uși, ferestre. Iar sub el se aflau oameni înecați de noroi, sfârtecați în urma loviturilor primite, arși de cianuri și alte substanțe toxice depozitate în iaz. „Decantorul”, cum îl numeau localnicii, n-a mai rezistat pentru că, inconștienți, diriguitorii mineritului din zonă au dispus depozitarea în continuare a deșeurilor rezultate din prepararea minereului, cu mult peste capacitatea proiectată. Ca să nu mai spunem că digul era ieșit demult din termenul de folosire. În cele patru zile cât am rămas acolo am aflat că pentru „decantor”, cu puțin timp în urmă, a venit o comisie tehnică de la București ca să verifice starea digului. Experții în baraje au concluzionat că digul era încă trainic, așa că iazul nu trebuia închis, cum susțineau câteva voci locale. Ministrul minelor s-a bucurat când a citit raportul comisiei de evaluare și a alocat fonduri pentru ca la Certejul de Sus să se organizeze un bairam de pomină, sub pretextul împlinirii a 225 de ani de minerit pe acele meleaguri. După cinci zile de la chef, digul a cedat și jumătate din comunitatea care se distrase de mama focului era fără suflare sub mâl. Povestea, păstrând proporțiile, aducea un pic cu tragedia de pe „Titanic”. Oamenii au mâncat, au băut și au dansat de minune la umbra digului, care se putea rupe și atunci fără probleme. Poate că, dacă nu era hărmălaia atât de mare, ar fi auzit zgomotele produse în interiorul lui și și-ar fi putut da seama de primejdia ce-i păștea.

Am fost repartizat în grupa care urma să se ocupe de transportul și spălarea cadavrelor scoase la suprafață de cei aflați în „linia întâi”. Am primit echipament special alcătuit din cizme lungi de cauciuc, mănuși din același material, mască de protecție și combinezon impermeabil. Arătam aproape ca și astronauții americani Armstrong și Aldrin, pe care i-am văzut la televizor, în 20 iulie 1969, ieșind din Apollo 11 și coborând pe Lună. Nu văzusem până atunci un om mort, în afară de bunica mea pe când aveam vreo zece ani, așa că au început să-mi tremure genunchii. Înainte de a „intra în pită”, responsabilul grupei ne-a întrebat dacă suntem în stare să executăm misiunea, având posibilitatea să renunțăm și să fim trimiși la alte activități, că era de muncă peste tot. Niciunul dintre noi n-a făcut pasul în spate, așa că am trecut la pregătirea locului de muncă. Ne aflam la sfârșitul lunii octombrie, dar afară erau șase sau șapte grade sub zero. Frig și ceață, de parcă urma să vină sfârșitul lumii.  Și, după câteva minute, chiar a sosit. Pe platoul betonat din fața căminului cultural am tras furtunurile de la una dintre autospecialele pompierilor și am verificat presiunea. Alții au aranjat în sala mare a căminului mesele pe care le-au găsit într-o încăpere așezate una peste alta. Cred că erau mesele folosite când se organizau nunți, botezuri sau alte evenimente fericite din viața oamenilor. Dintr-o dubă am descărcat teancuri de salopete și ciorapi albi. Nu am fost gata cu pregătirile, că o autobasculantă ne-a și adus primele trei cadavre. Am luat câte o pătură și ne-am dus la mașină. Inițial am crezut că e doar o probă de încercare, ca să vadă dacă suntem în stare să ne descurcăm. În bena mașinii, fără oblon în spate, erau trei grămăjoare de mâl și nimic altceva. Când am urcat pe platformă am văzut pete de sânge ieșite prin crusta de noroi la cadavrul din mijloc. Nu, nu era nicio încercare de testare a psihicului nostru, ci trei cadavre adevărate, dintre care două ale unor copii. Le-am pus în pături și le-am așezat pe platou, după care am dat cu jetul de apă pe ele. Incredibil cât de greu se dezlipea mâlul de piele! Ne-au trebuit câteva minute bune ca să le facem să arate a cadavre umane. O femeie căreia îi lipseau o mână și o parte din ceafă, plină de arsuri, julituri și vânătăi, a fost primul „pacient” căruia am reușit să-i dăm forma apropiată de realitate. Pe copii i-am întors pe toate părțile și am îndepărtat pământul de pe ei. Aveau cam patru-cinci ani. Cadavrele aduse erau complet goale. Ne-am mirat, dar nu am spus nimic. Explicația a venit de la unul din „civilii” care supravegheau activitatea. Cianura și alte substanțe toxice conținute în pulpa din iaz au acționat imediat asupra materialelor textile, distrugându-le în totalitate. Aveam să ne convingem de corectitudinea explicației, pentru că toate cadavrele sosite la rampa noastră erau în această situație. Am dus trupurile celor trei în sala mare a căminului și le-am pus pe câte o masă. Colegii din grupă au îmbrăcat femeia în salopetă, iar pe copilași i-au învârtit în cearșaf, lăsându-le numai capul afară pentru a putea fi recunoscuți de cei care vor veni să-i revendice.

