top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Vitrina arrow Cărți prezentate de Ion Pop și de Aureliu Goci, nr.7-8(182-183), iulie-august 2018
Cărți prezentate de Ion Pop și de Aureliu Goci, nr.7-8(182-183), iulie-august 2018 Print
Iul 29, 2018 at 11:00 PM

 

Ion POP

TABLETE DIN ŢARA SĂTMARULUI


Sub un titlu uşor patetic, Ţipătul cenuşii, Felician Pop, cunoscut jurnalist sătmărean, cercetător pasionat al istoriei locului (vezi, între altele,  Istoria secretă a Sătmarului şi Povestea pălincii – ambele scrise în colaborare cu Robert Laszlo), cu activităţi însemnate în administraţia culturală locală, îndrumător de cenacluri literare şi scriitor el însuşi, a publicat de curând, la Editura Ecou Transilvan din Cluj, o culegere consistentă de articole cu un evantai tematic foarte larg. Sunt un soi de tablete, fiecare de două-trei pagini, probabil adunând reflecţii de la o rubrică de ziar, scrise de un condei sensibil deopotrivă la pulsul zilei, precum și la ritmul mai larg al epocii. Lectura lor e poate de o imagine cumva emblematică despre ceea ce crede şi simte observatorul vieţii imediate de la noi, înzestrat cu o conştiinţă civică şi un simţ al observaţiei în stare să descifreze sensurile mai adânci ale faptului comun. 

Metafora de pe copertă anunţă destul de transparent o atitudine critică, chiar polemică, un sentiment de nemulţumire profundă şi de decepţie faţă de mai tot ce se întâmplă în jurul nostru, de la viaţa politică şi administrativă la cea economică, socială, culturală. Ca multă lume „bună”, Felician Pop priveşte, de pildă, prestaţia politicienilor noştri cu un ochi mustrător-interogativ, notând numeroasele derapaje de la statutul demnitarului, goana după căpătuială, lipsa principiilor, doctrinare şi etice, cameleonismul conjunctural, retorica goală a multor discursuri populiste – mai toate concentrate într-o formulă nu foarte academică – „curvăsăria politică” – trădând o revoltă greu de stăpânit. Jurnalistul este nemulţumit, ca de altfel noi toţi, de slaba prestaţie a oamenilor cu responsabilităţi administrative şi politice, nu are deloc păreri bune despre felul cum funcţionează viaţa de partid – şi ştie ce spune, ca fost liberal vreme de un deceniu, care se desparte fericit („fericirea de a te rata”) de angajările sale pe acest teren lunecos în care opiniile şi acţiunile constructive apar serios concurate de minciună şi ipocrizie, arivism, de sloganul pretenţios şi vid. Nu scapă condeiului ascuţit nici câteva figuri prezidenţiale, Iliescu, Constantinescu, Băsescu (nedreptăţit îmi pare a fi Klaus Johannis), însă invită la evitarea judecăţilor prea tăioase, simpliste şi în acest spaţiu. Uitate nu sunt nici „agheasma la robinet” şi „turismul mistic”.

Cu expresii adesea dure, califică lumea drept „idioată şi dezgustătoare”, când se referă, de exemplu, prin contrast, la Gauguin, celebrul pictor francez refugiat departe de Europa modernă, în peisajele paradisiace şi printre oamenii „primitivi” din Tahiti, dar are mereu ocazii de a blama alterările condiţiei umane fireşti, echilibrate, supuse astăzi unui agresiv asediu. Îl nemulţumeşte şi întristează uniformizarea, nivelarea de ultimă oră a vieţilor acaparate de interese strict materiale, reducerea drastică a numărului de cititori de cărţi, ademeniţi mai degrabă de ceea ce se tot numeşte „civilizaţia imaginii”, de muzica zgomotoasă ce bruiază comunicarea verbală, de lipsa de grijă pentru exprimarea frumoasă, notând stâlcirea gravă a limbii române, pe un fond de ignoranţă pe care sistemul educaţional şi de învăţământ românesc continuă să-l sporească din cauza unor greşite opţiuni privind materia predată şi metodele de trasmitere a cunoştinţelor. Îl amărăşte golirea bibliotecilor din casele oamenilor – „nimeni nu mai vrea cărţi, nici măcar gratis”! –, deplânge prostul gust al noilor interioare din apartamentele devenite impersonale, protestează contra nepăsării faţă de degradarea unor edificii istorice din oraşul în care trăieşte, evocă însă cu emoţie locuri vrednice de cunoscut, legate de o istorie ce-i este familiară.

