top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Eseu arrow „Literele” românești și Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 (Liviu Tătaru),nr.7-8(182-183)iul-aug2018
„Literele” românești și Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 (Liviu Tătaru),nr.7-8(182-183)iul-aug2018 Print
Iul 29, 2018 at 11:00 PM

Liviu TĂTARU

„LITERELE” ROMÂNEȘTI

ȘI MAREA UNIRE DE LA 1 DECEMBRIE 1918

 

          În accepția cea mai largă, „literele” desemnează științele umaniste, filologia, literatura, având ca reprezentant simbolic literatul sau scriitorul. Scriitorimea constituie, fără îndoială, componenta cea mai reprezentativă a spiritului național și formatoarea sa cea mai fecundă. Contribuția sa la Marea Unire, alături de filologi și istorici, a contat în cultivarea spiritului patriotic, a sentimentului unității de neam, impulsionând aspirația unității politice a tuturor celor ce vorbeau aceeași limbă, în sfârșit, cultivarea unității acesteia. „Literații” români transilvăneni au fost conștienți de necesitatea menținerii unității limbii române, chiar dacă în disputa cu lingviștii de peste Carpați au rătăcit uneori, îmboldiți de dorința de a cultiva mândria și respectarea națională prin obârșia română a românilor și cea latină a limbii lor.

          Încă înaintea revoluției pașoptiste, în afara cărturarilor cunoscuți îndeobște ca fervenți apărători și cultivatori ai limbii, un avocat aromân născut la Oradea adresa un apel boierilor munteni și moldoveni de a sprijini limba și literatura națională. Mi-l readuce în atenție Ioan Lupaș în studiul Cea mai veche revistă literară românească. Este vorba de Emanoil Gojdu. Vrea să deștepte la acești fruntași ai românilor de peste munți „o îmboldire de bine aducătoare și un foc sfânt patrioticesc cătră limba noastră cea mumească” (maternă!). Vede și știe că „în toate părțile geme sufletul neamului nostru într-un întunerec înfiorătoriu”, dar și că „începe groaznica noapte a să despica, înfiorata a oarbei neștiință întunecime a să risipi”. Îi îndeamnă la „cultivarea limbei noastre, ... să o iubiți pre dânsa, că cu lapte de amazon roman ați supt-o și toată picătura de sânge, ce bate în vânele noastre, se trage din marele neam”. De ei și „unii patrioți... atârnă viața și înflorirea limbei naționale... Pentru că nu este mai mare mângâiere, mai adevărată îndestulare, decât simțirea fericirei și a mărirei neamului”.

          Ioan Lupaș comenta astfel acest splendid, timpuriu și puțin cunoscut apel al patriotului orădean, ce ne-a lăsat o moștenire, se pare, irosită: „Astfel simțea Emanoil Gojdu încă din tinereță importanța limbei și literaturii naționale. În cuvinte atât de pătrunzătoare înțelegea să îndemne boierii din Principate să se trezească la simțire națională și să-și îndeplinească datoria față de cultura neamului”.

          „Biblioteca românească”, revista în care a fost publicat acest apel, a fost concepută de Zaharia Carcalechi ca una „în limba neamului meu”. Între 1870-1880 s-a desfășurat în cultura română disputa privind individualitatea limbii române sub aspectul vocabularului („lexiconului”) și al modificării sale din punct de vedere ortografic și ortoepic. Gramatica lui Samuil Micu și Gheorghe Șincai (Elementa linguae...) din 1780 a inițiat curentul latinist, în vreme ce acceptarea în Academia Română a proiectului de ortografie a lui Titu Maiorescu, de către o comisie condusă de George Barițiu, în 1880, a însemnat sfârșitul său.

          Ca un element de culoare în acest din urmă an, „literații sătmăreni” (în fapt, profesorii de limba română din fostul județ Sătmar, ce cuprindea și zona Baia Mare și Chioarul) au trimis un memoriu Academiei Române, propunând un proiect propriu. Memoriul a fost elaborat de dr. Vasile Lucaciu, pe atunci profesor de limba română la Liceul Catolic Regesc, actualmente Colegiul Național „Mihai Eminescu” din Satu Mare.

          Dr. Valeriu Achim considera, într-un volum consacrat spiritualității românești din nord-vestul Transilvaniei între 1848-1918, că acest memoriu era „o dovadă în plus că lucrările Academiei Române (și nu ale academiilor din Budapesta ori Viena) prezentau interes pentru românii de aici, că scrierea limbii române în formare era o problemă de interes general românesc”.

          În privința „lexiconului” limbii vorbite, Maiorescu a tranșat disputa prin constatarea că acesta „este totdeauna pestriț și arată, ca o oglindă credincioasă, popoarele care au înrâurit asupră-și, ca atare încercările de eliminare a unor cuvinte și înlocuirea lor cu altele prin pedanteria filologilor este o utopie ce înstrăinează poporul de mișcarea literară”. De aceea este necesar „de a primi așa cum iese, ca un izvor limpede, din mintea poporului” (Critice, 1996).

