top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Proză arrow Declarația de independență (Daniel Dragomirescu), nr.7-8(182-183), iulie-august 2018
Declarația de independență (Daniel Dragomirescu), nr.7-8(182-183), iulie-august 2018 Print
Iul 29, 2018 at 11:00 PM

Daniel DRAGOMIRESCU

DECLARAŢIA DE INDEPENDENŢĂ

 

Ceasul era trecut de miezul nopţii. În biroul redacţional, aflat la unul dintre etajele Casei Scânteii, Pavel Niculescu-Buzeşti lucra de când începuse să se însereze, fără să-şi fi îngăduit aproape nicio clipă de răgaz. Ziua aceea avea pentru el o semnificaţie deosebită, pentru că şeful Partidului îi încredinţase o misiune foarte importantă. Avea în faţa sa, pe tăblia mesei redacţionale, un exemplar bătut la maşină din Declaraţia de independenţă a Partidului, adoptată la plenara din aprilie şi, alături, şpalţurile care tocmai îi fuseseră aduse de jos, de la tipografie, cu textul care urma să apară în ziarele de a doua zi, precum şi într-o broşură separată. Demnitarul de partid şi de stat, pe a cărui figură stăruia o umbră de zâmbet, ceruse să nu fie deranjat şi trudise cu toată tragerea de inimă. De altfel, redactorul-şef al „Scânteii” fusese convocat în urmă cu câteva ore undeva în oraş şi nu se mai întorsese, iar în lipsa lui rămăsese să îl suplinească unul dintre cei mai tineri redactori ai ziarului, un tip cam firav de constituţie, dar foarte săritor şi inimos. De îndată ce aflase despre ce era vorba, lăsase la o parte treburile lui gazetăreşti obişnuite şi nu se mai clintise de lângă Niculescu-Buzeşti, dându-şi silinţa să-i fie cât mai util.

− Ei, ia să ne uităm acum mai bine, să vedem cum arată textul tipărit, zise demnitarul de partid şi de stat, luând de pe tăblia biroului un şpalt tipografic mare, cu miros de cerneală proaspătă, şi începu să îl parcurgă atent, urmărind cu degetul pe hârtie, ca să nu sară cumva vreun rând. Ia, te rog, dumneata exemplarul bătut la maşină, ca să facem împreună confruntarea, îi ceru el ziaristului, care se grăbi să facă ce i se spusese. Aşadar...

− Uitaţi, chiar aici, la început de titlu, s-a strecurat o greşeală, îi semnală cu promptitudine redactorul cel tânăr şi inimos, fluturând dactilograma prin aer. Priviţi..., arătă el cu vârful unui creion „Koh-i-Noor”, „...în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti...” Vedeţi? Au omis cuvântul „internaţionale”... Trebuie scris „în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale...”

Pavel Niculescu-Buzeşti, care răspundea de propagandă şi cultură, aprobă cu o înclinare scurtă din cap şi adăugă în tăcere, cu stiloul, cuvântul care fusese omis din şpalt, apoi îl ascultă pe ziarist citind mai departe şi câteva minute nu mai avu nicio obiecţie de făcut. Partea introductivă a comunicatului fusese culeasă cu grijă, în ciuda modificărilor destul de numeroase operate de el pe dactilogramă.

− Bine, până aici! aprobă el şi, lăsând din mână primul şpalt, îl luă de pe masă pe următorul. Ce e mai important de-abia acum urmează. Ei, ia să vedem...

Într-o cămaşă albă şi fără cravată la gât, cu mânecile suflecate până la coate şi cu fruntea uşor transpirată, demnitarul arăta ca un truditor într-ale scrisului, pentru care nimic din ceea ce urma să eternizeze pe hârtie în acea noapte memorabilă de aprilie nu era lipsit de importanţă: de la propoziţiile şi frazele care trebuiau să fie citite şi printre rânduri şi până la cele mai potrivite formule sau cuvinte din vocabularul oficial al regimului. Cu glas sonor şi uşor patetic, tânărul ziarist reîncepu să citească paginile dactilografiate. Citi în acest fel multe paragrafe la rând. Demnitarul mai făcu unele modificări mărunte pe şpalţuri, dar deocamdată se arătă destul de mulţumit. Deodată însă se încruntă:

