top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Proză arrow Ostap (Adrian Alui Gheorghe), nr. 7-8 (182-183), iulie-august 2018
Ostap (Adrian Alui Gheorghe), nr. 7-8 (182-183), iulie-august 2018 Print
Iul 29, 2018 at 11:00 PM

Adrian ALUI GHEORGHE

OSTAP

„Şi cele şapte spice seci au mâncat

pe cele şapte spice grase şi pline.”

 

          Facerea

Ostap s-a născut mâncând. Da, chiar aşa. Când l-au scos din pântecele mamei lui tocmai înfulecase placenta şi, cu gingiile înroşite de sânge, şi-a rupt el singur cordonul ombilical, pe care l-a înghiţit pe nerăsuflate.

          Doctorul mamoş s-a minunat de aşa făt, l-a cântărit în palme, l-a plesnit peste fund, peste spate, ca să îi pornească respiraţia, după care l-a arătat mamei care stătea cu ochii înlăcrimaţi, speriată, parcă neştiind ce i se întâmplă. Că înfulecase placenta? În tratatele de specialitate nu scria nimic despre aşa ceva, încât doctorul mamoş rămase cu un semn de întrebare. În jurnalul său profesional, doctorul mamoș a notat cu litere mici: „De verificat dacă se poate dezvolta un făt fără să fie nutrit de placentă. Astăzi am avut un caz de absenţă a placentei. De sunat profesorul...”. A adăugat trei semne de exclamare, după care a uitat de situaţie. Au apărut, între timp, altele.    

          Tatăl lui Ostap, care se numea Ostap, le-a făcut o primire regească acasă. Bunicul Ostap s-a bucurat şi el. Bunica Stana s-a bucurat şi ea. Rudele, numeroase, au primit cu mare veselie naşterea lui Ostap. Vecinii au chiuit. Toată lumea îl aştepta, toţi păreau că s-au născut cu ceva ani mai devreme ca să îi încălzească, să îi pregătească locul în lume.

          Dar foamea cu care l-a scăpat Dumnezeu în lume a continuat să îl macine pe micul Ostap. Abia născut, a început să tragă din sânul mamei sale cu atâta forţă, încât în şapte zile a reuşit să o soarbă complet. Din femeia zdravănă care era Stana, fiica Stanei şi a lui Ostap, în şapte zile nu a mai rămas nimic. Dar nimic, nicio firimitură. Tatăl Ostap a fost extrem de îndurerat, o iubea pe Stana, dar pe micuţul Ostap îl iubea şi mai mult, aşa că a oftat ce a oftat, după care s-a întrebat ce e de făcut. Pentru că Ostap cel mic urla ca din gură de şarpe. Îi era foame.

          Ostap tatăl s-a uitat în jur, a ieşit pe strada mare şi până seara a adus o nouă mamă lui Ostap cel mic. Se numea Agripina, era o femeie frumoasă, trupeşă, care îl iubea în secret pe Ostap tatăl, de mai mulţi ani, acum găsise cu cale să i-o arate. Tatăl Ostap i l-a încredinţat pe pruncul Ostap, după care el a plecat cu ceva treburi în afara oraşului. Numai că în cinci zile micul Ostap a supt-o fără milă pe Agripina, când s-a întors Ostap tatăl de la treburile lui, din femeia trupeşă şi frumoasă mai rămăsese doar un ambalaj de piele, ca o pungă fără nicio valoare. Ostap tatăl a luat ce mai rămăsese din Agripina, s-a dus la părinţii acesteia şi le-a aruncat bucata de piele la picioare, spunându-le supărat:          

          – Chiar aşa am ajuns, să îmi daţi de soţie o bucată de piele fără valoare? Oare chiar orb am fost? Oare aţi crezut că nu am mai văzut femeie în viaţa mea?

          Părinţii Agripinei s-au supărat foarte tare, dar nu au avut ce să mai zică. Au recunoscut în punga de piele fără nicio noimă pe fiica lor: după miros, după gust, după ce le-au indicat al şaselea și al șaptelea simţ, simțul matern și simțul patern adică.

