top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Comemorări arrow Augustin Buzura și vocile memoriei (Gh. Pârja), nr. 9 (184), septembrie 2018
Augustin Buzura și vocile memoriei (Gh. Pârja), nr. 9 (184), septembrie 2018 Print
Oct 03, 2018 at 11:00 PM

 

Gheorghe PÂRJA

AUGUSTIN BUZURA ȘI VOCILE MEMORIEI


          Nici cu Augustin Buzura timpul nu a avut răbdare! Putea și el, timpul, să-și îngăduie graba, iar autorul în 22 septembrie ar fi împlinit 80 de ani. S-a stins din viață în 10 iulie 2017. Pe un șantier literar. Plecarea omului dintre noi lasă un gol imens. Un scriitor ca Augustin Buzura ne-a dăruit o operă de referință, de aceea posteritatea nu mai are nevoie de lacrimi. Mai ales că autorul nostru, născut în Berința, era „o minte limpede, cu credință în puterile națiunii și încredere în destinul ei istoric”. Din acest crez s-a conturat scrisul lui de atitudine care venea din partea unei autorități morale convingătoare. Credea că România va avea viitor dacă va învăța să spună răspicat ceea ce crede. Îmi spunea, într-un dialog, că nu-și poate ascunde impresia că „de un sfert de veac încoace, suntem asemenea unui bolnav, aflat la o secție de terapie intensivă, condusă de cei mai incompetenți și aroganți felceri, un bolnav care nici nu moare, dar nici nu trăiește”. Nici morți, nici vii. Mereu s-a luptat cu necunoscutul din om și din societate. S-a străduit să ajungă, cu investigația, unde alții nu au ajuns. S-a străduit să răspundă la întrebările care l-au urmărit toată viața. Augustin Buzura a avut o relație specială cu timpul. A avut chiar o spaimă de el. Cel care nu a mai avut răbdare să-l lase să stea la masă cu noi acum, când ar fi rotunjit opt decenii de viață.

După plecarea lui Augustin Buzura, eseista Angela Martin, un colaborator de nădejde al lui la Fundația Culturală Română, dar și la excelenta revistă „Cultura”, ne-a dăruit volumul Întâlniri cu Augustin Buzura (Institutul Cultural Român, 2017). O carte cu antume și postume, care nu este cuprinsă de lamentații. Tocmai pentru că, ne precizează autoarea, „Augustin Buzura a fost cu totul străin, ca spirit, de discursul encomiastic. Ba mai mult, l-a socotit întotdeauna jenant, pentru că lamentațiile, prin natura lor exaltantă, se îndepărtează, volens nolens, de adevăr, iar, într-un anume fel, îl și falsifică”. Am avut parte să constat și eu că, în ciuda valorii spuse de alții, el a rămas un om modest. Cum bine precizează Angela Martin, omul, scriitorul, gazetarul a crezut într-o cultură a întâlnirii și a proiectat-o până se suprapunea cu prietenia. Mărturiile celor care se întâlnesc în această carte – personalități din mediul academic și universitar, înalți ierarhi, medici de elită, scriitori, artiști, publiciști din țară și din străinătate, prieteni și apropiați – vorbesc, fiecare, despre însușirile omului și valoarea operei. Da, el, scriitorul, academicianul, știa să împrietenească oamenii. Să poarte respectul valorii. Volumul se deschide cu mesajul de condoleanțe al Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la slujba de înmormântare, care-l consideră pe academicianul Augustin Buzura „un mare om de cultură, credincios și patriot”. ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop și Mitropolit Romano-Catolic de București, apreciază că „la Buzura credința nu era un dat moștenit ori un refugiu-mângâiere, ci o înțelegere personală”. Kjell Espmark, scriitor, membru al Academiei Regale Suedeze, fost președinte al Comitetului Nobel pentru Literatură, îl consideră pe prietenul său Augustin Buzura un „personaj impresionant”. Criticul Eugen Simion, colegul de la Academia Română, face aprecierea  valorii: „Romanele lui fac din unghi moral, social și estetic, cronica lumii românești în evoluția ei tulbure și dramatică, timp de aproape o jumătate de secol”. Mai scrie despre un om înțelept, drept și talentat și, evident, care ne-a lăsat o impunătoare operă epică. Istoricul Ioan Aurel Pop, președinte al Academiei Române, îl evocă cu amintiri în relief. Consideră că a fost o efigie a romanului românesc din ultima jumătate de secol, un făuritor de reviste literare, conducător de instituții culturale, o personalitate a Cetății, „un om întreg, generos, drept, trăitor într-o lume nedreaptă”. Criticul și istoricul literar Ion Simuț, fiind în domeniul predilect, apreciază că „proza lui Augustin Buzura excelează ca roman al conștiinței etice. O lume rău alcătuită se răsfrânge dureros în conștiințele ultragiate ale personajelor”. Proza lui are nevoie de redescoperire. Se va întâmpla când lumea se va confrunta cu lumea prozei lui. George Apostoiu, diplomat și publicist, un colaborator al revistei „Cultura”, crede că „Buzura și-a luat libertatea de a fi sceptic. Unul aparte, care s-a scos din ecuație pentru a face loc credinței în vitalitatea omului”. Scriitorul și jurnalistul Horia Alexandrescu îl aseamănă cu celebrul personaj ceh care a fost și președinte al republicii: „Augustin Buzura a fost un Havel al României, aproape de aceeași vârstă, cu aceeași statură intelectuală și același curaj, puse în slujba apărării democrației și a drepturilor omului, cu fapta și cu opera”. Pentru publicistul Marian Nazat, întâlnirea cu Buzura a fost un dat oferit de soartă și spune: „L-am iubit pe omul acesta, nefiresc de discret, ca pe un părinte”. Criticul și istoricul literar Constantin Cubleșan se întoarce în timp, la anii de început de drum din jurul revistei „Tribuna”. Evocă prietenia lui Buzura lui Mircea Zaciu: „Aproape zilnic era vizitat de Mircea Zaciu. Coborau și, numai în doi, parcurgeau distanța dintre Continental și Biblioteca Universitară, parcă neținând seama de nimic din ce se petrecea în jurul lor”. Oare ce-or fi vorbit în acele plimbări colocviale? Monica Săvulescu Voudouri, scriitoare stabilită în Grecia, desprinde o trăsătură a scriitorului de o fierbinte realitate: „A înțeles că poporul ăsta n-a plecat numai să facă bani, ci a părăsit țara să facă profesii, să facă știință, să-și urmeze vocația. Puțini după el au mai înțeles tot atât de clar acest lucru”. Un argument este și ideea lui Buzura de a organiza în Maramureș cursurile de cultură și civilizație românească, în care m-a implicat. Atunci el a dovedit că stăpânește bine diplomația culturală. Profesorul de neurologie Jean Askenasy de la Facultatea de Medicină din Tel-Aviv, membru de onoare al Academiei Române, a înțeles că punctul de sprijin al singurătății sale a fost scrisul. Scriitorul și editorul Vasile Igna, care l-a cunoscut îndeaproape încă din perioada clujeană, știe bine că „foarte mult din ceea ce a reușit să învingă omul Buzura s-a petrecut prin mijlocirea speranței, a incredibilei lui tării morale”. Printre vocile autentice ale memoriei se numără și criticul literar Irina Petraș, care a intuit că eroii lui Buzura „sunt locuitori ai României, dar și ai Terrei sfârșitului de secol XX”. Magda Botez, doctor în medicină dentară din SUA, spune că a cunoscut un om de o excepțională verticalitate. Teodora Dumitru, cercetător științific, redactor la revista „Cultura”, evocă un deceniu petrecut alături de Buzura, ale cărui romane „erau subiecte de examene la Litere, omul era un Nichita Stănescu sau un Marin Preda în viață”.

