top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Eseu arrow Eminescu și autocenzura (Nicolae Georgescu), nr.6(181), iunie 2018
Eminescu și autocenzura (Nicolae Georgescu), nr.6(181), iunie 2018 Print
Iul 25, 2018 at 11:00 PM

Nicolae GEORGESCU

EMINESCU ŞI AUTOCENZURA

Un caz cu totul interesant de autocenzură la Eminescu ni-l oferă finalul Scrisorii II. Ascultând, după lectură, de sfaturile „Junimii” de a schimba un cuvânt dur, „famenii”, poetul reorganizează textul reuşind ca, din doar două trăsături de condei, aparent insesizabile, să fie chiar mai dur. Culmea este că aceste minime intervenţii nu sunt sesizate nici de I. L. Caragiale, care relatează întâmplarea, nici de Titu Maiorescu în prima ediţie a sa din 1883. Faptele sunt acestea. În „Ironie”1 (iulie 1889), Caragiale citează finalul poemului astfel: „De-oi urmà să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumvà / Fàmenii din ziua de-astăzi să mă ’nceapă-a lăudà: / Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, / Laudele lor de sigur m-ar scârbi peste măsură  (faţă de acest scrupul accentual al său, vezi  mai jos cât de limpede este textul eminescian) – şi comentează sec: „Sărmane omule! Dac-ai învia ai vedea că de ce te temi nici moartea nu te poate scăpa!”. Revine în „Două note”2 (1892) cu un text din care cităm mai amplu (şi pentru că este puţin cunoscut, reluându-se de obicei fragmentar): Versurile citate la pagina 19 sunt exact acele pe cari Eminescu le-a citit în Junimea. Mai târziu s-a făcut modificarea lor după observaţiile şi cererea câtorva persoane din cercul acela, a căror sensibilitate extremă se simţea jignită de expresiile prea viguroase, prea crude ale poetului. El se ştie bine aceasta a făcut concesiune delicateţii acelora şi a îngăduit să se toarne  în veninul lui nativ şi sincer puţină apă de trandafir… să i se schimbe  Fàmenii în Oamenii şi scârbi în mâhni; dar nu din toată inima a făcut această concesiune, deşi, în discuţia fără şir şi nici căpătâi ce se iscase, ca de obicei, după citirea poemei, stăruise şi «votase» pentru modificarea anodină şi o damă la care el ţinea foarte mult în acel timp.

Le spun acestea ca să nu se crează  de către public mai puţin iniţiat în ale mişcării literare că ar fi citaţiunea de mai sus o falsificare: este o variantă originală, aceea anume la care ţinea poetul, o variantă ce mi se pare /mie/ care am groază de «apa de trandafir» cu mult preferabilă celei puse în vânzare de domnii editori. Eminescu nu era androgin, era bărbat; el pe impotenţii intelectuali nu-i considera ca oameni, ci ca fameni, şi de aplauzele lor nu s-ar fi mâhnit se scârbea.

Dar la varianta asta cedase el cel puţin, sub ce influenţă nu ne pasă… Mai târziu însă s-a petrecut ceva mai rău… mai târziu, pe când artistul era cu mintea bolnavă, s-a făcut în opera lui publicată în volum îndreptări, purgări şi omisiuni cu desăvârşire arbitrare. Eu crez că asta trebuie relevat.

Editorii sunt liberi să tragă câte exemplare vor, să le vânză cum şi cât le place, să profite de munca şi de pe urma sărmanului pierdut cât pot, sunt liberi; să rămână negustorul cinstit şi câştig bun să-i dea Dumnezeu, dar să stea la taraba lui şi să nu s-amestece a poci opera artistului. (…) Care artist, care om de bun-simţ şi de treabă ar îndrăzni să ia un penel şi să îndrepteze o trăsură măcar a unui Rafael, să prefacă numai o măsură a lui Beethoven ori să potrivească coapsa lui Apolon sau şoldul unei Venere după personala lui judecată şi după pornirea gustului său actual? Lucrarea ce un artist ca Eminescu o lasă  este, cu toate calităţile şi defectele ei, ceva sfânt, fiindcă-n ea se întrupează pipăit, şi pentru o viaţă mai durabilă decât a neamului său întreg, gândiri şi simţiri de veacuri ale acestuia, şi de aceea, fără teamă de exagerare, s-a putut zice că o aşa lucrare este patrimoniul omenirii întregi, nu numai a unui neam.

