top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Traduceri arrow Versuri de Iorgos Ieralis(trad.Sorina Munteanu)și de Pierre Guidi(trad.Cornelia Pop-Bălan)7-8/2018
Versuri de Iorgos Ieralis(trad.Sorina Munteanu)și de Pierre Guidi(trad.Cornelia Pop-Bălan)7-8/2018 Print
Iul 29, 2018 at 11:00 PM

IORGOS IERALIS

(1916-1996)

       

Iorgos Ieralis, cunoscut filolog şi poet, s-a născut în luna aprilie a anului 1916, la Smirna. A urmat studii de filologie şi drept la Universitatea din Atena. A contribuit la elaborarea Marelui Dicţionar al Limbii Greceşti şi a Marii Enciclopedii Greceşti. Tot el este şi autorul Dicţionarului ortografic al limbii poporului. Debutul în lumea literară şi l-a făcut în anul 1936, în paginile revistei „Nea Estia”, căruia i-au urmat câteva culegeri de poeme, între care cele mai cunoscute sunt Sala de aşteptare (căreia i s-a decernat Premiul de Stat pentru Poezie în anul 1957), Grădina închisă, Noapte grecească. Iorgos Ieralis a fost membru al Societăţii Scriitorilor din Grecia, calitate în care a luat parte, în 1964, la Madrid, la Congresul de Literatură pentru Tineri, unde a şi fost distins cu premiul „H. Chr. Andersen” pentru prelucrarea Iliadei. Poetul a încetat din viaţă la Atena, în 1996, fiind în vârstă de 79 de ani. 

 

Aceea cu cerul

 

Şi-a ridicat palma,

ascunzându-şi chipul.

Apoi a făcut cale întoarsă

spre fluviile veşnice –

acea cunoştinţă de-a cerurilor,

cu lumina pe care a aruncat-o

inutil în sufletul meu.

 

Am zărit-o depărtându-se

în umbra amurgului.

S-a aplecat, a adunat vreascuri

pentru focul de seară.

Mi-a mişcat mâna

pe când urca spre colina din pustie.

Brusc, m-a învăluit ploaia.

Apoi n-am mai văzut nimic.

 

Domnul viselor

 

Domnul viselor nu-şi petrece serile,

cum credeam în copilărie,

atingându-ne pleoapele

cu o aripă de scântei.

Domnul viselor poartă cu el

însuşi miezul zilei.

 

Braţele lui sunt lumina zorilor de zi.

Când îşi deschide pieptul,

din mâini îi curg aure,

pentru ca visele să fie zugrăvite cu lumină –

un munte, o mare, un cristal, un gând adânc.

 

Domnul viselor păşeşte împreună cu noi,

în mijlocul cetăţii

şi lângă mormintele celor dragi.

Locuieşte înlăuntrul nostru,

dacă ni-i gândul la el.

Ne cercetează cu aceeaşi luare aminte,

cu acelaşi surâs.

 

Şi parcă s-ar mira

că-i mereu înlăuntrul nostru.

Îl simţim pe neaşteptate,

aşa cum ne simţim, într-o anume clipă,

bătaia inimii,

înainte să cădem iar în uitarea

unei mişcări zadarnice.

 

Sală de aşteptare

 

Într-o lumină obscură s-au adunat morţii.

Uneori se mai deschide uşa şi intră un altul,

cu un vag surâs, asemeni unei umbre de salut

la care nu primeşte niciodată răspuns.

Cei de faţă îl privesc mai întâi pieziş,

apoi se cufundă iar în moarte.

Necunoscuţi, explorând un loc necunoscut,

fiecare, singur, cu linişte,

cu resemnare sau demnitate înfricoşată.

 

Apoi se întorc, ca şi cum şi-ar examina unul altuia

descompunerea tainică, trăirea –

contracţia ce-a rămas de pe urma călătoriei,

spaima unei umbre în priviri ce caută ieşire

în periodicele neinteligibile

ale unei cronologii de demult.

