top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Orfeu arrow Poeme de Arcadie Suceveanu, nr. 9(184),septembrie 2018
Poeme de Arcadie Suceveanu, nr. 9(184),septembrie 2018 Print
Oct 02, 2018 at 11:00 PM

 

Arcadie SUCEVEANU

 

Cafeaua  transcendentală

 

Pe această terasă portocalie

mi-am băut seară de seară cafeaua

La această masă din colţ

mi-am pierdut fericirea la zaruri

 

Luminat pe dinăuntru de un cuvânt

înalt, nerostit

am visat şi eu vânturi prielnice şi cruciade

aurul îndepărtat al Yukonului

Printre mici sorbituri de cafea,

asprit de tutun,

am salutat pe rând câteva revoluţii

 

De pe această terasă am urmărit filmul mut

al înserărilor, am zărit într-o zi

caleaşca lui Ludovic al XVI-lea trecând înspre ghilotină

La această masă am scris un mic tratat despre fericire

(„imediat vine şi cafeaua

Dumneavoastră, domnule“)

am măcinat vorbe şi vorbe – diavolească

sămânţă – la morile înalte ale nimicului

 

Păianjenul din pendula verde

acum e bătrân. Masa s-a scorojit

în parcul municipal cântă pentru ultima

oară fanfara

între timp sintaxa străzilor s-a încâlcit

jobenele s-au rânduit cu şepcile proletare

(„imediat vine şi cafeaua Dumneavoastră, domnule“)

şepcile proletare cu pălăriile

în oraş a apărut o nouă generaţie de tramvaie

peste pavajul vechi s-a turnat asfalt

peste asfalt alt asfalt – şi

ţac! se aude, ţac! şi capul lui Ludovic al XVI-lea

îmi sare deodată în braţe holbat

Strada se zbate ca o venă deschisă

gâlgâie un sânge negru, vâscos

 

În curând terasa va dispărea

ca un transatlantic în ceaţă

În curând mi se va aduce şi („…cafeaua

Dumneavoastră, domnule“)

ultima ceaşcă de cafea. Pe suprafaţa ei

se va ridica din adânc

o picătură uleioasă de sânge

 

 

Înfruntarea  lui  Heraclit

 

Când am intrat în râu era dimineaţă

nu se auzea curgerea

prin carnea mea transparentă scheletul tânăr

strălucea glorios

„Dă-l naibii de Heraclit, am strigat, eu voi fi

primul care se scaldă de două ori

în aceeaşi apă“ – şi aşteptam apa

să prindă în jurul meu pojghiţă

apoi alergam în josul râului

s-o prind, să-i aflu tiparul în care m-am oglindit

„Dă-l dracului de grec, strigam,

cu tot cu dialectica şi ordinea necesară“

şi iar alergam în josul râului

dar de fiecare dată apa era alta

alte şi alte contururi lichide

alte oglinzi, alte muchii, alte linii

 

„Vezi că ţi se termină râul“, îmi striga

de pe mal Îngerul

dar nu voiam să aud decât vocea sângelui orgolios

lustruind scheletul meu tânăr

„Nu vreau să ştiu de niciun fel

de principii fundamentale, strigam,

să mă lase în pace cu acest stupid panta rhei“

şi alergam să prind apa în care mă oglindisem o dată

dar apa era alta

mereu şi mereu alta alta alta

 

Amurgea când curentul cel repede

se mistui în marea indefinită

râul se terminase, acum

înotam într-o apă amorţită, nepământească,

oglindită în sine

nu era curgere, nu erau valuri, nu erau limite

„E punctul Alfa, mi-am zis, o! de aici

nu-mi voi mai putea relua experimentul“

 

„Ţi-ai cheltuit râul în zadar, altul

nu vei mai avea niciodată, eşti prost ca toţi ceilalţi“,

mi-a zis Îngerul trist

şi-a plecat

 

Pânza de păianjen

Păianjenul din ungher acum e bătrân

zi şi noapte îl simt cum mă veghează

ca din afara realităţii

 

Coboară din tavan până deasupra mesei

îmi spionează tremurul pixului pe hârtie

şi-mi ascultă ticăitul venei de la tâmplă

priveşte în mine adânc, până în punctul în care

începe să se întrevadă

spiritul

 