Şi aşa dar a pune mâna fără sfială pe o asemenea lucrare cu calităţi eterne şi a cuteza s-o potriveşti sau s-o mai ciopleşti, după trecătorul tău gust şi cu competenţa ta discutabilă, discutabilă pentru că e negativă faţă cu realitatea evidentă şi palpabilă a monumentului ce-l judeci discutabilă fie ea cât de autorizată în părerea-ţi proprie şi a câtorva clienţi va să zică a mutila lucrarea de artă pentru restul fără capăt cunoscut al lumii şi vremii, este a te face vinovat de o faptă reprobabilă, este, cu un cuvânt, o profanare… Iar de profanare nu e capabil decât un om fără inimă şi cu spiritul îngust, un om care niciodată nu se poate uita pe sine, care nu poate avea nici o ridicare de suflet pe deasupra egoismului strâmt, nici o emoţie… cum să zic? Impersonală ca să întrebuinţez şi eu nişte platitudini platonice scoase de curând iar la modă nici un fel de respect chiar când se află în faţa lucrurilor sfinte… fiindcă n-are, fiindcă nu poate avea nimic sfânt pe lume…”.

Citând fragmentar, de aici, partea referitoare la filologie, Perpessicius  atrăgea atenţia în 1943 că aceste schimbări „au prilejuit lui Caragiale violenta ieşire împotriva Junimei şi a lui Maiorescu3. Acest fel de a defini ţinta este liniştitor şi invită la istorie literară, relaţiile lui Caragiale cu Junimea şi Maiorescu în 1892 etc. distrăgând atenţia de la textul ca text.  După cum vedem, într-adevăr Conu’ Iancu vorbeşte de editori în general – dar îl parafrazează pe Maiorescu şi se referă la ediţiile existente, acelea scoase cu girul criticului. La ora de faţă se pot da oricând cinci-şase exemple de editori actuali, arătând cu zeci de trimiteri că se pun, de bună voie sau nu, sub „violenta ieşire  de mai sus – iar dacă se iau manualele şcolare, mai ales acelea pentru elevii mici, exemplele sunt legiune.

Să revenim însă la chestiune, la textul  în discuţie. Ceea ce Caragiale numeşte „apă de trandafir” vom vedea imediat că este, dimpotrivă, „v.i.t.r.i.o.l.”, ca-n comediile sale, pentru că Eminescu a acceptat, într-adevăr, schimbările (este vorba numai de Oamenii pentru Famenii, cum observă şi Perpessicius, loc. cit, verbul m-ar scârbi apărând doar într-o variantă manuscrisă colaterală a textului, probabil aceea citită în şedinţă – şi neavând mare relevanţă) – dar a organizat o altă retorică a textului la publicarea în revistă. Manuscrisul, respectat de Perpessicius, mai puţin Famenii, este astfel: „De-oiu urma să scriu în versuri teamă mi-e ca nu cumva / Famenii din ziua de-astăzi să mă’nceap’ a lăuda… / Daca port cu umilinţă şi cu zâmbet a lor ură / Laudele lor desigur, m’ar mâhni peste măsură.

În acest enunţ, cuvântul greu, accentuat, în jurul căruia se organizează discursul, este Famenii — iar Caragiale pune chiar accentul grav pe a când îl citează (în „Ironie”) — şi sensul devine că ei, famenii, mă vor lăuda, nu toţi oamenii, aşa cum nu toţi oamenii sunt fameni. Famen („desfrânat, decăzut, efeminat”, din lat. presupus feminus) este echivalent cu ceea ce Conu’ Iancu numeşte „androgin”; noi, azi, spunem homosexual, cu nuanţa „bisexual”.  Poetul acceptă scoaterea cuvântului (pe care-l vom regăsi însă în Scrisoarea III, cum se ştie) – dar în „Convorbiri literare” organizează versurile astfel: „De-oiu urma să scriu în versuri, teamă-mi e ca nu cum-va / Oamenii din ziua de-astăzi să mă’nceap’ a lăuda / Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, / Laudele lor de sigur m’ar mâhni peste măsură”.