 

Înăuntru, înţeleptul profesor ascultă zgomotul paşilor,

prevede cu exactitate eventualităţile

şi-i deja familiar tuturor celor ce de-abia se-apropie de uşă

purtând acoperişul negru şi deja pregătiţi.

Îi salută surâzător.

„Prietene al meu, ne vom revedea”, rosteşte,

bine ştiind că aceia vor porni spre abis.

Alteori e tăcut şi-mbufnat, când, cu capul plecat,

se osteneşte să cerceteze alte morţi,

alte furtuni furibunde sau capcane ale beznelor.

 

În picioare, lângă uşă, sora,

imaculată asemeni infinitului,

scrutează, fără o vorbă, doar semnele de întrebare,

cu o mişcare de-abia perceptibilă

şi-o oarecare ironie.

Arată calea sau împiedică vreo trezire înainte de vreme:

„Nu, nu, dormiţi, mai dormiţi…” 

 

În spatele dealurilor…

 

În spatele dealurilor, alte dealuri.

În spatele culmilor, alte culmi

pe care să le escaladăm mână-n mână.

 

Văi împădurite, cufundate în beznă

ţinem în mâini.

Sângele pământului, amintire în lumină,

cea mai plină de lumină speranţă.

 

Şi dincolo de dealuri şi păduri,

la poale, marea şi răsuflarea ei.

Lumină pustie. Şi amintirea-i moartă, şi speranţa.

Şi mâinile-s dezlegate.

 

Doar marea a auzit

din ce adâncuri se ridică, neadormit,

un cântec.

 

(Prezentare şi traducere: Sorina MUNTEANU)

 

***

PIERRE GUIDI

 

Janis Joplin cântă

 

O inimă în țăndări

care bate

în roșu și negru

 

Întinși gata să se rupă

 

nervii chitarelor.

 

perle de apă neagră

ale unui pian

 

flori

 

scaieți de voci

flori și plânsete

 

triumf al bucuriei grele

și de asemenea al durerii.

 

și moartea în spatele scenei.

 

***

La ceasul morții noastre

porțile se vor deschide într-un vuiet de valuri

 

în păduri nocturne

unde suflă un vânt năprasnic.

 

Albastre deja îndepărtate

inaccesibile

răvășite de strigătele păsărilor

nebune de scârțâitul prăbușirilor

se înalță din faleze

 

imense faleze…

 

***

Să vorbim despre morți

 

înseamnă să fredonezi un cântec

într-o limbă străină

 

să te îndepărtezi încet de ei

și să te doară

 

dar ei rămân prezenți

în umbra poemului

 

în acest peisaj în pantă blândă

unde a prins putere copilăria noastră.

 

***

Călătoria e iluzorie

 

ferestrele fără sticlă

sunt înzestrate cu țesături

 

pictate cu iluzia realității

aici figurează scene din viața noastră trecută.

 

Nu e convenabil să descâlcim aici

partea visului sau a minciunii

 

intolerabilă ar fi poate existența

în acest tren imobil

din care contemplăm cursa pătimașă a peisajului.

 

Nicio oprire gările sunt pustii

vântul zgâlțâie pânzele pictate

intolerabilă ar fi cunoașterea intimă a ființelor

 

și a tot ceea ce vine astfel

în întâmpinarea noastră…

 

***

pentru Marie-Thérèse

 

Îmi amintesc de tine

erai încă fetiță

astăzi

trăim ne iubim

în ruinele călduțe ale unui pat

 

poți să deschizi ochii

noaptea s-a prăbușit

 

orologiul izbucnește în plâns

în ore favorabile

 

tavanul scrâșnește

 

deschizi ochii în somnul tău

urmărind vreun vis din copilărie

 

dacă mă uiți

mă declar învins.

 

zilele însorite devin rare spune ea

 

dar zilele însorite

devin mai frumoase ca niciodată.

 

(Traducere de Cornelia Pop-Bălan, din volumul Soleils volés, La petite édition, 2017, Marseille, France)

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.