A doua zi, Ostap tatăl a adus altă mamă lui Ostap cel mic, care se întremase între timp, gângurea, îşi sugea periculos degetele, încât tatălui Ostap, bunicului Ostap, bunicii Stana le era frică să nu şi le înfulece. Mama nouă se numea Fraga, era o ţigancă frumoasă, după ea, în tinereţe, oftase mulţi ani Ostap tatăl, fără nicio speranţă. Numai că Fraga rămăsese văduvă de curând, aşa că avansurile lui Ostap nu au rămas fără rezultat. Ostap cel mic tare s-a mai bucurat când a văzut-o pe Fraga, Fraga s-a bucurat când a văzut aşa copil frumos şi zglobiu. Numai că în două săptămâni din Fraga nu au mai rămas decât nişte oscioare ambalate într-o bucată neînsemnată de piele şi care pe deasupra mai şi zornăiau. Ostap cel mic o supsese de tot, cu patimă, foamea creştea odată cu el. 

          Poate că au fost doar nişte întâmplări nefericite, spuse tatăl Ostap care asculta îngrozit zbieretele micului Ostap, care se prăpădea de foame. Aşa că tatăl merse din nou în oraş, de unde se întoarse cu o mamă nouă pentru micul Ostap. Nevasta cea nouă se numea Margareta, era o florăreasă vrednică, poloneză de origine, ciupită de vărsat, dar care avea un glăscior cu care cânta de topea şi pietrele. Margareta îi plăcu lui Ostap din prima clipă, femeia îi cântă cu vocea sa caldă, armoniosă, un cântec de leagăn, încât copilul adormi. Vai ce se mai bucurară bunicul Ostap, tatăl Ostap şi bunica Stana când îl văzură pe pruncul Ostap adormit cu un zâmbet întins pe toată faţa. Dar lucrurile nu evoluară aşa cum crezură toţi, în trei săptămâni trupeşa Margareta mai era de recunoscut doar după petele de vărsat de pe faţă, de cântat nu mai cânta, că nu mai avea pic de suflu, Ostap cel mic o supsese cu tot cu cântecele minunate pe care le ştiuse femeia. Margareta era ca o privighetoare înfulecată de pisică. Mai rămăsese doar amintirea cântecelor greu de uitat.

          Ostap tatăl insistă să mai caute mame pentru pruncul Ostap, dar după ce mai încercă vreo câteva variante cu acelaşi rezultat, căzu pe gânduri vreme de trei zile şi trei nopţi. Au fost zile grele pentru tatăl Ostap, care, dincolo de furnicarul zumzăitor al gândurilor, trebui să suporte zbieretele pruncului Ostap. Ultimele mame aduse pentru Ostap pruncul fuseseră Petra, Teodora şi Elisabeta, numai că foamea acestuia le secătuise ca pe nimic. Lumea în jur începu să vorbească. Autorităţile dădeau târcoale pe la poarta lui Ostap, întrebând una şi alta, ca să afle ce se întâmplă dincolo de gard. Dar când auzeau zbieretele lui Ostap cel mic îşi înfundau urechile şi îşi căutau de treabă.

          Bunicul Ostap, tatăl Ostap şi bunica Stana s-au adunat în cerdacul casei, cu pruncul Ostap în faţă, care avea deja câteva luni şi începuse să se ia la trântă cu animalele din curte. Dobora caii, vacile, măgarii, caprele, ţapii şi porcii, avea o forţă apreciabilă. Mai mult, începuse să le înfulece, pe ascuns, atunci când scăpa de sub supraveghere. Cârdul de gâşte a fost înjumătăţit în câteva săptămâni, câţiva porci dispărură fără urmă, dintr-un cal mai rămăsese nechezatul, iar mândria curţii, fazanii, au lăsat în urmă doar câteva pene viu colorate. Bunica Stana îşi ţinea şorţul la gură şi suspina continuu, suspinele o săgetau în inimă ca într-o ţintă îndelung ochită. Bunicul Ostap se reapucase de fumat, îşi răsucea tutunul în foiţă în timp ce căuta nori pe cer, în care să citească răspunsuri la întrebările care îi furnicau mintea. Tatăl Ostap se golise de orice înţeles al lumii din jur.   

          Situaţia nu mai poate merge aşa, a concluzionat tatăl Ostap. Bunicul Ostap, care făcuse câteva războaie pe lumea asta, recunoscu că situaţia este cu totul nouă pentru el şi că nici ruşii, nici turcii, nici americanii, nici tătarii, nici hunii, nici goţii nu aveau comportamentul micului Ostap. Bunica Stana continua să îşi şteargă ochii uscaţi cu colţul şorţului.

          – O să îl ducem în pădure, decise tatăl Ostap.