Totul în jurul meu era rece, țeapăn. Noroiul ce l-am îndepărtat de pe corpurile celor trei cadavre a prins crustă pe platoul de beton. Nu-l îndepărtăm încă, așteptăm să se facă o grămadă mai mare din mâlul pe care îl vom desprinde de pe alte trupuri. Femeia și copiii stau cuminți în răcoarea căminului cultural, așteptând pe cineva să-i recunoască și să-i scoată de aici. Ni s-a spus că îi vor duce în cimitirul așezării și vor avea măcar parte de gropi individuale, unde să se odihnească pe veci. Și dacă nu mai trăiește nimeni din familiile lor? Atunci vor ajunge în una din gropile în formă de „L”, care au început deja să fie săpate, preventiv, la marginea cimitirului cu un buldoexcavator. Peste sicrie se va împinge cu lama mașinăriei pământ înghețat. La primăvară, după ce se va așeza, vor completa groapa cu pământ reavăn, pentru ca terenul să fie nivelat, uniformizat și în câțiva ani nimeni nu va mai ști ce se află sub el. Scurta viață le-a fost rânduită și uniformizată de alții, dar și după moarte vor avea parte de aceleași „privilegii”.

Tremur de frig și de frică. Nu îmi scot masca de pe figură decât atunci când simt că nu mai pot respira cu ea. Nu vreau să mi se vadă fața palidă, pentru că sunt convins că e albă ca varul. Stau în combinezon, încotoșmănit, înfofolit și sunt convins că el mă apără nu numai de microbii de pe cadavre, dar îmi asigură protecția și izolarea față de lumea din jur. În cochilia asta de plastic și cauciuc mă simt în siguranță. Parcă n-aș mai vrea să ies niciodată din ea. Sunt doar unul dintre străinii veniți de departe pentru a da o mână de ajutor acestor oameni nenorociți care, în câteva minute, și-au pierdut tot ce aveau pe lume. Cu siguranță că mulți dintre ei sunt mai nenorociți decât cei care au murit. Poate chiar își doresc să se afle în locul celor care nu mai sunt. Practic, cei morți nu mai au nevoie de ajutorul nostru. Pentru ei nu mai contează dacă îi vom găsi azi, peste o săptămână sau niciodată. Până la urmă tot sub pământ vor ajunge. Și atunci pentru ce să fie spălați, reasamblați și îmbrăcați în salopete? Pentru că așa e creștinește, ar putea fi singurul răspuns logic.

În jurul căminului a început să se adune lumea, curioasă să vadă pe cine vom așeza pe mese. S-a făcut un cordon de militari ca să nu-i lase pe oameni să se apropie de locul nostru de muncă. Se va stabili „de sus” când vor putea să intre pentru identificarea morților. Până atunci nu le rămâne decât să bocească, să povestească grozăviile pe care fiecare le-a văzut, să se roage și să mulțumească lui Dumnezeu pentru că azi dimineață, la ora cinci, le-a călăuzit pașii pe undeva în afara perimetrului în care s-a mutat „Decantorul” din deal. Se aude zgomot de motor și ne pomenim cu două mașini, în care se află mai multe mormane acoperite cu mâl. Cunoaștem lecția, știm ce avem de făcut. Ne-a trebuit mai mult de o jumătate de oră să curățăm cele șapte cadavre. Un singur bărbat, două femei și patru copii. Nu știu cine va reuși să recunoască două dintre cadavre. Aproape că nu mai au fețe. Colegului care întorcea un cadavru pe cealaltă parte, ca să-l pot spăla cu furtunul, i s-au muiat picioarele și a căzut pe o parte lângă trupul inert al micuțului. Au sărit sanitarii din echipa medicală, l-au pus pe targă și l-au scos din „teatrul de operațiuni”. A avut o „cădere”, n-a mai suportat, a leșinat, dar acum e bine, e în afara pericolului, ne-a spus după un timp unul dintre sanitari. Sigur că îi este bine. Chiar foarte bine. Totul e în ordine. Situația e sub control. Viața merge mai departe. Pentru unii.

