top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog arrow Varia arrow Aniversare Rodica Braga - 80, nr. 6(181), iunie 2018
Aniversare Rodica Braga - 80, nr. 6(181), iunie 2018 Print
Iul 25, 2018 at 11:00 PM

 

RODICA BRAGA - 80

CUM AM CUNOSCUT-O

PE RODICA BRAGA

Întâlnirea cu Rodica Braga îşi are povestea ei. Nu cred că a fost o simplă întâmplare, trebuia să se întâmple, dovadă consecinţele descoperirii creaţiei sale: din „lectură empatetică”, cum afirmă istoricul şi criticul literar Ion Simuţ, am scris o carte despre opera sa: Rodica Braga: reprezentarea interiorităţii (2015).

Au existat câteva momente, le-aş putea numi trepte de apropiere/descoperire, înainte de întâlnirea propriu-zisă. Prima treaptă e de natură artistică: portretul unei tinere de o frumuseţe neobişnuită, mai exact o schiţă de portret. În ochii mari, limpezi, visători, întorşi spre sine, cu o umbră dureroasă în privire, tremura o impercep­tibilă tristeţe, poate o nelinişte interioară inconştientă. Avea ceva fascinant în privire, un aer de irealitate, părea o efigie din alt timp. Dacă o priveai o singură dată, nu o puteai uita. Era singura imagine dintr-o cameră tapeta­tă de cărţi, era sufletul ei. Aflam cu uimire că era portretul doamnei Rodica Braga. Nu o văzusem nicioda­tă, o descopeream prin artă.

A doua treaptă e de natură senzorială, vizuală: i-am întrezărit o clipă chipul şi m-au frapat ochii ei mari, copilăroşi. „Te-ai putea îndrăgosti de ea, n-are vârstă”, i-am spus interlocutorului meu. Aveam aceeaşi senzaţie de uimire ca în faţa portretului. Timpul nu-i ofilise nici privirea, nici frumuseţea.

A treia treaptă, de adâncime, e de natură spiritu­ală. Aflasem că este scriitoare şi am vrut să-i citesc cărţile. Prima pe care am deschis-o a fost Vară de sidef (2010), scrisă cu fineţe şi eleganţă stilistică, o poveste de iubire arhetipală, pe care fiecare o visează şi o caută întreaga viaţă. Între romanele contemporane crea senzaţia unei bijuterii. Aşa au început căutarea cărţilor scrise de Rodica Braga şi lectura lor. Am parcurs drumul invers, de la cea mai recentă către primele sale scrieri.

În sfârşit, cea de-a patra treaptă a fost întâlnirea şi dialogul cu scriitoarea, o doamnă distinsă, frumoasă, elegantă, inteligentă şi sobră. Am rămas cu aceeaşi impresie de fiinţă deosebită şi remarcabilă scriitoare, care se proiectează probabil în toate personajele sale, recuperându-şi astfel identitatea prin scris. Regăsesc în ele frumuseţea, neliniştea, visarea, umbra de durere din ochii tinerei din portretul prin care descopeream imaginea din tinereţe a Rodicăi Braga. Aş putea spune acum, după ce i-am citit toată creaţia, că şi-a trăit viaţa între doi poli afectivi, care au absorbit-o în egală măsură, familia (soţul, copiii) şi scrisul, o necesitate vitală, conştientizată de timpuriu, care i-a revelat alteri­tatea, fiinţa interioară, acel altul care zace în adâncul nostru, eliberat prin creaţie.

Scriitoarea şi-a exersat condeiul în proză şi poezie. A scris povestiri, romane, basme, un jurnal şi poezie, creaţia sa se întinde pe două secole: a doua jumătate a secolului XX (debutează în 1972 cu un volum de proză scurtă, Sângele alb al pietrelor) şi prima jumătate a secolului XXI (cea mai recentă carte de poeme îi apare în 2018, Ametist). Dintre toate cărţile sale îmi plac în mod deosebit: Visând viaţa (proză scurtă), romanele Vară de sidef, Fluturele negru, Singurătatea pământului, basmul Împăratul vrăjitor sau poveste cu un lup alb.

Romanele sale prin excelenţă de introspecţie au plasat-o în descendenţa prozei psihologice reprezentate de Hortensia Papadat-Bengescu, Yvonne Stahl, Anton Holban, Dana Dumitriu.

În toate ipostazele feminităţii trăite, soţie, mamă, scriitoare, Rodica Braga a fost exemplară şi rămâne astfel în conştiinţa celui care o descoperă, la fel cum va rămâne o voce aparte în literatura română contemporană prin vocaţia sa pentru reprezentarea interiorităţii fiinţei. (Sonia ELVIREANU)

 

lui et elle

 

jeune fille,

je n’avais qu’un nom

et de nombreuses âmes,

qui faisaient fleurir autant

de vies pleines d’étonnement.

jusqu’à ton baiser

je voyageais entre elles

qui fuyaient au hasard.