          – În pădure?, întrebă bunicul Ostap.

          – Dar ce o să facă el în pădure?, întrebă bunica Stana.

          – Da, în pădure!, apăsă pe cuvinte tatăl Ostap.

          – Dar sunt o mulţime de pericole în pădure, suspină bunicul Ostap.

          – În pădure sunt şoareci, spuse bunica Stana, care se temea îngrozitor de şoareci.        

Era dimineaţă, roua se întărise pe frunze şi flori, în momentul în care au ajuns cu Ostap în pădure.

          Ostap cel mic mesteca un boboc de rață, pe care îl culesese de pe drum. Bunica Stana mesteca un nod din gât, care o sufoca. Bunicul Ostap povestea cum a câștigat el singur un război pe care tot el îl provocase. Se sufoca povestind. Micul Ostap s-a oprit din mestecat, ca şi cum ar fi vrut să audă continuarea poveştii, numai că bunicul Ostap uitase cu cine se luptase, aşa că nimeni nu îl mai luă în seamă. Tatăl Ostap era încruntat, hotărât.

          Au oprit în prima poiană, au măsurat, au cântărit şi au ajuns la concluzia că nu era locul potrivit. Au oprit în a doua poiană, au studiat locul, au analizat pericolele şi au mers mai departe. În a treia poiană micul Ostap începu să alerge după fluturi, păsări, iepuri, veveriţe, pisici sălbatice, vulpi. Era fericit. Aşa că au decis să îl lase aici. Tatăl Ostap era încruntat, hotărât. Bunicul Ostap îşi adusese aminte cu cine se luptase, dar uitase pentru ce. Bunica Stana plânse gândindu-se că în poiană sunt şi şoareci, deşi nu văzuse niciunul. Tatăl Ostap era tot încruntat şi chiar mai hotărât. Bunicul Ostap era bucuros că îşi amintise între timp cu cine și pentru ce luptase, dar acum uitase unde. Bunica Stana încropi din şorţul ei o boneţică, pe care i-o puse pe cap micului Ostap, să nu îl ardă soarele. Era nostim. Micul Ostap reuşise să scoată din pământ un viezure şi acum îl jupuia. În timp ce viezurele încă mai chiţcăia, micul Ostap chiui bucuros. Îi plăcea în pădure.

          Tatăl Ostap, bunicul Ostap şi bunica Stana au decis să se întoarcă acasă. Le era şi foame, şi sete. Micul Ostap nici nu îi băgă în seamă când ei se îndepărtară, el descoperise între timp un cuib de şerpi de apă, din care făcu laţuri cu care voia să prindă veveriţe. Laţurile îi ieşeau foarte bine.

          Tatăl Ostap se uită o dată înapoi şi îl văzu pe micul Ostap căţărat într-un corcoduş sălbatic. Bunicul Ostap se uită de două ori înapoi. Prima dată îl văzu pe micul Ostap coborând dintr-un corcoduş, zgâriat pe faţă, dar cu o vulpiţă în mână, pe care o învârtea ca pe o sfârlează. A doua oară când se uită îl văzu pe micul Ostap cu palma deasupra frunţii privind cerul, căutând niscai păsări. Bunica Stana se uită de trei ori înapoi. Prima oară îl văzu pe micul Ostap culegând rândunici din zbor. A doua oară îl văzu zgâlţâind un copac, ca să scuture fagurii unui roi de albine sălbatice. Iar a treia oară îl văzu cum stătea încruntat, speriat parcă, privind după ei cu oarecare surprindere, dar învârtind în aer, ca pe o elice, o acvilă țipătoare. Dar dacă văzuse vreun şoarece?, se gândi panicată femeia. Fiindcă acvilele țipătoare se hrănesc cu șoareci.

          Dispariţia micului Ostap nu a trecut neobservată, dar nici nu stârni mare îngrijorare. Vecinii se bucurară într-un fel, nu mai aveau grija păsărilor, a animalelor de curte, nu mai auzeau zbieretele lui Ostap. Primarul şi primăria nici nu se sinchisiră de dispariţia lui Ostap, era prea mic ca să le plătească impozite, aşa că nu pierdeau nimic dacă nu mai urla ca să deranjeze pe cei care erau buni contribuabili.