Aveam deja zece cadavre întinse pe mese și lumea de afară se agita, fiind tot mai greu de stăpânit. Apoi am auzit un strigăt sfâșietor venit dinspre grupul de civili, care ne-a paralizat pentru o clipă mișcările. Nu mai știam ce să facem câtă vreme bărbatul acela urla și plângea de durere, acoperind toate celelalte zgomote din jur. Din ceea ce spunea printre lacrimi și sughițuri, am reușit să înțelegem că omul a fost plecat noaptea trecută din localitate, iar când s-a întors nu și-a mai găsit nici casa, nici soția, nici pe cei doi copii preșcolari. La felul cum își manifesta durerea, eram convins că nu avea să reziste prea mult, va înnebuni în minutele următoare. A intervenit un medic, sanitarii i-au dat o injecție, apoi l-au urcat în una din zecile de ambulanțe care așteptau prin zonă și cred că l-au dus la spital. Am constatat că deja trecuse de orele amiezii. Nu îmi venea să cred că eram în activitate de aproape patru ore. Un locotenent ne-a spus că urmează să ni se aducă masa de prânz, pregătită la bucătăria de campanie care a venit de la unitate în urma noastră. Mâncarea era ultimul lucru la care ne-am fi putut gândi. Am refuzat-o, motivând că nu mai e mult până diseară și vom mânca atunci, la cort. Oare ce gust ar fi avut mâncarea servită în acest cadru? Și cât ar fi rămas în noi după ce i-am fi dat drumul în stomac? N-a insistat, părea chiar mulțumit cu varianta asta.

Până ce s-a întunecat am spălat încă zece morți. Proporția victimelor era cam aceeași, mai mulți copii și femei, mai puțini bărbați. Trupuri deformate, fețe mutilate, tumefiate, organe lipsă, arsuri pe toată suprafața corpului. Multora dintre ele le lipseau brațele sau picioarele și nu aveam de unde să le completăm ca să le putem așeza „întregi” pe mese. Cine știe pe unde s-au rătăcit. Prin mâlul ucigaș erau greu de găsit și cadavrele, darămite mâinile și picioarele nenorociților. Totuși, printre cadavrele aduse ulterior, am aflat câteva mâini și picioare care nu aparțineau vreunui mort din „lotul” respectiv. Le-am spălat și le-am așezat lângă trupurile  de pe mese, cărora le lipseau. Ce destin ciudat! Se putea ca un mort să ajungă să fie îngropat în câteva locuri diferite. Capul și trupul într-un loc, mâinile și picioarele în alte gropi. Asta în cazul în care n-au nimerit în gropi comune. Că acolo nu mai conta dacă sunt întregi sau ciopârțiți. O parte dintre morți aveau gurile pline cu mâl, nisip și pământ, îndepărtarea acestora fiind foarte anevoioasă. Fălcile le erau încremenite și nu se muiau nici după ce le puneam sub presiunea apei. Scoteam materialul aproape înghețat din gurile lor cu ajutorul unor bețe din lemn, asemănătoare cu plantatoarele folosite în grădinile de zarzavat. Dar oricât de bine le curățam și le spălam, câte o dâră cenușie, pământie tot se mai scurgea din gurile lor. Sala căminului arăta înfiorător. Ceva asemănător văzusem în imaginile din lagărul de exterminare de la Auschwitz-Birkenau. S-au făcut și aici fotografii. Procurorii care au preluat cazul au fotografiat fiecare cadavru, dar au făcut și poze de grup cu morții întinși pe mese. I-au imortalizat pe peliculă goi, dar și costumați în salopete sau acoperiți parțial cu cearceafuri.