          Și Coșbuc vedea în popor „singura curie (ține minte asta!) care hotărăște în supremă instanță” în privința limbii vorbite și nu „stricătorii de limbă” de genul latiniștilor (cf. Gavril Scridon, în Istoria literaturii române, vol. III, 1973, p. 805). Același poet ardelean afirma un principiu esențial în privința genezei limbii literare, și anume operele scriitorilor. Scriitorilor le revine acest rol, întrucât „scriitorul ține calea de mijloc (...), el simte alături de popor (...) și gândește alături de cărturar”, dar „corectează și pe cărturar și pe popor”.

          Anul 1883, la trei ani după încheierea formală a amintitei dispute, marchează  simbolic „nașterea” românei literare prin apariția volumului Poesii al lui Mihai Eminescu. Îngrijitorul ediției a fost același T. Maiorescu, întrucât poetul, zice criticul literar, „a fost totdeauna prea impersonal și prea nepăsător de soarta lucrurilor sale, pentru a fi putut fi înduplecat să se îngrijească însuși de o asemenea culegere, cu toată stăruința amicilor săi literari”. Criticul a făcut-o „dintr-un simțământ de datorie literară. Trebuiau să devie mai ușor accesibile pentru iubitorii de literatura noastră toate scrierile poetice, chiar și cele începătoare ale unui autor, care a fost înzestrat cu darul de a întrupa adunca sa simțire și cele mai înalte gânduri într-o frumuseță de forme subt a cărei forme limba română pare a primi o nouă viață” (București, decembrie 1883, T. Maiorescu).

          E. Lovinescu identifica, în Istoria literaturii române contemporane, în biografia și poezia lui Octavian Goga „o expresie a unei colectivități etnice și... o misiune socială. Caracteristică și impresionantă prin energia neșovăitoare a tonului, această convingere mesianică se identifică cu întreaga mișcare de redeșteptare a energiei naționale de la începutul veacului nostru”. Prin poezia lui Goga s-a manifestat, după Lovinescu, „mesianismul ardelean”, „pornit din înseși fibrele existenței naționale amenințate”. În Transilvania, Goga „nu se putea exprima liber”, fiind obligat la „formule vagi și misterioase” pentru a nu risca arestarea și condamnarea. Că mesajul său a fost bine și corect perceput în Vechiul Regat o dovedește faptul că „în mod simbolic, în 1905, Academia Română a decernat premiul național de poezie tânărului poet transilvănean Octavian Goga” (Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, De la satul geto-dac la satul român unitar, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983, p. 330). Lovinescu identifica în poezia lui Goga, în mod izolat, și un „amestec de bărbăție și văicăreală”, contrazicân-du-și constatarea anterioară despre „energia neșovăitoare a tonului” său. Ion Dodu Bălan îl explica prin realitatea istorică a faptului că viața românilor transilvăneni a fost „un lung trecut... de răzvrătiri înfrânte”, ce a generat adesea „un sentiment de dureroasă deznădejde”.

          Blaga, om al locului și mai bun cunoscător al atmosferei de aici, înțelegea și el că nu era vorba de văicăreală. Fără să se refere expres la Goga, Blaga constata că românii ardeleni au fost supuși unor vitregii ce le depășeau puterile, ajungând să se îndoiască de dreptatea divină. „Numai o experiență de viață plină de dezamăgiri, numai grave amărăciuni de natură morală pot să ducă la convingerea că omul este părăsit de Dumnezeu și lăsat pradă vicisitudinilor sorții”. Sigur că e înălțătoare viziunea coșbuciană despre „lupta vieții” – „Oricare ar fi sfârșitul luptei, / Să stai luptând că ești dator” –, dar nu orice om este apt să facă față. Goga era un luptător, dar unul cu omenești îndoieli și „văicăreli”, ca să folosim nedreapta expresie a lui Lovinescu, contrazisă de el însuși în prezentarea admirativă a poetului. S-a văzut acest lucru după ce, la izbucnirea războiului mondial, s-a autoexilat în România, precum Vasile Lucaciu, cu care a format un tandem pentru eliberarea Transilvaniei prin aderarea la Antanta. Numeroase mitinguri organizate în principalele orașe ale Vechiului Regat i-au avut ca tribuni pe cei doi celebri refugiați ardeleni, condamnați apoi la moarte în contumacie de curți marțiale ungurești.

          Eu sunt un om fără de țară”, se confesează el poetic în 1916, dar adaugă trei versuri mai jos: „Eu sunt un mag de lege nouă”, iar mai încolo: „Sunt solul dragostei și-al urii, / Un visător de biruinți, / Ce port blesteme-n cerul gurii, / Drept moștenire de părinți”. „Visătorul de biruinți” a fost și unul din făptuitorii lor, prin „arma” elocinței și a poeziei.

