top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog arrow Varia arrow Concursul de poezie „Arhanghelii”, nr. 7-8(182-183),iulie-august 2018
Concursul de poezie „Arhanghelii”, nr. 7-8(182-183),iulie-august 2018 Print
Iul 29, 2018 at 11:00 PM

CONCURSUL DE POEZIE „ARHANGHELII” 

       În data de 7 iunie 2018, Departamentul pentru Cultură din cadrul Episcopiei Greco-Catolice de Maramureș a premiat la Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” din Baia Mare poeziile elevilor de la colegiile naționale din Baia Mare înscriși la Concursul de Poezie „Arhanghelii” în anul școlar 2017-2018. Această activitate literară pentru elevii de liceu din Baia Mare s-a înfăptuit în colaborare cu Inspectoratul Școlar Județean Maramureș, prin doamna inspector de limba română, prof. dr. Valentina Todoran, și cu Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Cluj-Napoca, Reprezentanța Maramureș, prin domnul Gheorghe Pârja. Din juriu au făcut parte: pr. dr. George Marius Nicoară, prof. dr. Valentina Todoran, prof. dr. Daniela Sitar-Tăut și scriitorul Gheorghe Pârja. (George Marius NICOARĂ)

 

 

Denisa Bolba Premiul I

(cls. a X-a A, prof. Lavinia Buda,

Colegiul Național „Vasile Lucaciu”, Baia Mare)

 

„duhul este plin de râvnă, dar trupul este neputincios” (Marcu 14,38b)

 

Cu cât caut perfecţiunea, cu-atât mai mult se depărtează,

Iară dulcea mea povară, fiinţa cea umană,

Cu nimic nu mă slăbeşte.

Doamne, cu cât drag un fulg de nea m-aş face!

Pe geana unei domniţe-nfrigurate-aş zace.

Cu cât patos aş vorbi, limbă de foc de-aş fi...

Deşarte vise-n gând cu trup.

Cum aş putea eu marea s-o ascult, sub chip de val,

Când simpla-mi părere se-neacă la mal?

În Lethe vreau să-mi spăl amarul!

Voiam să zbor spre infinite doruri,

În parfum de culoare şi cântece de coruri.

Să fiu însăşi suferinţa-oglindă a sufletelor mele,

Puritatea s-o obţin şi visul unei stele.

Chiar spin de trandafir de m-aş preface de mă găsesc

(Să-mi dea închipuirea formă!),

Când val-vârtej de prinţi se năpustesc

Să-mi apăr floarea gustând chiar sânge nobil.

Dă-mi, Doamne, acea picătură fără timp,

Bucuria cea deplină, care masca lumii în foc s-aprindă.

Să fie şi umbra-mi castă pe pământ; fiinţa umbrei zboare-n vânt!

Departe-o ducă soarta, iar firul ei o adâncească-n neant,

Ochii facă-mi-se diamant, fereşti precum or fi,

Să am în suflet miez de Rai, să zbor spre veşnicii.

 

Am rupt fâşia lumii

 

I. Am rupt fâşia lumii în zorii zilei

şi-am dat de blânda noapte a inimii.

Prea just e totu-n calea minţii

şi-atât de vag e suflul ceţii, încât...

mă pierd în mine.

Şi m-aş pierde un infinit de ani;

să simt mai mult cu limitata-mi visare

răcoarea valurilor călcate-n picioare

şi stele căzând la pământ şi închinându-se lunii.

Să le cunosc cu cât mai mult,

cu atât mai puţin.

 

II. Aş lăsa să moară o prăfuită cărare

făcută din gânduri amare şi certe,

doar ca să mi se ierte

acele zile în care uitat-am că sunt om,

acele clipe nepăsătoare în care trupul

era atât de gol şi fără suflet.

Şi cum aş lăsa vederea să-mi treacă

peste văzduhul orbit de Orion,

peste acel Tot care m-a făcut uman,

fără să cuget cu groază la ce sunt şi ce am?

 

III. Biată fiinţă plutind în neant

pe-o linie căreia îi zice destin.

De ce călătoreşti înspre ceva firesc

când ştii că nimic din el nu e deplin

decât atunci când totu-i nefiresc?

 

IV. Acum e linişte-mprejur

şi tot ce văd în apă e-un chip străin, azur,

întretăiat de ape şi de lună

într-atât încât se întreabă de e om sau de e undă.

 

***

 

Diana Câmpan Premiul II

 (cls. a X-a C, prof. Codruța Mureșan,

Colegiul Național „Mihai Eminescu”, Baia Mare)

 

Libertate

 

Steagul nostru tricolor și gândul cel românesc,

le poartă domol apele albastre și adânci

spre câmpii cu holde aurite,

ce falnic răsar din sângele soldaţilor noștri.