Seara ne-am retras în corturile de campanie, curioși să aflăm ce s-a întâmplat în celelalte puncte unde au acționat militarii. Încărcarea și transportul sterilului scurs din „decantor” s-a făcut în mai multe locuri. S-a intervenit cu încărcătoare frontale de mare capacitate, dar și cu lopeți acolo unde stratul depus era mai subțire. În unele locuri se va lucra nonstop, la lumina farurilor de la mașini și utilaje, dar și a unor proiectoare montate în cursul zilei. În preajma utilajelor de încărcare și la locurile unde se descărca sterilul, au fost postați oameni care aveau misiunea de a verifica să nu fie vreun cadavru luat în cupă sau descărcat din bena autocamionului. Vestea neagră a fost că doi militari – din alte unități –, care  încercau să ajungă la trei victime rămase agățate de crengile unui copac smuls din rădăcini, au căzut într-o groapă cu mâl și n-au mai putut fi salvați. Au crezut că sterilul, care le ajungea până la genunchi, are aceeași grosime, dar în drumul lor au dat de groapa aceia nenorocită, care i-a înghițit în câteva minute. Li s-a aruncat un furtun de care să se agațe, dar în zadar au încercat militarii să-i tragă de acolo, plumbul și celelalte metale din mâl s-au dovedit a fi mai grele. Au fost strigăte disperate ale celor care încercau să-i salveze, dar mai cu seamă ale celor care simțeau cum moartea îi trage în jos de picioare și ei nu mai aveau puterea să se împotrivească. Cred că, dacă Dumnezeu s-a uitat la ce s-a întâmplat în zilele acelea, a avut toate motivele să regrete că a creat lumea. Militarii au murit înecați în noroi, privind pentru ultima dată cerul plumburiu de unde sperau să le vină salvarea în ultimul moment. N-a venit nimic. În compensație probabil, vor ajunge în ceruri, că prea erau tineri și nevinovați. Dar înainte de asta o să treacă pe la noi, la spălătorie, să-i facem frumoși și să-i pregătim pentru marea călătorie. Că așa cum vor arăta după ce vor fi scoși din groapă, n-au cum să fie recunoscuți la intrare în Rai. Ba chiar pot fi confundați cu alți păcătoși, cărora nu le este locul în Grădina Domnului. Toți cei din cort aveau de povestit scene înfiorătoare pe care le-au văzut cu ochii lor. Și eram doar la sfârșitul primei zile…

Zona era izolată complet de restul lumii. Nimeni nu putea veni, dar nici nu putea pleca fără aprobarea autorităților. Cred că în cursul nopții s-au transmis noi indicații despre cum să fie gestionată tragedia. În primul rând, trebuia diminuat numărul morților. Bilanțul primei zile era catastrofal – douăzeci de morți găsiți și doi militari înghițiți de nămol –,  în condițiile în care nici măcar un sfert din zona calamitată nu a fost curățată. Dimineața, când am sosit la spălătoria de cadavre, erau mult mai mulți „civili” care dădeau ordine față de ziua precedentă. Ne-am echipat rapid în costumele de „astronauți” și am început lucrul, pentru că în cursul nopții au fost aduse trei cadavre descoperite de cei puși să urmărească încărcatul și descărcatul sterilului. Nu cred că au fost lovite de cupa încărcătorului frontal sau de lama buldozerului, însă arătau groaznic. După ce le-am spălat și curățat cât de bine s-a putut, nu eram convinși că bucățile acelea de carne sunt, totuși, trei oameni. Mă rog, foști oameni. Ne uitam și nu ne venea să credem ce vedem. Nimeni nu a scos niciun cuvânt până ce unul dintre cerberii civili a intervenit, ordonând să fie duse cadavrele într-o cămăruță a cărei ușă dădea în sala mare. Nu voiau să fie văzute de cei care urmau să vină la identificarea morților. Măsură înțeleaptă, pentru că, și dacă cineva le-ar fi studiat cu microscopul, i-ar fi fost imposibil să le recunoască. Erau prea mulți morți în cămin, așa că ni s-a spus să trecem la punerea lor în sicrie. A venit un individ cu un registru în mână și altul cu niște cartoane pe care erau prinse câteva fotografii. S-au uitat la cadavre, au făcut tot felul de însemnări în registru, au privit fotografiile și, după vreo oră, am fost chemați să așezăm cadavrele indicate de cei doi în sicrie. Se pare că în cursul nopții au fost aduși din colonie câțiva oameni din cei scăpați teferi, care au ajutat la identificarea victimelor. Primele coșciuge pe care le-am încărcat în dube aveau înăuntru morții recunoscuți, identificați. Rând pe rând, am expediat vreo cincisprezece cadavre. Spre sfârșitul zilei am împachetat în sicrie și cadavrele pe care nu le-a revendicat nimeni sau erau imposibil de identificat. Nu știam unde le transportă, dar seara, în cort, la „ședința de bilanț”, am aflat că majoritatea au ajuns în gropile săpate în apropiere. Câteva sicrie au fost duse în localitățile din zonă, de unde proveneau victimele. Se vorbea de încă un militar mort, dar nimeni din cei aflați în cort nu a putut da amănunte. Noi, cei din echipa de spălători, am „raportat” un număr de optsprezece cadavre „reabilitate” și așezate pe mese în așteptarea identificării.

