top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Traduceri arrow Singur (fragment)-Juhani Aho (trad. Aneta Făzăcaș), nr.6(181), iunie 2018
Singur (fragment)-Juhani Aho (trad. Aneta Făzăcaș), nr.6(181), iunie 2018 Print
Iul 25, 2018 at 11:00 PM

JUHANI AHO

Scriitorul finlandez Juhani Aho (1861-1921) a beneficiat de o bursă de studii în Franța, acordată de stat, iar în urma acestei experiențe el ar fi trebuit să scrie o operă care să încurajeze spiritul patriotic” al poporului său. Dar când a apărut romanul Singur, în 1890, a provocat un scandal uriaș, fiind considerat prea îndrăzneț pentru acele timpuri. Deși trebuia să contribuie la emanciparea intelectuală a poporului finlandez, romanul prezintă frământările interioare ale scriitorului însuși, îndrăgostit de o fată cu cincisprezece ani mai tânără decât el. În paginile cărții regăsim descrierea Parisului din perioada expoziției universale de la 1889, fundalul  monologului interior al autorului.

 

SINGUR

(fragmente)

 

  Ați terminat, domnule?

  Da, doamnă.

  O cafea, un coniac?

  Vă rog.

  Păreți trist. Aveți necazuri?  

  Nu, doamnă, din contră.

Stau într-un mic restaurant de pe bulevardul Clichy, unde am luat prânzul. Încăperea este ovală, iar ușa de la intrare dă direct în bulevard. În pragul ușii se află o tejghea de zinc, în spatele căreia patronul împarte întruna pahare muncitorilor și vizitiilor care vin și pleacă. În fața celuilalt perete se află câteva canapele din piele și mese de marmură cu picioare de fier. Aici se așază de obicei birjarii roșii la față, bărbați puternici, cu fața arsă de soare. Mănâncă și fac un vacarm continuu, stând în fața unei cafele negre. În spatele capetelor lor, lipite de perete, stau pălăriile din piele lucioasă, alături de paltoane și impermeabile. În colț crește un buchet de bice lungi și subțiri.

De fiecare dată când se deschide ușa și intră un nou vizitiu, aduce cu el și tumultul bulevardului, freamătul continuu al marelui oraș: strigătele ascuțite ale vânzătorilor ambulanți, zgomotul înfundat al potcoavelor pe lemnul străzii, trosnitul bicelor și claxoanele tramvaielor trecând.

E așa ciudat când mă gândesc că sunt aici, că văd și aud tot ce se întâmplă în jurul meu, tocmai eu, care am ajuns din întâmplare în acest colț al Parisului. Și cu toate acestea, apreciez momentul. Sunt perfect liniștit, nimeni nu mă deranjează, nimeni nu-mi vorbește. Fețele necunoscute, mediul nou și pălăvrăgeala continuă într-o limbă străină îmi pun sângele în mișcare, suficient cât să nu-mi amorțească de tot gândurile. Timp de trei ore, îmi savurez cafeaua și coniacul, fumez pe-ndelete și citesc un ziar ca să treacă timpul. Dar apoi ies pe bulevard, unde circulă o mulțime de oameni, se aude conversația plăcută și bucuroasă a tinerelor fete, iar sub lumina felinarelor, se scurge inepuizabilul șir de trăsuri zgomotoase, ale căror lanterne par să sclipească, precum un șirag de perle, și atunci mă cuprinde melancolia, în fiecare zi, la aceeași oră. Nu am nici cea mai vagă idee unde aș vrea să merg și nu am niciun chef să mă întorc în apartamentul meu monoton. Și așa, inevitabil,  ajung cu pași molateci în cafeneaua mea obișnuită. Petrec aici câteva ore, răsfoind ziarele, privindu-i pe cei ce joacă biliard și scriind scrisori. De data aceasta, este vorba despre o scrisoare lungă către fratele Annei, din care am scris deja câteva pagini.

          […]

Nu am crezut niciodată că străinătatea va avea acest efect asupra mea. Îmi închipuisem altfel călătoria, orașul și viața mea de aici în general. Sau, mai degrabă, ar trebui să spun că mă vedeam pe mine însumi într-un fel diferit. Căci totul depinde de sentimentele pe care le avem în momentul în care privim.

Relația cu persoana de sex opus este cea care determină cu ce seamănă mediul nostru înconjurător. Chiar și atunci când există un armistițiu în dragoste, ea continuă totuși să ne domine, prin amintirile din trecut și prin speranțele pentru viitor. Îți amintești cum, mai demult, când n-aveam nicio grijă, stăteam și priveam lung în zare. Și i se întâmpla, unuia sau altuia, să exclame dintr-o dată: Nu ne lipsește decât femeia cu care să admirăm acest frumos peisaj! Și ne adânceam amândoi în gânduri, fără să vorbim, pradă unui val de tristețe străbătută de speranță. Când absența femeii are un asemenea efect, ce se poate întâmpla când te îndrăgostești de una! Ea își va pune amprenta asupra a tot ce vedem și trăim. Pentru mine, nu există nicio persoană și niciun loc care să nu aibă legătură cu această femeie, care era atunci sensul vieții mele. Când le revăd, sunt fie plăcute, fie dezagreabile, îmi provoacă bucurie sau tristețe, în funcție de sentimentele pe care le aveam când le-am văzut. Obiectele exterioare nu m-au impresionat niciodată prin ele însele, ci doar ca martori ai bucuriilor și ai tristeților mele. Așa a fost întotdeauna, așa e și acum, poate chiar mai mult pe viitor. Poate că influența străinătății asupra mea este cea a stării mele sufletești de acum. Cred că te amuză să vezi că îți fac așa un raport detaliat.

