top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Vitrina arrow Nicolae Dabija - prozatorul (Mircea Popa), nr. 9(184),septembrie 2018
Nicolae Dabija - prozatorul (Mircea Popa), nr. 9(184),septembrie 2018 Print
Oct 02, 2018 at 11:00 PM

 

Mircea POPA

NICOLAE DABIJA – PROZATORUL


Nicolae Dabija este un scriitor imprevizibil. Inteligența sa debordantă, fantezia nestăvilită îl duc mereu spre alte zări ale creației. Vorbim mai întâi de poet, domeniu în care el și-a câștigat un loc bine definit în lirica contemporană a Basarabiei. Alături de Grigore Vieru, numele lui este tot mai rostit pentru ideea de poezie pe metereze, poezie de căutare a rădăcinilor etnice și istorice, cu o reverberație profetică și de mare încărcătură simbolică. Drumul poeziei spre marile zări ale creației s-a intersectat însă destul de repede și  într-un chip salutar cu chemările unei interiorități mai largi și mai dinamice, adăugând protestatarismului său nuanțe noi de expresivitate și putere de seducție date de orizonturile mai largi ale prozei. Aici a devenit repede un prozator de succes, deoarece el a realizat mai bine ca alții legătura dintre orizontul de așteptare al publicului și natura scrisului său.

În aceeași manieră de reabilitare a virtuților basmului și cu aceeași tăietură stilistică se prezintă și cel de al doilea roman al său, Te blestem să te îndrăgostești de mine (2017). De data aceasta, tehnicile narative sunt mai complexe, îngemănarea lor mai subtilă. Combinația dintre un roman picaresc, un roman de investigație detectivistă și metodele de deconstrucție ale narațiunii moderne lasă să se întrevadă preocuparea specială a autorului pentru latura de senzațional și de ieșit din comun. Practic, romanul dispune de două părți bine delimitate: cea dintâi, care statuează coordonatele relaționiste dintre personaje și trasează linia de evoluție a lor, și cea de a doua, care aglutinează o suită de narațiuni independente, care se rotesc în jurul unui nex axial legat de tema „iubirii imposibile”. Tehnica de așezare în pagină e una originală, fiecare text beneficiind de un fel de motto aluziv, care deschide printr-un dialog imaginar situațiile epice care vor urma. Este vorba în ultimă instanță de o povestire în ramă, care beneficiază de ramificații complexe și de răsturnări spectaculoase, cu repercusiuni evidente asupra stilisticii textului. Ingeniozitatea tematică, aceea a căutării nesfârșite și a testării puterii de consecvență, a energiei personajului, pus să se lupte cu primejdii și încercări psihologice nenumărate, la fel ca „pericolele” pe care orice basm le generează. Romanul posedă ca atare, un număr nelimitat de „ingrediente” menite a spori haloul de taină, senzație și miraculos. Ca atare, avem de-a face cu un roman de succes, exploatând tehnicile de învăluire ale modernității și apăsând mai mult pe latura de senzație a erotismului inaccesibil. Mitul „păsării albastre”, prin plasarea lui într-o zonă a absolutului romantic, revine într-o structură basmică elastică și plină de neprevăzut, asigurând romanului un succes dinainte calculat, rezultat dintr-un joc atractiv al unei fantezii fecunde și voluptuoase, utilizând o subtilă tehnică a alternanței și a dispunerii contrariilor. Tehnicile de închidere alternează la modul rafinat cu tehnici de deschidere, transformând discursul amoros într-un discurs al diversității, agrementat cu multe elemente de umor, de expresivitate stilistică, cu jocuri și expresii sintagmatice venind dintr-o zonă a oralității paremiologice.
Subtilitățile de limbaj vin să deschidă mereu acolade și retranșări în zona fabulosului și a iraționalului, cu trimiteri spre abisalul uman incantatoriu și divinizat. Structura basmică a eroului este dată de tenacitatea robustă și insațiabilă cu care dorește să-și împlinească destinul în ciuda tuturor piedicilor și obstacolelor care îi ies în cale. Odată ce a cunoscut-o pe Oana Nour, o femeie stăpânită de demonul negației și al contrazicerii, el nu mai poate depăși această fază a erotizării în trepte, bine subliniată și transpusă actanțial, urmând să-și împlinească destinul într-o căutare obstinată și reducționistă. Tocmai prin faptul că simbolul feminității ideale ce îi apare în cale e reprezentat de o femeie deloc conformistă și tranzacționistă, care este Oana Nour, femeia care l-a salvat de la moarte dând un telefon la urgență în timp ce el se afla într-o criză fatală. Personajul masculin, arhitect de oarecare succes, se lasă fascinat tocmai de latura a-normalității ființei pe care o cunoaște și pe care o decretează în forul său interior drept unicat. Acest mit al inaccesibilității feminine a mai fost tratat în literatura noastră mai ales de prozatorul Gib Mihăescu, care a făcut din literatura sa un adevărat labirint de căutări și iscodiri ale unei feminități ideale, imposibil de prins într-o formulă definitorie. De la cazul Oanei Nour, femeie care îl părăsește tocmai pentru a nu-l „nenoroci”, ea fiind rău bolnavă de rinichi, făcând săptămânal dialize, personajul masulin, rămas în derută și în situația de nu accepta obișnuitul, devine el însuși un colecționar de „amoruri imposibile”. În căutarea femeii care l-a contrariat mai mult decât l-a cucerit, el rătăcește prin lume în căutarea Oanei, care l-a blestemat la plecare tocmai prin această frază provocatorie: „Te blestem să te îndrăgostești de mine!”, devenind un cavaler fără speranță și fără noroc, făcut să joace rolul etern al aspirantului într-o partitură scenică cu diferite decoruri. Cele două părți simetrice primesc astfel completitudine și rațiune de a exista.