În ziua a treia, au venit morții pe bandă rulantă. A fost nevoie de încă o autospecială de-a pompierilor ca să putem cupla un alt set de furtunuri. Ceva s-a întâmplat peste noapte. Mă refer la ordinele primite din capitală. Tot personalul de supraveghere era foarte agitat. Deși se fereau să vorbească în fața noastră, am reușit să prind câteva fragmente din discuțiile lor. Se pare că li s-a impus să încheie cât se poate de repede „cazul”, pentru că povestea a ajuns în presa străină, unde se vorbea despre sute de morți în urma accidentului. Vremea de afară avea tendințe de încălzire, așa că puteau apărea complicații din cauza cadavrelor care stăteau de trei zile sub mâl. Au fost aduse noi utilaje de încărcare de la unitățile industriale din zonă. S-a înaintat mult din toate părțile, dar mai era destul până la mijloc, acolo unde stratul de nămol era cel mai gros. Se muncea de zor în toate fronturile de lucru. Celor care urmăreau ca să nu fie încărcate cadavre în benele autocamioanelor le era din ce în ce mai greu să facă față. Dar se descurcau, din moment ce în sectorul nostru mașinile care aduceau morții stăteau la coadă. S-a scurtat mult și timpul de așteptare a morților așezați pe mesele din căminul cultural. Veneau cei doi cu registrul, însoțiți de trei-patru civili, scriau ceva în el, confruntau fotografiile lor cu chipul mortului, atașau bilețele cu numele victimei, asistau la punerea în sicriu, după care militarii îl duceau la mașină. Pe cei desfigurați complet continuam să-i depozităm în cămăruță, dar nici ei nu zăboveau prea mult aici, același scenariu fiind pus în aplicare și în cazul lor. Doar că nu li se puneau bilețele cu numele, iar faza cu fotografiile nu își mai avea rostul.

