top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Eseu arrow Eminescu și Titu Maiorescu: legături și tăieturi (Nicolae Georgescu),nr.7-8(182-183)iul.-aug.2018
Eminescu și Titu Maiorescu: legături și tăieturi (Nicolae Georgescu),nr.7-8(182-183)iul.-aug.2018 Print
Iul 29, 2018 at 11:00 PM

Nicolae GEORGESCU

EMINESCU ȘI TITU MAIORESCU:

LEGĂTURI ȘI TĂIETURI

 

A vorbi despre Eminescu acum, în ajunul centenarului morții lui Titu Maiorescu, înseamnă să găsești ceva care-i leagă dincolo de ieri și azi, ceva de nedezlegat – și anume: ceva material, un semn, să zicem. Am întâlnit un asemenea lucru și, deși nu știu sigur dacă este al lor, comun, sau numai al unuia dintre ei – al căruia anume? – sau, mai degrabă, tocmai pentru că nu sunt sigur, îl expun aici. 

Voi explica, așadar, mai simplu, ca pentru o evocare, o situație textuală din Luceafărul de M. Eminescu, recurgând la experiența lecturii proprii. Iniţial, am dorit să-mi subintitulez ediția M. Eminescu: Poesii (Ed. Academiei, 2013) oarecum eponimic, simbolizând, adică, atât modul de alcătuire a ei, cât şi scopul: ediţie critică synoptică, şi să pun chiar adaosul: cu formele şi punctuaţia autorului; chiar aşa au ieşit unele fragmente ale ei, gândite în chip de eşantion sau specimen pentru dialog cu intelectualii avizați. Mi-a atras atenţia profesorul Florea Fugariu că synoptic este un termen rezervat textelor biblice şi, deşi puteam să inovez zicând, de pildă, sinopsică ori conspectă (aş fi putut să-i spun chiar synopsis editorial, cu avantajul că ocoleam termenul ediţie şi necesarele lui explicaţii, dezvoltând, în schimb, ideea de împreună-citire), mi s-a părut, totuşi, de bun simţ să accept uzanţele. Am renunţat, de asemenea, la precizarea „cu formele şi punctuaţia autorului” – înţelegând, în urma discuţiilor cu persoane avizate din editologia noastră, că nimeni, în nicio condiţie, nu poate avea superbia să creadă că s-a instalat în vârful peniţei unui autor, vechi ori mai nou, dar lipsind de lângă text. Orice ediţie de texte fiind o convenţie, trebuie să ne supunem regulilor, chiar dacă ni le facem singuri. Cititorul de azi şi de mâine va judeca singur dacă maniera noastră de a-l edita pe Eminescu îl apropie mai mult şi cât de mult îl apropie de poet.

De altfel, lucrurile nu sunt niciodată nici foarte sigure, nici definitive în cazul unei ediţii, şi iată exemplul pe care-l dau. După definitivarea lucrului ca pentru tipar, o scurtă ochire prin complicatul şantier al Luceafărului mi-a atras atenţia asupra unui amănunt la care nu m-aş fi aşteptat: ghilimelele. Titu Maiorescu, numai el, dar în toate cele unsprezece ediţii ale sale, pune discursul Demiurgului, care urmează imediat după ruga lui Hyperion, în ghilimele duble (franţuzeşti în primele ediţii, apoi obişnuite). Asta n-ar fi nimic, chestiune de manieră – dar în faţa lor nu pune liniuţa de dialog. Peste tot este această liniuţă de dialog urmată de ghilimele simple – inclusiv, desigur, în „Almanahul României June”, pe care l-am luat ca bază pentru stabilirea textului. De obicei, Titu Maiorescu îndreaptă greşelile sau scăpările din ediţia I în cele următoare: aici însă nu. M-am frământat multe zile cu gândurile… nu înțelegeam nici ce poate să însemne, nici dacă este sau nu voință auctorială. Ieșind mai odihnit de la bibliotecă într-o după-amiază și oprindu-mă la terasa noastră, a scriitorilor, și stând pe gânduri cam în dorul lelii, cum se zice, mi-au picat ochii pe figura unui prieten care mi s-a părut cam melancolic, singur la o masă și cu privirile în gol, ca mine. Numai că el nu m-a văzut – și nu mă vedea, deși îi făceam semne, ce-i drept slabe, de prezență. Ei bine, tot uitându-mă la el, cam dintr-o parte, l-am surprins murmurând ceva, apoi tăcând îndelung, apoi iarăși vorbind cu sine… Și mi-a țâșnit gândul: fără dialog şi cu ghilimele duble? Dar asta înseamnă discurs în discurs, adică Hyperion vorbeşte, cere, se roagă – şi răspunsul îi vine din sine însuşi, nu se iveşte Cineva în faţa lui, nu e o scenă teatrală aici. Urmează drumul prin ceruri, impresiile, discuția întreagă – sunt în sine însuși, nu se desfășoară în lumea fizică înconjurătoare. Concluzie tranșantă oarecum. Totuși, textul are sens astfel. Justifică, mai ales, acel imperfect al premoniţiei, al dumiririi, din „Almanahul României June”, pe care numai ediţia I Titu Maiorescu îl primeşte. Demiurg îi spune lui Hyperion: „„Tu vreai un om să te socoţi, / Cu ei să te asameni?”” (ediţiile de la P2 în sus: „Tu vrei…”). Or, cu prezentul se înţelege că Demiurg descoperă, uimit, abia acum intenţiile ascunse ale fiului său, se introduce psihologie în lumea categorială, se face mitologie din discursul theologal. E ceva ce nu ştie Atotputernicul?! Dimpotrivă, acest imperfect al dumiririi de sine se potriveşte cu un dialog interior, marcat astfel de ghilimelele duble maioresciene. I-am mulțumit profesorului Toma Roma și i-am explicat mai târziu scena (într-adevăr, gândea îndelung un pasaj din Aristotel, era cu totul absorbit, poate chiar vorbea cu sine însuși, nu m-a observat).