          Tatăl Ostap se uita spre pădure dimineaţa şi seara cu speranţa că de acolo va apărea fiul său Ostap vindecat de boala cu care se născuse. Bunicul Ostap se uita spre pădure la amiază şi la miezul nopţii, necăjit că nu avea şi el alături pe micul Ostap să îi povestească despre un război despre care îşi adusese aminte şi pe care îl cîştigase cu palmele goale. Deși, de data asta, nu își mai amintea cine îi fuseseră dușmanii. Plus că nu își mai amintea nici pentru ce se luptase. Bunica Stana se uita spre pădure ori de câte ori avea prilejul, înspăimântată că micul Ostap ar fi putut să întâlnească vreun şoarece, fapt care i-ar fi afectat profund sensibilitatea.

Timpul trecea cu viteza trenului prin gară. Oprea o clipă, lua ce găsea pe acolo, după care dispărea după colţ. Așa îl luase și pe Ostap și îl dusese în pădure.

          Vecinii au uitat primii de Ostap. Tatăl Ostap se uita spre pădure cam o dată la o săptămână, deşi nu mai aştepta nimic. Bunicul Ostap se uita spre pădure cam o dată la trei săptămâni, dar uitase de ce trebuia să privească într-acolo. Bunica Stana se uita spre pădure pentru că așa trebuie să se uite o bunică, în zare. O bunică așteaptă întotdeauna ceva.

          La o vreme, poate să fi trecut jumătate de an de la abandonarea lui Ostap cel mic în pădure, cineva a adus vestea că în pădure nu mai cântă nicio pasăre. Cum adică să nu mai cânte nicio pasăre? Ce pădure e aceea în care nu cântă nicio pasăre? În plus cineva aduse vestea că îl văzuse pe micul Ostap care între timp se făcuse mare, mare.

          – Cum arată?, întrebă tatăl Ostap.

          – Cum arată?, întrebă bunicul Ostap.

          – Cum arată?, întrebă bunica Stana.                  

          – Cum să arate?, răspunse cel care pretindea că îl văzuse. E leit Ostap, numai că e mai mare. E îmbrăcat în piei de animal, are pene în păr, e plin de sânge la gură.

          – I-a crescut barbă?

          – Nu, nu i-a crescut barbă.

          – Apoi altcineva aduse vestea că în pădure nu mai sunt iepuri, vulpi, veverițe, pisici sălbatice, lupi, urși, râși, şerpi. Îi înfulecase pe toți Ostap.

          – Dar viezuri?, întrebă cineva.

          – Nici viezuri, îi răspunse cel care adusese vestea.

          – Dar şoareci?, întrebă bunica Stana.

          – Nici şoareci, răspunse acelaşi.

          – Dacă nu mai sunt şoareci, atunci e bine, conchise bunica Stana.

          Lucrurile evoluau după logica lor proprie, numai că într-o zi Betina și-a pierdut iedul. Era iedul pe care îl salvase de la sacrificiu, tatăl său voia să îl facă ostropel, după o reţetă numai a lui. Dar a cedat rugăminţilor Betinei şi nu a mai pregătit ostropelul promis.

          Dimineaţa Betina a ieşit cu iedul până la marginea pădurii, aici ea s-a apucat să adune un roi de albine care rătăcise de la cuib. Albinele zbârnâiau ca nişte săgeţi eliberate din arc, care nu îşi găseau ţinta. Probabil că iedul se speriase de albine şi a fugit în pădure.

          Până seara Betina l-a strigat, l-a aşteptat. Nimic. Seara, acasă, după ce a povestit, cu lacrimi în ochi, ce păţise, mama Betina, tatăl Filip, fraţii Matei şi Iulius au spus într-un glas: Ostap!

          – Doamne, dacă e Ostap, atunci e de rău!, a spus mama Betina.

          A doua zi, Betina a plecat în pădure să îl caute pe Ostap.

          Deşi mama ei i-a spus: Sub nicio formă să nu intri în pădure. Ostap mănâncă tot ce intră în pădure. O să îţi facem rost de alt ied.

          Dar Ostap nu mănâncă oameni, aşa spune toată lumea. Dar dacă s-au terminat celelalte animale din pădure, dacă s-au terminat păsările de pe cer şi peştii din ape, Ostap se apucă să mănânce oameni. E logic. Nu are încotro. Oricine, în situaţia lui, ar face la fel. Numai că Betina nu voia să se pună în situaţia lui Ostap.

          Următoarea zi Betina a intrat în pădure. Îi era oarecum teamă, deşi ea nu prea credea povestea cu Ostap. I se părea că toată lumea exagerează numai ca să îşi justifice spaimele, fricile, laşităţile.