S-au adunat cam multe în noi, astfel că în ziua a treia au fost câteva situații în care, deși am încercat, nu ne-am putut controla traseul interior de la gură la stomac, așa că am cam dat afară tot ce aveam în interior. Pe parcurs ne-am obișnuit, când ne venea să vomităm o luam repejor spre toaletă și ne descărcam, după care ne reintegram în circuit. Eram epuizați fizic și psihic. Stările emoționale prin care am trecut au început să-și facă efectul. Am intrat brusc într-un domeniu pentru care nu eram pregătiți de niciun fel. Doar doi sau trei dintre noi aveau douăzeci de ani împliniți. „Hai, soldat, nu trebuie să-ți fie frică de morți, că ei nu îți mai pot face niciun rău. Dacă ai fi pe front, cum te-ai descurca? Sau, dacă te-ai fi făcut pompier, era mai bine? Pune-te în situația lui și gândește-te la trupurile carbonizate pe care le scoate din flăcări. Așa că lasă tu emoțiile și frica deoparte, că aici nu își au locul”, îi spunea căpitanul unuia dintre colegii care, după ce a văzut ce trebuie să facem, a început să plângă. Și-a revenit și a continuat alături de noi, dar sigur că nu exemplul cu pompierul căpitanului l-a făcut să treacă peste acel moment. Pentru că burtosul a intervenit doar ca să se afle în treabă. Remarcile lui nu ne-au mobilizat, dimpotrivă, ne-au lăsat un gust și mai amar în masca ce o purtam pe  figură. Pompierii sunt pregătiți special, inclusiv psihic, pentru meseria asta plină de riscuri. Nu sunt luați de pe drumuri și duși la incendii ca să scoată din foc oameni arși sau cadavre carbonizate. Noi nici măcar nu am apucat să învățăm să umblăm militărește prin cazarmă și ne-a și sunat alarma de plecare. Accept, eram militari, trebuia să executăm ordinele, dar nu era cazul să fim împinși de la spate sau să fim „încurajați” în stilul căpitanului burtos, care sigur își petrecea o bună parte din timpul alocat serviciului prin preajma popotei. În momentul când a sunat alarma, în unitate mai erau cei care trebuiau să fie lăsați la vatră în urmă cu o lună. Le-a fost amânată liberarea până la încheierea campaniei agricole. Erau militari cu experiență, mulți dintre ei cu misiuni importante la activ, care au văzut destule în cele șaisprezece luni de cătănie. Atunci, de ce noi și nu ei? Abia peste câteva luni am găsit răspunsul. Mi l-a dat comandantul de companie în timp ce savura în biroul său un pahar din horinca primită de mine de acasă. Era ofițer de serviciu pe unitate, așa că am profitat de ocazie, punându-i întrebarea care mă măcina întruna. Explicațiile sale m-au convins, aveau logică. În momentul în care conducerea centrală a ordonat intervenția militarilor, se cunoștea gravitatea accidentului și faptul că vor fi foarte mulți morți. S-ar fi putut ajunge să se declare doliu național, situație care nu ar fi convenit de loc conducerii de partid și de stat. Era limpede că se va face tot posibilul ca să nu se ajungă aici. Pentru asta trebuiau diminuate proporțiile dezastrului și, implicit, scăzut numărul morților. Ar fi fost o gravă greșeală să fie trimiși la intervenție militarii care peste câteva zile plecau acasă definitiv. Nimeni nu putea garanta că aceștia nu vor povesti tot ce au văzut la locul tragediei, contrazicând astfel poziția oficială a conducerii. Așa am ajuns noi „carne de tun”, că până urma să ne liberăm, peste un an și ceva, subiectul era uitat și nu mai interesa pe nimeni. Iar dacă am fi spus rudelor, apropiaților sau cunoscuților grozăviile prin care am trecut, aveam toate șansele să fim considerați săriți de pe fix. Cine să te bage în seamă când spui asemenea enormități? Dacă ar fi fost ceva de o asemenea amploare, n-ar fi dat la televizor sau la radio? Așa că lăsați vrăjeala, voi doar ați visat urât și vreți ca noi să vă credem fanteziile nocturne…

          Spre seară a venit vestea că un militar ar fi fost dat dispărut. Era o modalitate mai blândă, mai acceptabilă – care întreținea o oarecare îndoială și făcea loc unei minime speranțe – de a comunica moartea unui om. În realitate însă militarul era mort de câteva ore. Curăța cu lopata noroiul care a rămas în urma utilajului de tip Vola, când a căzut într-o fântână plină cu apă și mâl. Cupa utilajului a trecut peste puț, încadrându-l între roțile sale masive. Gura puțului, fiind la nivelul solului, era imposibil de observat. Soldatul a pășit sigur pe el, că doar pe acolo trecuse mașinăria, și hăul l-a înghițit imediat. A fost scos din fântână abia a doua zi, iar calitatea de „dispărut” a fost schimbată în „decedat”. După socoteala noastră, era al cincilea militar mort în „teatrul de operațiuni”, dar asta nu înseamnă că n-au putut fi mai mulți, pentru că nu toate știrile de acest gen ajungeau la urechile noastre. Nu puteam să nu-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru că am avut „norocul” să fiu repartizați la spălarea și sortarea cadavrelor, scăpând astfel de „linia întâi”. Îmi veneau în minte vorbele grăsanului: „morții nu îți pot face niciun rău”. Pe moment, nu. Dar viața nu se sfârșește pentru toți aici, la Certej. Ceea ce am trăit în cele patru zile nu putea să nu ne marcheze în timp. Astfel de trăiri te ard pe interior, lasă cute adânci pe scoarță, se constituie într-un bagaj de emoții pe care îl cari cu tine tot restul vieții. N-ai cum să scapi de ele definitiv, nu au leac. Epuizarea emoțională de acest tip te consumă, îți mănâncă resursele energetice, te infectează iremediabil și ajungi să te lovească tulburarea din senin, când crezi că ți-e lumea mai dragă.  Așa că povestea cu morții care nu îți mai pot face rău nu ține, e o minciună care frizează obrăznicia și nerușinarea.