Din vocile memoriei care se rostesc în acest prețios document mai fac parte: Bogdan Teodorescu, Constantin Stoiciu, Nicolae Bârnă, Alfred Bulai, Marius Bojiță, Aura Christi, Liana Saxone-Horodi, Ioan Iacob, Lavinia Betea, Carmen Firan, Adrian Sângeorzan, Maya Simionescu, Cornel Țăranu, Ilinca Dumitrescu, Sherban Lupu, Radu Deac, Mădălina Firănescu, Nicu Ilie, Cătălin Sturza, Ara Șeptilici, Ramona Ardeleanu și Gheorghe Pârja. Și nu în ultimul rând, George Cristian Maior, ambasadorul României la Washington. În termen de neam: ginerele lui Augustin Buzura.

Anume am lăsat la urmă două interviuri realizate de Crisula Ștefănescu și Angela Martin. Celebra convorbire cu Crisula, realizată la München, în 1989, s-a convertit în volumul Teroarea iluziei. Este proba de foc a demnității scriitorului când lumea era în cumpănă. Putea să rămână, dar a venit acasă să facă ceea ce a făcut. „Să nu creadă cineva că am venit aici la München ca să-mi batjocoresc țara” i-a spus Crisulei. Dialogul cu Angela Martin face parte dintr-o carte care nu s-a mai realizat. Ceea ce a fost împlinit și publicat în acest volum dovedește că Buzura mai avea multe de spus, mai ales despre perioada postdecembristă. O mărturisire din dialogul Angelei Martin cu Augustin Buzura: „Acum mă cuprinde disperarea când văd ce proporții a luat azi, în plină libertate și democrație, moartea psihică și cât de legată este ea de moartea biologică. Și de prostia care ne guvernează”.

Undeva, într-un dialog, Nicolae Breban îmi spunea că Augustin Buzura este unul dintre stâlpii memoriei românești. Buzura credea despre el: „Eu am întotdeauna ideea de datorie, nu de curaj. Nu sunt curajos, sunt un scriitor cinstit”. Da, doamnă Angela Martin, cartea îngrijită de dumneavoastră este un excelent portret colectiv făcut lui Augustin Buzura. Care avea ideea datoriei. Ați pus în lumină ce se întâmplă în jurul nostru imediat după dispariția lui Augustin Buzura. Astfel, se vede, sunteți în acord cu un crez al marelui scriitor: sunt lucruri din sfera datoriei. Îmi permit și eu o părere: Buzura este greu de egalat. Avea în spate cultura, experiența și autoritatea morală. Închei cu câteva gânduri ale celui care nu a venit la întâlnirea din 22 septembrie: „Omul trebuie să facă în așa fel, în viața de toate zilele, ca și când ar trăi o veșnicie. Și să se roage ca și când ar muri mâine”. Prin această carte, călătoria cea mare a lui Augustin Buzura a început. Vocile memoriei stau mărturie.  

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.