          – Ostaaaaap! Ostaaaaap! Ostaaaap!, a început să strige Betina.

          ... staaaaaap! ... staaaaaaaaap! ... staaaaaap!, venea îndărăt ecoul.

          – Unde eşti Ostaaaap?, întreba Betina.

          ... staaaaap?, îi răspundea ecoul.

          Chiar îi plăcea acest joc, cu sunete. Ecoul intrase şi el în joc. Şi tot strigând, conversând cu ecoul, îl văzu dintr-o dată pe Ostap. Acesta se juca cu un roi de muşte, le zgândărea, în timp ce ele, provocate, îi intrau în ochi, în urechi. Era vizibil că şi muştelor le plăcea jocul, probabil că îl mai jucaseră. Betina rămase cu ochii măriţi de surpriză, privind această joacă.

          – Tu eşti Ostap, cel care a supt până la ultima picătură pe mama sa Stana, apoi pe Agripina, pe Fraga, pe Margareta, pe Petra, pe Teodora şi pe  Elisabeta? 

          – Nu îmi amintesc, spuse Ostap. Eram prea mic. Am mai auzit asta, spusă de unul, de altul, dar cred că lumea exagerează.

          Muştele erau iritate de dialogul care le întrerupsese jocul. De asta câteva îi dădură ocol Betinei, să vadă dacă și ea era dispusă să intre în joc. Betina însă le plesni cu palma în aer, lucru care displăcu muştelor, care intrară ca nişte avioane în picaj până spre urechile Betinei, bâzâind ameninţător.

          – Hai, alungă muştele astea, că vreau să te întreb ceva.

          Ostap le făcu câteva gesturi cu palma şi muştele se lăsară pe crengile unui copac. Zumzăiau, erau enervate de întreruperea jocului.         

          – Ce vrei să mă întrebi?

          – Dacă nu ai văzut un ied, iedul meu. Ieri am venit cu el până aici, la marginea pădurii şi el a intrat în pădure, probabil că a fost ispitit de florile de fragi, îi plac foarte mult.

          – Nu, nu am văzut niciun ied.

          – Poate că l-ai mâncat? Aşa au zis mama, tata şi fraţii mei, Iulius şi Matei. Că sigur l-ai hăpăit tu.

          – Nu, nu îmi amintesc ca în ultimile zile să fi înghiţit vreun ied.           

          – Cum arată?

          – Ca orice ied. E alb cu pete negre pe bot şi pe piciorul drept din faţă. Are ochii mari şi frumoşi, cu care te priveşte drept în faţă. Dacă îi vezi privirea, nu ai cum să-l mănânci, te dezarmează. De asta şi eu cred că nu puteai să îl mănânci. Dar te rog un lucru, numai tu poţi să îl cauţi, să îl găseşti. Ostap, poate că ai avut şi tu în viaţa asta un ied, la care ai ţinut. Sau un mânz. Sau o ciocârlie. Sau un vultur pleşuv. Ştii ce înseamnă să te ataşezi de un animăluţ. Te rog, Ostap.

          Ostap ar fi vrut să îi spună că el nu a ţinut niciodată la niciun animăluţ, dar nu mai apucă. Muştele l-au înconjurat iarăşi, ca într-un nor, intrându-i în ochi, în urechi, în gură chiar.

          Betina nu a suflat o vorbă acasă despre întâlnirea cu Ostap. Mama Betina a anunțat-o la cină că îi va face rost de un alt ied, deja a vorbit cu cineva, situaţia se rezolvă. Tata Filip a spus că şi el a vorbit cu cineva de la grădina zoologică şi îi va aduce un ied gata dresat. Fraţii Matei şi Iulius au anunţat-o că şi ei au vorbit cu nişte prieteni şi că vor face rost de un ied, mult mai simpatic decât cel pierdut. Numai că Betina a spus că nu vrea cu niciun preț alt ied, ea îşi doreşte iedul ei înapoi şi că nu va avea tihnă până nu îl va găsi.

          – Dacă a intrat în mâna și în gura lui Ostap, bietul tău ied este hăpăit cu siguranță, îi spuse tatăl Filip.

          – Nu, Ostap nu putea face aşa ceva! Voi nu îl cunoașteți pe Ostap, eu nu cred că ar putea să înghită tot, tot așa cum se vorbește.