Bannng! se aude un dangăt mătăsos

ca de clopot scufundat

şi-mi simt fiinţa, ca un albuş de ou,

suptă-n afară printr-un pai subţire de sticlă

 

 

Uşor-uşor, gravitaţia trupului meu se lasă învinsă

de magnetismul pânzelor sale

 

Ca pe nişte musculiţe aurifere 

îmi devorează secundele

cu delicate manevre îmi împleteşte

în ţesătura sa palmele,

sângele şi măruntaiele

îmi absoarbe gândurile şi memoria

încorporează tot ce vine în atingere cu mine

cuvintele ploaia de-afară scaunul bucăţile de ziar

frazele din Nietzsche

până când fiinţa mea începe să se topească 

în circumferinţele sale de fum, ce tot cresc

şi cresc, ies din casă, se extind la cer

se amestecă uşor cu văzduhul

şi norii

 

 

Încă o noapte cu Hamlet

 

Obsesie a tinereţii, Hamlet,

interogativule Hamlet, tristule Hamlet!

 

Te-am tot cerut mereu de la Shakespeare:

mai dă-mi-l şi mie puţin pe Hamlet

în seara asta trebuie să răspund la o întrebare

şi nu am putere nici curaj şi nici gură

 

Ah, întrebarea ta cea pururea tânără

numai prin ea ne putem dobândi libertatea!

Aveai capul lui Smoktunovski,

lui Vîsoţki, lui Caramitru

sminteala ta avea părul tuns scurt,

ca şi mine,

gura-ţi era plină

de viscol

 

O, sufletul meu era scândura scenei

pe care pasul tău se oprea apăsat

 

Odată tinereţea trecută, credeam

că mă voi despărţi de tine, palide prinţ,

dar întrebările mele îţi urmează umile

augusta-ţi întrebare, ca nişte discipoli…

 

Iată, e miez de noapte acum. O lună agonică

mă priveşte din turn. Stau la frontiera

dintre viaţă şi moarte

şi te invoc, te invoc, te invoc, până când

teatrul din mine se luminează: oho, cine e

tânărul singuratic,

prinţul în mantie cernită, ce iese acum

din ceaţa creierului meu? (În ochii săi

ard nuferi sau rochia

albă-a Ofeliei?)

 

De-alături, de pe noptieră,

îmbujorat, craniul lui Yorick îl salută reverenţios:

 

„Bine-ai venit, milord,

tocmai ne pregăteam să-ncepem stagiunea

de primăvară…”

 

 

Linia din palmă

 

Nu-mi amintesc de unde şi când

mi-a apărut linia vieţii în palmă

nu ştiu din ce (pre)existenţă îşi

trage ea existenţa

 

Cert este că a existat un punct,

un noduleţ de sânge

din care şi-o fi pornit începutul

Cu siguranţă, era ziua de 16 noiembrie a anului 1952

când mama se pomeni pentru a şasea oară

strigată de un înger cu o sabie de lumină la şold

zi umbrită de masca de oţel a lui Stalin zi în care apa Siretului

se încreţi uşor sub primul îngheţ

 

Apoi sângele m-a luat şi m-a condus

pe toată lungimea liniei. Ea creştea din sine

ca firul din burta păianjenului

străbătea podişul palmei, ca Nilul

cu zeci de afluenţi firavi şi delicaţi

 

Încetul cu încetul, s-a umplut de memorie,

de vorbire şi viziuni

a stat la taifas cu certitudinile,

s-a îngroşat de ţărână

 

O, niciodată n-am putut înţelege:

eu urmez linia sau linia se naşte din urma mea,

ca dintr-o roată rostogolită prin lume…

Niciodată nu am ştiut încotro se îndreaptă

spre ce tărâm, spre ce patrie

 

De-o parte şi de alta, se perindă, iată, cadrele lumii:

case, oraşe albastre, câmpuri cu păpădii, gări,

oameni, umbre, tablouri publicitare

 

Umedă încă la capăt, acum

o simt cum îşi inventează marginea:

de la acest punct încolo

îşi schimbă nuanţa, se curbează în sus

urcă în grabă Muntele Venus

de unde, ameţitoare,

se deschide

prăpastia

 

 

 

 

 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.