Ziua a patra a fost și ultima pe care am petrecut-o acolo. Am continuat să ne facem treaba până la amiază, când ni s-a spus că vom pleca la unitate. Cu morții găsiți noaptea și cu cei aduși în cursul zilei, am pus în coșciuge încă vreo douăzeci și două de cadavre. În total depășisem binișor suta și mai era destul perimetru necurățat. N-am înțeles de ce se renunța la serviciile noastre, tocmai când începusem să deprindem tainele „meseriei”. Se vorbea că toți militarii în termen vor fi trimiși la unități, fiind înlocuiți cu efective din trupele speciale. Adică de profesioniști, cum ar veni. Începea să miroasă urât și la propriu, și la figurat. Poruncile de la centru nu au fost îndeplinite în termenul acordat. Urmările dezastrului nu au putut fi înlăturate, iar numărul morților depășea cu mult cele mai sumbre așteptări. Noi deja văzusem prea mult și puteam deveni periculoși pentru planurile autorităților. Dar nu ne-am supărat deloc când ni s-a ordonat să mergem în tabără și să ne pregătim de plecare. Dimpotrivă, am considerat că niciodată nu am primit un ordin mai plăcut decât acesta. N-am avut de la cine să ne luăm rămas bun, că nu am reușit să ne împrietenim cu nimeni. Poate și pentru că „supraveghetorii” noștri erau în fiecare zi alții. Înainte de îmbarcarea în mașini, ne-au adunat din nou în careu și un general – altul decât cel care ne-a întâmpinat la sosire – a ținut să ne facă câteva recomandări. De fapt, nu era decât una importantă: tot ce am văzut acolo trebuie uitat pentru totdeauna. Iar dacă nu vom putea uita, e obligatoriu să rămână în noi.

Ne-a avertizat că nu trebuie să spunem nimănui, indiferent dacă e vorba de părinți, frați, surori, iubite, prieteni. Oare nici medicilor, psihologilor sau psihiatrilor, dacă vom fi nevoiți să le trecem pragul cabinetelor? Tovarășul general nu ne-a răspuns la întrebarea care nu i-a fost pusă niciodată.

Tragedia a fost „neglijată” de presă. Doar câteva rânduri au apărut în două ziare centrale, care vorbeau despre un accident tehnic, imposibil de prevăzut, în urma căruia și-au pierdut viața patruzeci și opt de persoane, cauza morții fiind „asfixiere accidentală prin înec”. Aceasta a fost cifra oficială dată publicității. Cam câte cadavre am spălat noi în primele două zile. Și celelalte? Dacă ajungeau măcar la numărul de morți care au trecut prin mâinile noastre, aproape că am fi înțeles. Oricum nu puteam face nimic, avertismentul generalului era sfânt, nu se putea încălca pentru nimic în lume. Cât am stat acolo, oamenii care veneau la căminul cultural să identifice victimele vorbeau despre 190-200 de morți. Nu erau mulți în comunitate, se cunoșteau, așa că știau foarte bine cine a rămas în viață și cine nu mai este. Am plecat la unitate în seara zilei de 2 noiembrie, când numărul morților trecuse de o sută. După cinci zile, au fost găsite ultimele două cadavre, la finalizarea operațiunii de înlăturare a sterilului scurs. Înseamnă că în intervalul respectiv (patru zile) trupele speciale n-au găsit nici un mort! Se poate, în realitate rolul lor a fost să îngroape și mai adânc morții înecați în nămol. Și, după cum arătau cifrele oficiale, și-au îndeplinit temeinic misiunea. I-au dezgropat ca să-i îngroape definitiv în șanțuri comune, ștergându-le urmele lăsate în trecerea lor pe pământ. Pentru o astfel de comunitate, așezată sub pământ de Dumnezeu, dar și de „trupele speciale”, era  nevoie de cât mai puține nume și o singură cruce. Sau poate nici măcar de atât.