          – Dar cine îl cunoaște pe Ostap? Nici tatăl lui, nici bunica lui, nici bunicul lui. Și ei sunt îngroziţi de aşa fiinţă...!, spuse mama Betina.

          Betina a mers din nou în pădure, a doua zi.

          – Ostaaap ...!, a strigat ea.

          ... haaaap!, a răspuns ecoul.

          ... hap ... haaaaaap!, a răspuns din nou ecoul.

          Ostap a apărut de undeva din nişte stufărişuri de mure şi aluni fragezi, pe umăr ţinea un arici care îi scurma în ureche.

          – Să ştii că nu am găsit niciun ied în partea asta de pădure.

          – Am întrebat şi peştii din heleşteu, dacă nu au văzut un ied care să fi venit să bea apă. Şi nu, nu au văzut. Mai spune-mi ceva despre iedul tău.

          – Când era fericit sărea pe copitele din spate, îngenunchind cu cele din faţă, după care se ridica şi repeta mişcarea în sens invers. Ai prins figura?

          – A-ha!

Betina trecea aproape zilnic prin pădure, unde îl întâlnea pe Ostap.

          Acesta îşi continua cercetările, dar fără succes: iedul parcă intrase în pământ.

          – E adevărat că tu ai mâncat toate păsările din pădure? Şi toate vulpile şi toţi iepurii şi toţi şerpii...?, îl întrebă Betina.

          – Nu-i adevărat, se înţelege. Dar să ştii că toată lumea este un imens tub digestiv. Nu este piatră, nu este fir de praf, nu este strop de apă care să nu fi trecut prin acest stomac uriaș care mestecă, mestecă.

          – E posibil să ai dreptate, dacă e să mă gândesc bine, căzu Betina pe gânduri. Şi eu am observat că oamenii caută toată ziua numai să înfulece. Nu le stau gurile, cum nu stă apa în loc.

          În altă zi.

          – Uite la ce m-am gândit eu. Atâta vreme cât lucrurile se desfăşoară unul după altul, într-o ordine, aşa cum vin anotimpurile, de exemplu, încă mai suntem copii. Din momentul în care lucrurile vin laolaltă, aglomerând o viaţă şi aşa destul de alandala, ei, din momentul acela omul îmbătrâneşte, intră în panică. 

          – Deşi nu pot să te urmăresc, îmi place ce zici. Ai gândit tu asta?, întrebă Betina.

          – Într-un fel, da. Deşi am citit pe feţele oamenilor. Toţi oamenii exprimă acest lucru, dacă îi analizezi. Oamenii pot fi citiţi, aşa cum citeşti cărţile.

          – A-ha!

          – Dar de unde știi tu toate lucrurile acestea?

          – Stau ascuns între crengile cireşului sălbatic şi îi privesc pe oameni. Stau între crengile arţarului şi privesc lupii. Şi trag nişte concluzii.

          – A-ha!

          – Uite, îi spuse Betina, în altă zi, noi ne jucăm deseori de-a timpul, închipuieşte-ţi.

          – Şi cum e jocul ăsta?

          – E simplu, chinezii l-au inventat. Adică iei o oră şi o împarţi în treizeci de părţi, apoi iei fiecare minut şi îl împarţi în treizeci de părţi şi apoi fiecare secundă şi o împarţi, la rândul ei, în treizeci de părţi. Şi începi să trăieşti acest timp, multiplicat de treizeci de ori, senzaţia e că ai intrat deja în infinit. Poţi să mergi şi mai departe, să iei fiecare miime de secundă şi s-o împarţi în treizeci de părţi. Dar aici se trece deja la rafinamente. Ai înţeles jocul?

          – Oarecum.

          – Toți oamenii pot să facă minuni. Da, absolut toți oamenii pot să facă minuni, spuse Ostap.

          – Minuni minuni...?

          – Da, minuni. Numai că nu toți cred că pot să facă, aceștia sunt primii care le ratează. Alții le fac, dar nu îşi dau seama, trec peste ele cu uşurinţă, le neglijează. Alţii le fac, conştientizează, dar vor să facă altele şi mai mari, de aici şi lipsa lor de atenţie pentru ceea ce fac. Alţii fac minuni, dar le ascund celorlalţi, nu vor să îi întărâte. Nu toţi din jur acceptă ca vecinul lor să aibă calităţi care nu pot fi înseriate.

          – Eu pot să fac minuni, de exemplu?         