          Atunci când, în decembrie 1914, „Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor” și-a schimbat numele în „Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor”, Goga a fost ales în conducerea ei, președinte fiind Vasile Lucaciu. Goga a fost, într-un anumit sens, mai militantist decât Lucaciu. În februarie 1915, s-a constituit la București „Legiunea ardeleană”, la inițiativa și sub conducerea lui. M. Mușat și I. Ardeleanu ne fac următoarele precizări: „Într-un Raport al Comandamentului militar al Austro-Ungariei se menționa că, din punct de vedere militar, ea trebuie considerată ca ceva intermediar între o asociație de luptători și o trupă de voluntari. Este adevărat că Legiunea se adresa cu predilecție românilor de peste munți. Steagul ei era tricolorul românesc, având culorile așezate transversal. Pe el figurau, alături de un vultur, portretele încărcate de simbol ale lui Horia, Cloșca, Crișan și Avram Iancu. Numărul membrilor acestei Legiuni a crescut repede cu mulți foști soldați din armata austro-ungară trecuți dincoace de Carpați. În septembrie avea 800 de membri, în noiembrie aproape 3000 de persoane înscrise. În octombrie Legiunea scotea ziarul «Ardealul», organul său de propagandă. Într-o moțiune, adoptată la 22 septembrie, membrii organizației jurau sub faldurile steagului că «vom muri sau vom învinge alături de brava armată a României»”. Iată, deci, că înaintea constituirii unităților de voluntari, formate din prizonieri de război transilvăneni căzuți în mâinile armatei rusești, respectiv italiene, la îndemnul și în prezența lui Vasile Lucaciu au luat ființă asemenea unități chiar pe teritoriul României din români ardeleni voluntari trecuți clandestin peste Carpați, la inițiativa lui Goga.

          Cei doi fruntași români ardeleni au fost sufletul marilor adunări populare pentru intrarea României în ceea ce s-a numit pe drept „războiul de reîntregire a neamului”. Istoricii citați ne oferă fragmente din cuvântările ori din articolele de ziar datorate lui Goga. „Austro-Ungaria este un conglomerat etnic, alcătuit din popoare cu menire deosebită. În asemenea împrejurări se impune ca popoarele din Austro-Ungaria,(...), să trebuiască a fi deosebite. Iată de ce zdrobirea împărăției, curățirea acestui cancer moral de pe trupul Europei este o adâncă datorie de salubritate internațională”. Atunci când, în încercarea de a determina România să dea curs tratatului secret cu Puterile Centrale și să intre în război de partea lor, Austria și Ungaria au promis acordarea unei autonomii parțiale Transilvaniei, Lucaciu și Goga i-au sfătuit pe guvernanții români să respingă această propunere: „Noi nu acceptăm autonomii locale. Vrem unirea tuturor românilor. Vrem statul nostru național român”.

          După intrarea României în război, Goga, alături de Lucaciu, a sprijinit pe toate căile eforturile ei de eliberare a teritoriului Transilvaniei. Era fericit să spună: „Mi-a fost dat s-ajung ziua când gura mea poate să rostească adevărul înfricoșat: Nu mai sunt Carpații”. După calvarul retragerii și refacerea oștirii în primăvara lui 1917, putea să scrie plin de speranță: „O oaste nouă, mai vârtoasă ca cea dintâi, încercată de război și cu brațul greu de răzbunare, o oaste, care e mândria țării, așteaptă cu sete ordinul de înaintare. Niciodată n-a fost în sufletul românesc mai multă încredere și mai multă îndârjire”. Revenirea României în război după pacea de la Buftea-București din martie 1918 l-a găsit pe Goga pe „frontul diplomatic”, purtat de oamenii politici români pentru reîntregirea țării. La 3 octombrie 1918, a luat cuvântul la sediul Coloniei Române din Paris, unde s-a format un organ național împuternicit să reprezinte interesele României în raporturile cu puterile Antantei în preajma capitulării Puterilor Centrale. Organul autorizat de Guvernul român se numea Consiliul Național pentru Unitatea Românilor și era format din 28 de membri, de pe ambele versante ale Carpaților. Printre ei: Take Ionescu, Nicolae Titulescu, Octavian Goga, Traian Vuia. Relația sa principală era cu Guvernul francez, or „poziția Franței a obligat la reflexie și celelalte țări din cadrul Antantei” (Mușat, Ardeleanu), oscilante în a-și îndeplini promisiunile făcute României sau pretinzând că nu erau în Antantă la data asumării lor. Greutatea lămuririi lor la Conferința de Pace a revenit delegației Guvernului român, lui Ion I. C. Brătianu îndeosebi. La propunerea lui Alexandru Vaida Voevod, în Marele Consiliu Național Român, ales de M.A.N. de la Alba Iulia a doua zi după proclamarea Marii Uniri, au fost aleși, în lipsă, și Octavian Goga și Vasile Lucaciu. 

pag 1 sept 2018.jpg

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.