Ei au căzut demult și numele lor le strigă acum doar vântul rece și singuratic.

Din moartea lor s-a născut ţara noastră… casa noastră.

Din sacrificiul lor ne-am născut noi!

Glasul lor e în ciripitul zburătoarelor,

glasul lor răsună și azi adânc în conștiința noastră, în sufletul nostru:

„Noi am sacrificat tot ce am avut și ce-am iubit

să vă făurim un trecut.

Am părăsit viaţa prea devreme

ca voi s-aveţi azi o casă și libertate!

Acum e datoria voastră s-o păstraţi,

să rupeţi din rădăcini răul ce vrea să v-asuprească,

să vă fure gândul și sufletul.

Închideţi-i în inima munţilor,

aruncaţi-i în abisurile mării!

E dreptul vostru din naștere… nu-i lăsaţi să-l ia!

Libertatea de drept a voastră!

Să nu-i ascultaţi când vă strigă că sunteţi prea mici,

când spun că nu puteţi schimba nimic… că sunteţi nimic!

Priviţi-i doar în ochi, să știţi cum arată răul

și pășiţi pe-a voastră cale, spre al vostru destin…

S-aveţi sufletul și mintea larg deschise

ca să aduceţi libertatea și celor încremeniţi în indiferenţă și minciuni.

Aduceţi libertatea neamului vost’!

Voi sunteţi ultima Lui șansă!

 

***

 

Larisa Demian Premiul III

(cls. a XI-a F, prof. Anca Gavra,

Colegiul Național „Mihai Eminescu”, Baia Mare)

 

Viața

 

Mă uit pe geam și văd umbre,

Umbre, prizonierele morții.

Chipuri singuratice și triste,

Sclavele efemerității.

 

Toți ne naștem condamnați,

Condamnați ca să murim.

Nimeni nu-și alege soarta,

Doar că nu ne amintim.

 

Destinul mi-a luat timpul,

Nu mi-a dat nimic în schimb,

M-a lăsat singur pe lume,

M-a făcut să nu mai simt.

 

El

 

Îți văd chipul în continuu

Înrămat în al meu gând.

Ai plecat, a trecut timpul,

Am rămas doar eu plângând.

 

Precum un val la asfințit

Ai venit și ai plecat.

Spune-mi doar ce ți-a lipsit

Să-mi repar al meu păcat.

 

Îngerii toți îți cântau,

Zeii te măreau în cânturi,

Demonii ți se-nchinau,

Însă tu ai vrut pământuri.

 

Ai rămas un muritor

Când puteai să fii un Sfânt,

Ai rămas asupritor,

Ai rămas pe-acest pământ.

 

În nopțile cu lună plină

Fosta-i făurit de vraci,

Ți-au dat toți a lor lumină,

Dar tu te-ai înfrățit cu draci.

 

Stau și mă gândesc adesea

Cum de n-am simțit veninul.

Veninul ce-ți otrăvea vocea,

Veninu’ ce-ți distrugea chipul.

 

***

 

Paula ZĂHAN MENȚIUNE

(cls. a XII-a F, prof. Daniela Sitar-Tăut,

Colegiul Național „Vasile Lucaciu”, Baia Mare)

 

Mă cucereai

 

Mă cucereai discret și blând,

Puneai în ochii mei sclipiri,

Până ai încolțit un gând –

Că nu ai timp pentru iubiri.

În mintea ta eram prea vagă,

Dar nici tu nu-mi erai mai clar,

Știai numai că îți sunt dragă,

Însă ș-aici era un „dar”.

Ai umilit tot ce iubeam,

Tot ce trăiam ori aspiram,

Enigmă-n mine ai lăsat:

N-am înțeles de ce-ai plecat…

Și nu știu de voi ști vreodată,

Mă voi preface c-am uitat

Ori îmi voi găsi alinarea

În gândul c-am visat…

Toată ființa ce ai fost,

Ca fiind o plăsmuire rară,

Menită să fii fără rost –

Iubire de o vară…

 

Oricum, e prea naiv regretul

Și e prostesc să spun acum…

Că însuși, dulcele, sărutul,

În gândul meu e numai scrum.

 

E scrum doar fericirea noastră,

A ars demult, în altă viață

Și-a devenit ca o colastră,

Care provoacă numai greață.

Nimicul azi îmbrățișează

Ce tu nu ai putut,

Acum clipesc fără de viață,

Ce crud!


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.