− Aici parcă nu sună foarte bine, însă mă întreb dacă se poate mai bine, zise pe gânduri. Luând stiloul, tăie un rând şi jumătate şi scrise ceva deasupra. Ziaristul întoarse pagina şi citi:

− „...Suveranitatea statului socialist presupune ca el să dispună efectiv şi integral de mijloacele îndeplinirii practice a acestor atribuţii, deţinând în mâinile sale totalitatea pârghiilor de conducere...” La naiba! izbucni ziaristul întrerupându-se din citit, jos cu Planul Valev, care ne taie liberul acces la Mare! Bulgarii şi cu sovieticii n-au decât să semene fasole şi cartofi în apele internaţionale ale Mării Negre, dacă... Pavel Niculescu-Buzeşti zâmbi cu îngăduinţă.

− Ei, şi dumneata acum, tinere! zise. Auzi ce idee... Mai departe, că ne-apucă dimineaţa!... Ziaristul îşi plecă ochii ruşinat.

− Vă rog să mă iertaţi, articulă el. Dacă am spus ceva nepotrivit, îmi retrag cuvintele...

− Nu, nu, tinere, nu e nevoie să retractezi nimic, îl bătu uşor cu mâna pe un umăr demnitarul de partid. A venit, într-adevăr, timpul ca tovarăşii sovietici să se uite mai atent pe hartă şi să descopere că Uniunea Sovietică se isprăveşte acolo unde începe România... Acum citeşte mai departe, că timpul ne presează.

− Pot să ţin minte cuvintele dumneavoastră? vru să ştie ziaristul, parcă nevenindu-i să creadă ce auzise cu adevărat. Nu învăţase el, ca toţi tinerii studioşi din ţară, că Republica Populară Română trebuia să urmeze în mod fidel liniile politicii trasate de marea şi infailibila Uniune Sovietică?

Pavel Niculescu-Buzeşti făcu un gest larg cu mâna.

− Poţi să le spui ce-ai auzit tuturor prietenilor şi cunoscuţilor dumitale, fără nicio reţinere! îl asigură el. Dar mâine, că acum avem de lucru...

Ziaristul ridică de pe tăblia mesei dactilograma şi citi mai departe de unde rămăsese:

− „...Trecerea unor asemenea pârghii în competenţa unor organe suprastatale ar transforma suveranitatea în dependenţă politică şi economică faţă de alte state socialiste...”

− Un moment! îl întrerupse demnitarul de partid. Asta este, totuşi, prea tare şi prea direct formulat, observă el. Ia să scriem noi mai bine aşa:
„...ar transforma suveranitatea naţională într-o ficţiune sociopolitică”... Sau şi mai bine: „ar transforma suveranitatea naţională într-o noţiune lipsită de conţinut”. Asta e! Să nu le dăm neprietenilor noştri prilejul să ne acuze că ne îndepărtăm de la principiul scump al internaţionalismului.

− Ideea rămâne aceeaşi, conveni la rândul său ziaristul. Pavel Niculescu-Buzeşti tăie cu o linie apăsată pasajul litigios, apoi scrise deasupra, cu un scris caligrafic, elegant, ultima variantă. După aceea, aruncându-şi privirea pe cadranul ceasului său de mână, îi ceru ziaristului să continuie.

Mai rămăsese de verificat cam o treime din textul Declaraţiei, în forma în care urma să se dea publicităţii, şi demnitarul de partid îl mai întrerupse de multe ori pe ocazionalul său colaborator, preocupat să dea importantului document forma cea mai bună cu putinţă, adăugând ori suprimând, după caz, termeni şi mici pasaje. Minutele treceau cu repeziciune şi deodată, de pe colţul biroului, în liniştea nopţii, telefonul se porni să zbârnâie strident.

− Răspunde dumneata, îl rugă Pavel Niculescu-Buzeşti pe ziarist, fără să-şi ia ochii de pe şpalturi. Ajunsese din nou la un paragraf care îi dădea de furcă şi, după ce se frământă câteva minute, tăie cu stiloul rândurile care nu-i plăceau.

Ziaristul lăsă dactilogramele din mână şi ridică receptorul telefonului. De la celălalt capăt al firului se auzi o voce bărbătească. Era un meşter tipograf, care părea destul de nerăbdător şi de agitat. Ziaristul îl ascultă fără să-l întrerupă.