Chiar dacă nu am mai vorbit despre acest lucru, cred că știi totuși în ce stare am părăsit țara. Anna probabil ți-a povestit. Nu e ceva nou ca un bărbat de vârsta mea să se îndrăgostească de o fată de vârsta ei. Dar nu am știut cum vor evolua sentimentele mele. De parcă, la momentul stabilit, după ce am trecut prin toate etapele de dezvoltare, viața mea afectivă începea un nou ciclu, așa cum într-o toamnă târzie, seva păcălește copacii, făcându-i să înflorească a doua oară.  Vara trecută, toate sentimentele nostalgice și puerile, de care am crezut că m-am debarasat odată cu prima dragoste, au înflorit. Eram timid  în fața acestei fete pe care am tratat-o întotdeauna ca pe un copil, precum un școlar care se află pentru prima dată în fața femeii visurilor sale. De parcă eram la prima dragoste.

          […]

Dimineața, când plec de acasă, ieșind în strada care dă în bulevard, îmi recapăt inevitabil forțele, datorită vieții care pulsează peste tot în jurul meu. Micii comercianți și-au etalat marfa pe trotuar și între zidurile acestea înalte, fructele și legumele verzi care tocmai au fost livrate seamănă cu un val tulbure într-un râu de pietre.  Vânzătorii strigă din toți plămânii, iar cumpărătorii, cel mai adesea femei în ținute de dimineață, cu capul descoperit și cu un șal peste umeri, trec întruna de la unul la altul. Măcelarul, în șorț alb, stă în pragul ușii, iar în vitrina brutăriei se vede o stivă de baghete lungi și groase cât buștenii de mesteacăn. Alături, tejgheaua de zinc a unui mic restaurant se reflectă în vitrină. Muncitori în salopete beau absint verde-gălbui. O gașcă de școlari în uniforme, având cărțile sub braț, strigă și, împreună cu birjarul, încurajează caii, din ale căror copite țâșnesc zadarnic scântei, încercând să urnească o căruță prea grea. Întâlnesc, aproape în fiecare dimineață, un bătrân orb care, cu o farfurioară în mână, cere pomană. Ochii săi lipsiți de lumină privesc fix trecătorii care vin din sens invers. În fața papetăriei sunt tot timpul oameni care răsfoiesc ziarele de satiră. Strada dă într-o piață mică, ce are o statuie în mijloc, iar pe lateral, un șir de trăsuri cu vizitii în palton de un negru lucios. Se aude claxonul unui tramvai și apare un vagon tras de doi cai albi, în drum spre expoziție. Alerg să-l prind și găsesc un loc înăuntru.

[...]

Expoziția mă impresionează puternic de fiecare dată când privesc către Câmpia lui Marte din vârful palatului Trocadero. În mijloc, turnul Eiffel se înalță ca un brad impunător. Cupolele aurite ale clădirilor din expoziție strălucesc în lumina soarelui. Statuile de pe acoperișuri își întind brațele spre cer. Pe podul Iéna, sângele începe cu siguranță să circule mai repede prin vene. Valurile Senei se agită, vaporașe cu aburi, pline de oameni alunecă pe sub arcade ca niște rândunele. În momentul în care ajung sub turnul Eiffel, cu giganticele sale picioare de fier, nu vreau decât să privesc și să mă minunez. Când mă plimb prin acest oraș-minune cu palatele sale, ale căror fațade sunt opere de artă, porțile – sculpturi, zidurile – picturi înțesate de comori din toate colțurile lumii, mă simt mic și nu pot să cred că eu chiar sunt acolo, deplasându-mă, cu fiecare pas, de pe un continent pe altul. Când ajung în galeria mașinilor, al cărei acoperiș îmbrățișează cerul, ca într-un cuptor în care toate brațele vremii se agită, în care ciocanele lovesc, aburul, gazul și electricitatea se ațâță, mă simt amețit, îmbătat de acest huruit, care pare să se nască din adâncul pământului și care trece prin mine, electrizându-mi mâinile și picioarele. Corpul mi se scutură ciudat, de parcă un șoc electric mi-ar face să trosnească fiecare nerv. La căderea serii, fântânile luminoase își încep simfonia de culori, iar turnul Eiffel se înalță roșu ca o statuie de foc.

Traducere din limba franceză

de Aneta FĂZĂCAȘ


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.