Am sosit acolo prea târziu și n-am apucat să o vedem pe femeia care s-a salvat cu ajutorul saltelei pe care a dormit în noaptea aceea. Locuia într-o casă cam șubredă, construită din lemn, situată în imediata apropiere a digului. Dormea când i-a „bătut” la ușă viitura. N-a apucat să vadă cine o deranjează înainte să se zărească de ziuă. În câteva clipe căsuța din bârne s-a năruit și femeia s-a trezit că plutește cu salteaua pe val. Ce noroc că a cumpărat dormeza în urmă cu trei zile, în rate! A strigat după ajutor, dar pe unde trecea și alții făceau același lucru. Nu era cine să audă, așa că a renunțat. Că nu se făcea să urle-n pustiu. Era întuneric beznă, pentru că stâlpii de la lumină au căzut imediat ce s-a auzit pocnitura de la ruperea digului. De fapt, nici n-avea nevoie de lumină, că oricum salteaua înainta în ce direcție o purta valul ucigaș. Peste patru kilometri a parcurs femeia cu salteaua. Ar fi ajuns la liman și ar fi „naufragiat” pe pajiștea înghețată, dacă nu s-ar fi izbit de zidul brutăriei din centrul așezării. A mai avut puterea să se cațere pe acoperiș. Acolo au găsit-o salvatorii, aproape înghețată, cu hainele distruse de acizi și cu arsuri majore pe tot corpul. Părul îi albise de tot în scurtul interval cât a durat strania ei „odisee”. Dar important e că a rămas în viață. „Nu știam cum se poate prăbuși o casă. / Știam cum poate apăsa întreagă / asupra mea și cum nu e nimeni care să înțeleagă / că țip sub zidurile unde am fost uitată / și că oricine-ar îndrăzni să vină ca să mă scoată, / n-ar mai găsi calea făcută / să ies la lumină. / Așteptam sub grinzile îndoite, / nu știam cum se poate prăbuși o casă. / Adică de unde începe ea să cadă de tot, / peste cel pe care-l apasă”, scria cândva poeta Ileana Mălăncioiu. Da, doamna Ileana, se poate orice. Când lăcomia, indiferența și prostia își dau mâna, se poate prăbuși o parte din lumea asta strâmbă, nu numai o casă. Da, aș fi vrut tare mult să pot vedea femeia navigând cu salteaua pe marea de cianuri și acizi. O arcă salvatoare, care a smuls-o din ghearele sigure ale morții. Agățarea înecatului de paiul salvator nu-i doar o sintagmă oarecare.

După mulți ani am aflat că s-a constituit o comisie tehnică specială pentru a analiza cauzele producerii tragediei. O poveste veche de când lumea: când vrei să îngropi adevărul, înființează rapid o comisie și sigur vei reuși. Oricine era în măsură să spună de ce s-a rupt digul „decantorului”, dar onorata comisie a studiat cu atenție și posibila implicare a cârtițelor (Talpa europaea). Acțiunea dușmănoasă a micuțelor animale ale întunericului s-a concretizat prin săparea – cu lăbuțele anterioare – a unor galerii și vizuini în corpul barajului; numai bune pentru ca apa și noroiul plin de otrăvuri să se înfiltreze în dig și să-l prăbușească (!!!). Cineva le-ar fi spus specialiștilor că e prea SF varianta „cârtița”, așa că până la urmă au abandonat-o, dar a rămas consemnată în raportul întocmit de comisie. Pe o cârtiță nu o poate opri nimeni să creadă că, dacă sapă mici galerii pe sub un munte falnic, îl va face să se prăbușească. Dar să creadă și specialiștii în construcții tehnice în puterea distructivă a cârtiței, asta e prea mult. Păcat că n-au mers până la capăt pe o pistă atât de „credibilă”! Că oricum nimeni nu a fost găsit vinovat de moartea celor 48 de persoane, în varianta mincinoasă și oficială, și a cel puțin 150 de morți câți au fost în realitate. În ordonanța de scoatere de sub urmărire penală din 20 mai 1972, se spune că niciuna dintre variantele analizate nu explică complet cauzele dezastrului și, prin urmare, „nu se poate reține vinovăția vreunei persoane, lipsind răspunderea penală pentru această faptă”. După un an de cercetări, ancheta a decis că tragedia este consecința unor împrejurări ce nu puteau fi prevăzute. Singurul vinovat rămas pentru eternitate este „ceasul rău”. Orice s-ar spune, vinovăția cârtițelor criminale ar fi fost mult mai plauzibilă decât acest banal și general „ceas rău”. În Oameni găunoși, T.S. Eliot, americanul care a luat Premiul Nobel în 1948, are un splendid final de poem: „Acesta este felul în care sfârșește lumea. / Nu cu un pocnet, ci cu un scâncet”. Se poate, însă bucata de lume din Certej s-a sfârșit cu amândouă…


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.