− Da, da, bine, nu-ţi face griji, nea Dumitrache! îl linişti el, când meşterul tipograf termină ce-avusese de spus. Stai puţin, să vedem..., îi ceru el apoi şi, acoperind cu palma microfonul telefonului, se întoarse spre demnitarul de partid, care îşi vedea mai departe de lucru.

− De jos, de la tipografie, îl informă el, ne întreabă când suntem gata cu corectura, că ţinem ziarul pe loc.

Niculescu-Buzeşti adăugă ceva cu stiloul său pe marginea textului şi dădu din cap fără să se oprească din scris:

− E-n regulă, spuse. Roagă-i să mai aştepte puţin. Să trimită aici pe cineva peste o jumătate de oră.

Ultimele pagini ale Declaraţiei nu mai ridicară probleme deosebite. Când totul fu gata, demnitarul scoase involuntar un oftat de uşurare, apoi scrise cu litere de-o şchioapă pe colţul primei pagini „Bun de tipar” şi îşi puse, apăsat, semnătura dedesubt.

− Ei, asta e tot! declară el cu satisfacţie, lăsând stiloul din mână şi uitându-se din nou la ceas, care arăta o oră târzie din noapte, după care se lăsă pe spătarul scaunului şi respiră din adâncul plămânilor.

Ziaristul puse şi el pe tăblia mesei de lucru paginile dactilografiate şi îşi scoase din buzunar pachetul de ţigări. În uşă se auziră câteva bătăi.

− E nea Dumitrache de la tipografie, vesti ziaristul şi îi strigă să intre. Pe uşă apăru un bărbat uscăţiv, negricios şi cărunt, care îi salută ridicându-şi şapca de pe cap şi se grăbi să ia în primire, din mâinile demnitarului, preţiosul material tipografic. Din spatele meşterului se ivi un subofiţer în uniformă albastră, înarmat cu pistol, care salută milităreşte şi rămase în prag.

− Sper c-o să te descurci cu scrisul meu, meştere, i se adresă Pavel Niculescu omului de la tipografie. Dar dac-o să ai cumva probleme, dă-mi un telefon ca să clarificăn. E foarte important să nu existe nicio eroare. S-a înțeles, meştere?... Eu nu mă mişc de aici, până n-o să scoateţi voi ziarul.

Meşterul Dumitrache dădu din cap şi aşeză şpalturile cu corecturi într-un fel de mapă cu copertele de carton, pe care erau imprimate coloane de texte ca cele de ziar, dar nu plecă.

− Ei, ce mai e...? se miră demnitarul, uitându-se la el.

Meşterul Dumitrache îl privi şi el pe demnitar, şi spuse:

− Tovarăşii mei de la tipografie m-au rugat să vă transmit salutul lor... Noi, cu toţii, suntem de acord... Să ştiţi că aşa nu se mai putea! Tovarăşii sovietici să-şi vadă de treburile lor şi pe noi să ne lase cu treburile noastre... Vă mulţumim! După ce termină de spus aceste vorbe mari, meşterul tipograf Dumitrache o făcu la stânga-mprejur, parcă speriat de atâta curaj, şi vru să se facă nevăzut.

− Ei, ia stai aşa puţin, omule! îl reţinu demnitarul.

Meşterul se văzu silit să se conformeze, chiar în clipa în care voia să iasă pe uşă.

− Uite care-i problema, meştere... Nu mie trebuie să-mi mulţumeşti. Documentul ăsta, pe care-l ţii sub braţ, reflectă, ca să zic aşa, gândirea care animă acum întregul nostru Partid.

Prinzând din nou curaj, meşterul de la tipografie se îndreptă din spate şi vocea, ezitantă mai înainte, îi ţâşni bărbăteşte din piept:

− Păi vedeţi? De-aia am vrut să vă mulţumim. E cumva vreun secret?

− Pe naiba, nu e niciun secret! exclamă aproape cu veselie Pavel Niculescu-Buseşti, lovind uşor cu palma în tăblia biroului. Când o să scoateţi primul ziar, să mi-l trimiteţi de urgenţă aici! S-a înţeles? Dar primul să fie! Şi acum, daţi-i bătaie, că timpul n-a uitat să treacă!                           

 

(Din romanul în pregătire Grădinile Olimpului)


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.