Important este că, verificând îndelung celelalte situaţii textuale similare, observ că Titu Maiorescu interpretează în sistem. În prima rugă a fetei: „Iar ea, vorbind cu el în somn, / Oftând din greu suspină: / «O, dulce-al nopţii mele Domn, / De ce nu vii tu? Vină!»” – iarăşi lipseşte dialogul, de asemenea motivat: ea nu vorbeşte cu cineva, ci în somn. La prima replică a Luceafărului: „Din sfera mea venii cu greu…”, tot lipseşte dialogul. Ghilimele sunt simple în ambele locuri. Abia când o cheamă în „ocean”, ea răspunde:  – „O eşti frumos, cum numa-n vis…”.  Aici este primul dialog marcat: este o discuție de la egal la egal în vis.  Însă în final:  Dorinţele-i încrede: / «Cobori în jos, luceafăr blând»    lipseşte linia de dialog, şi e firesc: ea nu se roagă cu voce tare, s-o audă şi Cătălin, se roagă în gând – iar Hyperion: „Dar nu mai cade ca-n trecut / În mări din tot înaltul: «Ce-ți pasă ţie, chip de lut / Dac-oi fi eu sau altul…» nici el nu dialoghează, ci vorbeşte pentru sine. Circularitatea (cele două situaţii de la începutul poemului se repetă în finalul lui) şi păstrarea acestei situaţii textuale în toate cele unsprezece ediţii Maiorescu arată că este voinţa cuiva, nu e greşeală. Eminescu a citit mult Luceafărul împreună cu Titu Maiorescu, a discutat formele, termenii, punctuaţia – dar, în final, n-a acceptat propunerile criticului şi a dat poemul spre publicare unei publicaţii neutre. Totuşi, acest joc al ghilimelelor este mult prea interesant (citeşte: important) şi l-am considerat voinţa autorului, a lui Eminescu însuşi, într-o fază certă de elaborare a poemului – rămasă (păstrată) în varianta editorială a lui Titu Maiorescu. Am revăzut, așadar, situaţia ghilimelelor peste tot, punând notele necesare.

Nu-mi fac iluzii, Titu Maiorescu are multe intervenții în text, pe care nu le pot păstra, dar aceasta mi se pare (vedeți: stau în zona dubiului, a părerii) demnă de discutat și o păstrez ca pretext/prilej de discuție. Iată, de pildă, v. 171: „S-a rupt din locul lui de sus”. Așa are Titu Maiorescu, așa au toate edițiile și multe manuscrise. Se are în vedere, desigur, finalul: „În locul lui menit din cer / Hyperion se-ntoarse”, considerându-se determinant fix. Totuși, „Almanahul” are din locul lin, și iarăși îl păstrez, pentru că imediat mai jos se dau numele proprii (pentru prima dată în poem) ale perechii umane: „În vremea asta Cătălin…numele aduce prea evident sensul kata- din grecește, „în jos”, „jos”, deci este un kala-lin, un „lin de jos”, simetric la acel lin de sus, la hyper-ion, cel care merge pe deasupra, la locul lin de sus. În fond, liniștea de jos se instaurează prin pereche – în același timp în care liniștea de sus se instaurează prin păstrarea locului lin de către Luceafăr. Repet: nu e nevoie să știi greacă pentru asta, să-ți aduci aminte de Kategoriile lui Aristotel (kata + agora): sensul kata = jos este unul larg cultural, se resimte ca atare. Și apoi, cine, de la „Almanahul României June”, ar fi putut schimba un cuvânt, fie el și doar din trei litere – dar cu sens atât de adânc? – când, cum știm foarte bine, „Almanahul” are nota aceea de la început în care declară că păstrează textele autorilor. Este, cum consider eu, voința autorului – și trebuie respectată (oricum, însă, cu o notă de atenționare).

Acestea fiind limitele „voinţei auctoriale”, renunţarea la afişarea ei în capul unei ediţii este deplin motivată. Iar exemple de felul celui adus aici – și sunt destule! – ne arată că e mare nevoie să separăm ce e al lui Maiorescu din poezia eminesciană – dar că niciodată nu vom putea face tăieturi până la capăt, cuțitul minții, ca să zic așa, se tocește și se încurcă în ce nu se poate separa.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.