Schimbările sunt simple şi uşor de înţeles când compari, dar editorii nu ţin seamă de ele. În loc de teamă mi-e poetul face legătura invers: teamă-mi e şi, în plus, desparte în silabe: nu cum-va. În faza din manuscrise lectura era netedă ca să iasă în evidenţă Famenii de mai jos – pe când în revistă se rup cuvintele pentru alte accente: acel „nu cum-va” este apăsat, şuierător, ameninţător, cu sensul „ca nu carecumva”, „în niciun caz nu”. Pentru a ieşi acest sens se scoate accentul secundar din ligatura mi-e: se rostea  sacadat „tea-mă // mi-e-ca// nu-cum-va Famenii” (aici, puternic: e cuvântul forţă) – iar acum se rosteşte „teamă-mi // e ca // nu cum-// va  Oamenii…” (nu şi cum- rostite puternic, egal, ameninţător). Ca o indicaţie: de sigur de mai jos se scrie tot dezlegat, autoironic. Maiorescu păstrează  în primele ediţii ca în „Convorbiri” (teamă-mi e ca nu cum-va;  în ediţiile 6-11 are să’nceap’ a mă lăuda) – deci nu observă (oare acceptă?) aranjarea textului de către poet după scoaterea termenului dur din discurs. Caragiale nu face comparaţiile, reţine doar Famenii şi scârbi, pe care le montează în aranjamentul ediţiei princeps. Editorii lui Caragiale nu se interesează, la rândul lor, câtuşi de puţin de aceste lucruri, fiind preocupaţi doar (exclusiv) să redea citatele din Eminescu în ediţiile actuale. După el, Ioan Scurtu (1908) va reintroduce „famenii” respectivi – dar toţi editorii – inclusiv Perpessicius, desigur, care schimbă doar apostrofurile (având să mă ’ncea’a – apostrof larg urmat de apostrof strâns), faţă de „Convorbiri” care au: mă’nceap’a; oricine poate judeca diferenţa de accente: în revistă apostrofurile egale, strânse cer recitare sacadată pentru sensul de mai sus) – vor lega, regulamentar: „cumva”, „desigur”. Ceea ce numim îndeobşte retorica textului se pierde. Aranjamentul retoric al poetului şi (aici, nu în multe alte părţi) al primului său editor propune o adresare apăsată, ruptă, şuierătoare – şi generalizatoare, de fapt: nu numai „famenii”, ci toţi „oamenii din ziua de-astăzi” sunt refuzaţi de la acele laude.

Într-o convorbire cu Octavian Goga, I. L. Caragiale avea aceste convingeri spre sfârşitul vieţii: „Arta – spunea el cere conştiinţă, fără un perfect simţ de onorabiltate literară nu se pot scrie lucruri de seamă… Ca în toate, şi în literatură se pretinde o cinste profesională, un prestigiu de atelier. Ce crezi tu, în câte ape n-am scăldat eu Hanul lui Mânjoală?... Ce să mai vorbesc de melodia frazei, de ferecătură, de ritmul vorbelor… Iacă, numai interpuncţia… Câţi nu înţeleg că interpuncţia e gesticularea gândirii… Vezi, pe mine mă frământă astea, mă rod… nu se poate artă fără migăleală… Cu vremea îţi cresc tot mai mult scrupulele de conştiinţă… Dac-o să îmbătrânesc, ştii cum să-mi ziceţi? Să-mi ziceţi Moş virgulă!4.

Prin „interpuncţie”, I. L. Caragiale înţelege punctuaţia din interiorul frazei, pe care o consideră „gesticulaţia gândirii” – şi care care realizează ferecătura, lacătul scrierii – adică: ceva propriu al autorului, încuiat de el însuşi, exprimându-l pe el însuşi. Dezinteresul nostru pentru punctuaţie este alarmant: gândiţi-vă, stimaţi cititori, că limba română are substantivul – dar, dacă vrem să formăm verbul, nu prea avem cum: „a punctua” este un neologism specializat mai degrabă  în discurs, cu sensul „a răspunde punct cu punct”, „a puncta”. Mai la îndemână ne-ar fi „a ponctua”, după limba franceză. Şi în această situaţie se reflectă acest dezinteres – deşi, iată, de la Ion Heliade-Rădulescu la I.L. Caragiale s-a subliniat importanţa virgulei în scriere.

Caragiale însuşi are, apoi, foarte multe grafii neconvenţionale ce fac, în intenţia sa, „ferecătura” frazei sale: vocale duble pentru rostirea prelungită, cuvinte despărţite în silabe etc. Trebuie să dăm exemple din ediţiile sale, făcute de el însuşi – pentru că în ediţiile noastre actuale aceste grafii sunt netezite după normele lingviştilor. Întreaga noastră literatură clasică ne însoţeşte prin timp, pe noi şi pe copiii, nepoţii, strănepoţii noştri – aşa cum i-a însoţit şi pe părinţi etc., prin editori, care se supun normelor specialiştilor – ori prin specialişti care impun editorilor norme: luaţi-o cum vreţi, e un „palindrom” existenţial la urma urmei – dar observaţi, rogu-vă, că responsabilitatea este difuză, vina de „atimie” (profanare, cum spunea Conu’ Iancu la 1892)  nu mai poate fi aplicată strict cuiva: este a tuturor – şi a nimănui. E o stare de coşmar – şi vom persista dând în continuare exemple pentru a arăta că atât viaţa, cât şi opera lui Eminescu se cosmetizează cu sistem, sunt ţinute ca într-un adevărat infern mereu contemporan cu noi… Parcă ne-ar aştepta, parcă-l ajungem tot citindu-l şi recitându-l. 

 

Note:

1. I. L. Caragiale: Ironie în Mihail Eminescu: Diverse. Cu o prefaţă de I.L.Caragiale, Iaşi, Edit Şaraga, f.a., p. X.

2. Idm, Ibidem, p. XIII-XV.

3. O.III, p. 267.

4. Octavian Goga: Precursori. Cu un portret inedit de Camil Ressu, Cultura Națională, 1930, p. 73.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.