Felician Pop e, în fond, un sentimental, sensibilitatea sa poetică conferă o vibraţie autentică multor pagini, fără să cadă în clişeistica poetizantă. Câteva figuri de ţărani din satele vecine, mici întâmplări mişcătoare din biografia lor, portrete de dascăli şi prieteni dispăruţi care i-au înfrumuseţat viaţa, caractere integre şi suflete generoase au parte de crochiuri expresive, tot aşa cum un număr de tablete refac imagini din vremea copilăriei, „pe firul apei” Someşului, când se mai păstrau obiceiuri şi ritualuri, un ritm de viaţă aşezată şi cuminte, într-o comunitate în care convieţuirea etnică româno-maghiară era o realitate frumoasă, sub semnul purei şi simplei omenii (un text pe această temă se întitulează inspirat Oameni până la sfârşitul lumii). Nu lipsesc nici schiţele de „fiziologie”, mai frecvent negative, precum în Poptămaşii, amendând supraproducţia de truisme pretenţioase lansate de cineva pe facebook (spaţiul virtual e nu numai o dată privit cu rezerve tocmai din pricină că dă ocazia pălăvrăgelii inutile, prea adesea triviale, şi maschează sub aparenţa comunicării tot felul de singurătăţi, veleităţi, resentimente, refulări); sau în Negativiştii, Oamenii mlaştinilor, Omul pustiu (a cărui viaţă „seamănă cu o crimă perfectă: nu lasă nicio urmă”), Nevorbiţii („cei care vorbesc şi nu spun nimic”), Despre sluga ticăloasă. Publicistul are şi pasiuni filologice – urmăreşte, de pildă, cariera internaţională a cuvântului brândză, comentează cu umor „înjurătura la români” şi particularităţile ei sătmărene.

Registrul tematic al acestor mici proze este însă, cum spuneam, foarte larg şi cheamă reflecţia rapidă ori mai insistentă, oferind glose redactate dezinvolt, în tonalitate gravă sau mai destinsă – vizând însă mereu un soi de „morală”, de învăţătură pentru cititorul curios de ceea ce petrece, şi bun şi rău, în jurul lui. Ţipătul cenuşii atrage, de fapt, tocmai atenţia asupra nevoii de a fi... atent la micile sau marile întâmplări din vecinătatea noastră, care – se deduce din fiecare text – ar trebui să fie privite cu ochiul treaz al omului responsabil de propria sa viaţă, sensibil la datoriile faţă de comunitate (o notă, deloc stridentă însă de „patriotism local” nu lipeşte din unele însemnări) – într-un cuvânt, de fiinţa înzestrată cu o conştiinţă civică activă, în luptă cu inerţiile de tot felul, individuale şi sociale. Nu o face neapărat prin „ţipăt” şi în urma unor arderi mistuitoare, dar pasiunea implicării în treburile cetăţeanului şi ale Cetăţii se simte peste tot, chiar şi atunci când locul patimii ardente exprimă, la temperaturi mai domoale, inconfortul moral al omului de bine, contrazis în aspiraţiile şi convingerile sale de derivele lumii din apropiere. În ansamblu, cartea semnată de Felician Pop transmite, astfel, în ciuda „cenuşii” atâtor iluzii, şi un procent de încredere şi speranţă că spiritul lucid-interogativ care ar trebui să-l definească pe intelectualul atent la viaţa sa şi a altora rămâne viu şi poate oferi încă exemple edificatoare în ordinea unei pedagogii civice exigente şi constructive.