à peine née

de l’impatience de tes lèvres,

je suis devenue d’un coup orpheline.

ni père, ni mère,

ni de multiples vies,

n’étaient plus pour moi nourriture.

suspendue au fil

invisible des regards meurtriers,

une seule âme,

comme une grenade verte,

dans un corps unique,

j’ai trouvé aussi une seule voie.

oh, moût doux,

oignant mes articulations

malades de toi,

oh, mon visage, le tourne-sol,

épanoui et courageux,

qui allumait le soir

la lumière de la maison.

de mon corps jeune

perlait la rosée à l’aube

et j’émiettais du pain à table.

je ne t’aimais pas, je te savourais

en sursis, comme un vin interdit,

je te flairais avec joie

terrestre en cauchemars et en rêves.

j’apprenais que tu étais rayon,

souffrance, malédiction et guet,

que ma petite vie

inondait en abondance.

combien j’étais éveillée

si près de la mort

pure comme la nouvelle lune,

et toute entière  immonde.

harcelés, tourmentés par l’amour

on se retrouvait enmurés ensemble

comme dans une molécule mystique.

 

quel temps de trouble impitoyable,

de veillée auprès de la vie

qui suppurait comme une plaie béante

en hâte et avec une extrême occultation !

personne ne sait combien il est difficile

de vivre sa jeunesse,

de rester dépouillé, et privé de protection,

devant le coeur qui mûrit

et puis tombe comme un fruit

et devient vin-aigre.

 

sommeil de chatte

 

quand le poème pousse

en moi pour atteindre la forme convoitée,

je me sens chaude comme une gorge

de chatte. le regard glisse

dans les choses comme un ver,

de mes silences poussent

des ailes de vautour

qui survole absorbé

au-dessus des causeries infinies.

un oeil dur et immobile

me perce avec l’inclémence

d’un arc, m’arrache aux étendues troubles

comme une proie  braquée

longuement.

aucune cicatrice

n’adoucit mon visage,

seule une douleur légère

comme l’ombre, qui colle à mon corps

ses caresses végétales.

le territoire de la sourdité s’émiette

en écailles au son de cor,

signe clair que dans le poème

s’accumulent des douceurs

et des cruautés aussi,

dans ma poitrine chaude,

les sauvageries du sommeil

de chatte.

 

sommeil

 

j’ai mal aux mains,

ai-je dit à mon bien-aimé, mes rêves

pendent tels les fruits en train de mûrir,

ce n’est rien, m’a-t-il répondu.

les rêves une fois mûrs

tomberont seuls.

j’ai mal aux yeux,

ai-je dit à mon bien-aimé, ton être

reste immobile dans leur lumière

comme la pleine lune au ciel,

prêt à ne plus contenir

dans sa peau. ce n’est rien, m’a-t-il répondu,

les phases de la lune sont éphémères, mais

tes paupières remuent sans cesse.

j’ai mal à l’ouïe, la mélodie de ton corps

envahit une flûte qui ronge mon oreille.

ce n’est rien, m’a-t-il dit répondu,

tout chant a une fin

et le silence guérira la blessure de l’oreille.

j’ai mal au coeur, ai-je dit

à mon bien-aimé, les battements de ton coeur

s’y sont nichés,

trop rapides, trop vifs.

ce n’est rien, m’a-t-il répondu,

deux coeurs en un seul

est une merveille si rare,

ce sera notre secret.

mon ventre grossit, ai-je dit

à mon bien-aimé.

tais-toi, s’en est-il effrayé,

ma soif de toi a besoin

d’un peu de repos. où faire coucher

ce sommeil que dans l’abri

de ton ventre, mon amour ?

 

je suis la femme-arbre

 

je suis la femme-arbre,

si tu te donnes un peu de peine

tu peux entendre

le gémissement du bourgeonnement.

entre le ciel et la terre,

le corps arrondi,

je lampe le bleu,

le fruit ténébreux de la terre

et le poison de l’infini.

quand je fleuris,

je lance à la mort une délicate provocation;

une fleur dans chaque pore

tente le temps

comme elle attire une abeille laborieuse,

l’obligeant de vider

ses yeux de sommeil

pour les protéger

contre la lumière qui fait souffrir.

quand je commence à mûrir

en fruit, je fais se taire le vent

et je vole au soleil

sa vigueur pieuse,

à la terre je donne

sa part de chair écrasée par la douleur.

quand je me couvre de rouille,

je ne couche que dans  les feuilles

et j’encourage l’oiseau

dans son long chemin.

dépouillée jusqu’aux branches,

je resterai attendre

la descente dans le froid

et le défi de la neige,

désespérée et éveillée

dans mon tronc droit.

 

Traducere în franceză

de Sonia Elvireanu

 

 

 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.