Profesoară de matematică, cu viață singuratică și redusă la cotidianul domestic, Oana Nour vine la prima întâlnire deghizată într-o femeie epuizată și șleampătă, tocmai pentru a evita orice avans. Se întâmplă însă ca tânărul arhitect să-i propună o serie de ieșiri în natură (ocazie de a „survola” locuri și peisaje din Republica Moldova cu un grad turistic remarcabil), ceea ce o cucerește treptat. Trăind aceste experiențe existențiale, ea se lasă prinsă în jocul nevinovat al cunoașterii, dar, presimțind pericolul unei iminente iubiri („A iubi? Înseamnă a plânge fără lacrimi”), ea dispare fără urme din viața tânărului, determinându-l s-o caute cu exasperare și tenacitate. „Blestemat să iubească cum n-a mai iubit nimeni niciodată pe pământ”, personajul nostru devine un colecționar de cazuri rare de iubire imposibilă. Fiecare dintre aceste „povești” are aerul ei de neprevăzut și de ingenios. Sunt iubiri delicate și duioase, alături de altele viforoase și amarnice, devastatoare și parodice, criminale sau ironice, fiecare caz devenind pentru el un prilej fabulos de a cunoaște oameni noi și experiențe de viață liminare, fiecare dintre noile cunoștințe furnizând câte o poveste de dragoste ieșită din comun. Iată câteva din titlurile care le definesc: Fericit în infern, Despre fata cu ornicul în piept, Prima dragoste e totdeauna ultima,  Istoria unei bănci înmugurite, Biblioteca fără cititori, În țara condusă de sosii, Femei de duminecă, Călugărul fără schit, Diavolul îndrăgostit etc., tot atâtea situații în care se fac acide radiografii și observații sociale și politice, critica birocrației administrative, a lipsei de cultură, a modernismului ignorant și străinist, a sistemului totalitarist sau parazitar. Evoluând între utopie și realitatea cea mai cruntă, sugestiile critice și ironice ale textului conțin o mare cantitate de reflecții filosofice amare, care sunt urmărite cu reală satisfacție, jocurile textuale ale autorului fiind întotdeauna de cea mai bună calitate. Așa sunt, de pildă, povestirea intitulată Istoria unei priviri, care apelează ingenios la argoul închisorilor, sau cele care pun la încercare pe călugărul din pustie, încât femeia, care se străduiește să-i inoculeze păcatul, se convertește ea singură la credință. Evenimentul lumesc se umple de evlavie, iar puterea sacrului își capătă iluminări astrale. Semnele lumii reale se contopesc într-un chip miraculos cu cele ale unei lumi plasate sub aura veșnic biruitoare a trăirilor iluminate lăuntric, sub aura credinței creștine (Actorul). Transformările lăuntrice sunt transcrise într-un limbaj poematic-simbolic ce respiră propria lui irealitate: „Era noaptea când stelele au căzut toate din cer și s-au sfărâmat de pământ. Noaptea ispitei”. În cele din urmă, șirul experiențelor pătrunse de taină și de comunicare sacră se finalizează prin convertirea plămadei umane la simbolistica gravă și complexă a inocenței, a purității sufletești și a puterilor care conservă latura luminoasă a ființei umane, înstăpânind-o biruitoare deasupra Răului și a maculării. Cartea comunică acest mesaj tonic și biruitor al jertfei cristice prin care omul adevărat se ridică până la pragul dumnezeirii, transpunând gestica biblică  printr-un act de depășire a propriei materialități. Finalul cărții este unul de înălțător și uman
happy-end, deoarece tânărul arhitect își dovedește consecvența atitudinii acceptând să doneze Oanei Nour unul dintre rinichii săi, tocmai într-un moment în care ea este amenințată definitiv cu intrarea în zona morții clinice.

          Recentul roman al lui Nicolae Dabija este o carte care pune la încercare toate valențele creatoare ale autorului, obligându-l pe cititor să-i urmărească metamorfozele, de un fantezism debordant și de un imagism contagios, fără întrerupere până la sfârșitul lecturii. Faptul atestă cu asupra de măsură calitățile naratologice ale autorului, care intră astfel cu capul sus în grupul de elită al romancierilor noștri contemporani. 

 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.