***

Aureliu GOCI

POEZIA FIINŢEI, IUBIREA

ŞI TENTAŢIA COSMOGONICĂ

Autorul, debutant la o relativă maturitate şi pe deplin format, a intrat în viaţa literară cu fermitate şi încredere în discursul său personalizat şi diferit de tonalitatea generală a epocii, care performează cu insistenţă un univers postmodernist şi chiar, cum s-a formalizat mai recent, post-postmodernist.

Alensis De Nobilis rămâne admirator şi încrezător reputatelor structuri poetice ale clasicismului şi ale modernismului istoric, prin care îşi poate exprima, plenar şi performant, disponibilitatea creatoare, originalitatea şi rezoluţia unui discurs propriu.

Cărţile sale, Suferinţa stelelor (1998), Axis mundi (2009), Agonia fiinţei (2009) şi actualul volum Beţiile cosmice (2016), impun un nume nou în poezia actuală, neafiliat niciunei grupări literare şi nici determinat de amprenta regională – de altfel, strălucită – a originii sale.

Poetul a elaborat, probabil izolat, în singurătatea cărţilor, fără a se confrunta şi cu opiniile altora, nu întotdeauna aplicate, judicioase şi de bună credinţă. Autorul realizează o remarcabilă conexiune (şi simbioză) între un discurs poetic de tip tradiţional şi o efervescenţă imagistică, foarte îndrăzneaţă şi cu rezoluţie de noutate. Neîndoielnic, este un talent deosebit, care şi-a integrat lecturile fundamentale la vârsta potrivită, beneficiind de o experienţă de viaţă cu situaţii-limită asumate şi un proiect poetic substanţial şi de durată, cristalizat la o vârstă fragedă.

Poetul propune o intuitivă sinteză personală între ipostazele, oarecum divergente, ale tradiţiei şi ale modernismului, ignorând cu luciditate excesele fractuale şi nonsemnificante ale unei postmodernităţi agresive. Comparativ cu mulţi poeţi actuali, care s-au răzleţit pe drumurile tocite şi contradictorii ale postmodernismului, Alensis De Nobilis are o calitate în plus – experienţa satului şi accesul la natura „naturală” pentru a desluşi natura umană, de unde bogăţia de referinţe şi intimitatea cosmică.

Aspiraţia spre un absolut al purităţii (Omul cosmic) lasă loc interogaţiilor şi misterelor, iar Poetul, în ipostază de iluminat, oficiază un ritual ezoteric de iniţiere ceremonială, în care conştiinţa se polarizează în sensul hamletian.

În afara discursului auctorial, în poeme se configurează un Tu multisemnificant, alegoric şi adresativ ca partener erotic, dar, surprinzător, şi un Noi, prin care, cel mai frecvent, subînţelege tagma poeţilor, pe care o boscorodeşte şi o loveşte cu o ploaie de imprecaţii.

Poetul chiar reuşeşte  un incredibil portret parodic, probabil al vreunui confrate, plin de abjecţii şi minimalizări, în Fariseu nerod: „Perdant la masă, ponegreşti elite / Şi muza-ţi chinui ca într-un viol, / Eşti vânzător ştiut de ciori vopsite, / Voyeur ratat al clipelor de-un pol... // Te-au rătăcit bolboroseli savante / Ce-nfipte-n cap îţi vor mai da curaj / Să intri-n biblii ca-n restaurante / Când neuronii-ţi intră în tangaj; // Poema ta e biliard de seară / Şi te rezemi ca un Esop în tac / Privind umil această naltă scară / Cum urc cu poezia spre iatac. // Ţi-s visele de aripi jumulite / Şi ciung, aşa, te crezi aviator, / Pilot măiastru clipei răstignite, / Poet pe viaţă, dascăl, franctiror, // Iar când retorica de gară te abjură, // Sapi ca un cioclu înfloriri de glod, / Latri-n cultură când n-ai ceva-n gură, / Dar eşti un iuda. Fariseu nerod!”.