          – Sigur că da, chiar acum! Totul e să crezi că poţi şi apoi să vrei să poţi.

          – De unde ştii lucrurile acestea?

          – Îmi vin de nu ştiu unde. Dintr-un univers pe care îl stăpânesc, intru într-un univers care mă stăpâneşte. E tot o minune, nu e aşa?  

          – Aşa e. Nu are cum să fie altfel.

          Bun, deci, îşi spuse într-o dimineaţă Betina. Au trecut şase săptămâni şi nu am găsit iedul. Ostap l-a căutat peste tot, aşa spune, dar e posibil să-l fi hăpăit chiar el şi acum nu ştie pe unde să scoată cămaşa, mă poartă cu vorba. Cu Ostap am epuizat cam toate subiectele de discuţie, îl văd din ce în ce mai taciturn, se uită în ochii mei şi nu spune nimic ore în şir. Multe din lucrurile pe care mi le spune sunt incoerente, unele sunt de-a dreptul fără noimă. Sau sunt chiar stupide. În plus, Ostap miroase a animal de pădure, a câine ud. Şi vorba lui Ostap: „Viaţa asta e pustie, / Mai trăieşte ce-i răpus, / Noi iubim numai ce pierdem,/ Ce s-a dus, s-a dus!”. E un cântec pe care el l-a auzit spus de un vânător ocazional de licorne. Mama Betina e nefericită că nu găseşte pentru mine un ied la fel de năstruşnic, precum cel pe care l-am pierdut în pădure. Dar când uită de nefericirea asta se comportă ca şi cum iedul meu nu ar fi existat. Tata Filip a şi uitat de ied, are alte probleme. Matei şi Iulius nici nu mai deschid subiectul iedului, când le mai spun eu ceva în legătură cu asta schimbă vorba. În consecinţă, nu mai merg la pădure, începând de astăzi.

          Din ziua în care Betina a hotărât să nu mai meargă la pădure, Ostap a fost văzut ieşind din pădure şi apropiindu-se tot mai mult de oraş. O zi, două, trei. Apoi se întoarse acasă, ca şi cum nimic nu se întâmplase.

          – V-am spus eu că se întoarce, zise poştaşul care împânzi vestea.

          Bunica Stana plânse, ca orice bunică. Bunicul Ostap îşi aminti unde, de ce şi cu cine luptase în război, dar nu îşi mai amintea când. Tatăl Ostap îşi plesni fiul peste spate, ca şi cum ar fi evaluat o marfă de calitate. Era mândru. Dar Ostap intrase în oraş cu un ied în braţe. Era iedul pierdut de Betina. Iedul crescuse între timp, se făcuse un ţap în toată regula. Barba rară îi flutura în vânt, semăna cu un cantor de la biserică. Puteai să îl recunoşti pe vechiul ied doar după petele negre de pe piciorul drept şi de pe bot, dar care de acum se făcură mai mult cenuşii. Şi ochii negri se făcură galbeni. Mai mult, odată eliberat din braţe se urca în pomi şi mânca mugurii şi frunzele. Şi fructele. Înfuleca precum Ostap odinioară. Nimeni nu avea nevoie de aşa creatură, de asta toată lumea îl alunga cu beţe, cu strigăte furioase, când îl vedea. Ostap ajunse cu iedul în braţe până la casa Betinei. Voia să îi facă o surpriză. Dar Betina a plecat în lume ca să citească pe chipurile oamenilor poveştile lor trăite sau nu, i-a spus mama Betina. Dar Betina a plecat în lume ca să facă minuni, i-a spus tatăl Filip. Pentru că ea susţine că toţi oamenii fac minuni, dar nu îşi dau seama. Dar Betina a plecat în lume ca să demonstreze că universul e un uriaş tub digestiv care fărâmiţează continuu materia, îi spuseră fraţii Matei şi Iulius.

          – Şi iedul...?, întrebă Ostap arătând spre ţapul care se zbătea să îi scape din braţe.

          – Ei, iedul nu mai trebuie nimănui. Deja e mare, behăie îngrozitor de urât. Plus că strică tot ce îi iese în cale. Şi nu avem nicio certitudine că e acelaşi ied, care aparţinuse Betinei, a replicat Matei.

          Ostap a lăsat iedul din braţe ca pe un trofeu inutil. 

 

(Din volumul de proză scurtă Zugzwang sau Strada cu o singură ieşire, în curs de apariţie la Editura Polirom)


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.