          În primul text al volumului, Evadare din rol, cu valoare de artă poetică, cu multe personificări şi simboluri, întâlnim aspiraţia de evaziune geografică în ţinuturi exotice, ca în „partenza” simbolistă a lui Ion Minulescu sau a lui Iuliu Cezar Săvescu („La Polul Nord, la Polul Sud, sub stele veşnic adormite”).

          Din fericire, nici erosul exploziv, nici atmosfera festivistă nu se transmit celorlalte poeme, care sunt elaborate într-un alt registru, mai puţin optimist. Oricum, rămâne acelaşi sistem de gândire poetică şi aceeaşi matrice imagistică: „O insulă-i pustie fără tine, / O viaţă de rezervă cer. Ai vrea / Să ne iubim cu lene-n submarine / Ascunşi de detectivi în bluza ta. // Înlănţuiţi pe-o plajă din Maldive, / Tu-mi ceri iluzii, eu îţi dau nirvane, / Se sparg în tine galaxii fictive, / Se urcă-n mine şerpii pe icoane. // Dăm înapoi poveşti în calendare / Să retrăim vezuvii de plăceri, / Că tinereţea, ştii, iubito, n-are / Răbdare să aştepte tristă-n gări; // Nu-i vreo sărmană tristă, nefardată, / Ci topmodel ce urcă în expres, / Îmbrăţişează-mă o dată şi-nc-o dată / Să-mi amintesc motivul: sunt Ales! // Îţi răsplătesc răbdarea cu explozii / De reveniri într-un dorit miraj / Şi ne-om întoarce îmbrăcaţi în frezii / C-un Boeing, fericiţi, pe fuselaj”.

Sensul cel mai pregnant rămâne acela de iubire fantasmagorică, iluzionară („iluzii”, „nirvane”, „miraj”) sau de retrăire a sentimentelor într-o proiecţie imaginară, într-o fabuloasă dezmărginire cosmică.

Autominimalizarea nu e un simplu alint de poet de succes, ci chiar o apreciere exactă a condiţiei creatorului într-o societate înrobită pragmatismului şi acumulărilor materiale. Nu altfel gândea cu un secol şi jumătate în urmă strămoşul său oltean Alexandru Macedonski: M-am născut în nişte vremuri când tâmpita burghezime / Din tejghea făcea tribună legiune de coţcari / Pune-o talpă noroioasă pe popor şi boierime / Şi când steagul libertăţii e purtat de cârciumari”.

Neîndoielnic, Alensis De Nobilis îmbogăţeşte imaginarul poetic prin disponibilitatea sa de a personifica, de a asocia, contextual, imagini de nuanţă, aproape microscopice, cu largi zboruri în imensitatea cosmică, disponibilitate care creează un ritm interior, o trepidaţie, un fel de tonalitate dinamică. De aceea, poezia sa nu-şi asociază nici pasteluri, nici tablouri interioare, ci doar o meditaţie neliniştită, care poate invoca sau moartea, sau cohorte de îngeri într-un fel de dialog între lumile bănuite sub condiţia umană, sau dincolo de posibilităţile umane, în revelaţii mistice.

Acest univers extensibil, miraculos defineşte, într-un fel, posibilităţile, disponibilităţile infinite ale iubirii. Iubirea ca un concept complex: psihologic, filosofic, religios.

Există, din păcate, şi îndrăzneli cam peste marginile iertate, asocieri improprii şi combinaţii sintagmatice forţate. Ele pot fi de acum remediate, dar evoluţia interioară – de care sunt sigur – le va elimina de la sine.

          La un alt nivel imagistic, poetul mai păstrează câte ceva din vechiul discurs labişian, acum însă reactivat cu metafore suprarealiste şi îndrăzneli ingenioase care îl personalizează, şi, tipologic, îl aşază în afara grupărilor literare.

 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.