top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Comentarii arrow Livia Mărcan. Impulsurile creative ale traducerii (Alexandru Zotta), nr.9(184),sept.2018
Livia Mărcan. Impulsurile creative ale traducerii (Alexandru Zotta), nr.9(184),sept.2018 Print
Oct 03, 2018 at 11:00 PM

 

Alexandru ZOTTA

LIVIA MĂRCAN.

IMPULSURILE CREATIVE ALE TRADUCERII

 

Profesia comună de dascăl de literatură ne-a facilitat relativ dese întâlniri, oficiale și neoficiale; pe parcursul a aproape patru decenii s-au adunat destule, iar împrejurările, care au reclamat uneori intervenții binevenite în întâmpinarea unor neînțelegeri, au consolidat între noi un respect reciproc, sporit și de preocupările culturale, nu totdeauna de aceeași natură. 

Configurația ei fizică, subțire și mai degrabă scundă, sugerând sensibilitate și chiar vulnerabilitate, nu duce neapărat la o apropiere de condiția păsărilor. Rostirea, în schimb, cu o sonoritate accentuată, precipitată ca fâlfâitul aripilor de colibri, chiar și când situația nu o reclama nicicum, o apropie de condiția păsărească mai mult decât permit incertitudinile sugestivității. Și cam tot așa și preocupările literare, de traducătoare cu deosebire, semănând cumva a „ciuguleală” păsărească, a înfruptare spontană din creația preponderent poetică a unor autori consacrați, de expresie italiană în primul rând. Nu s-a consacrat – cred că nici nu și-a propus – traducerii operei integrale sau majore a unui autor; ceva mai mult doar în cazul lui Luigi Pirandello. A risipit însă cu generozitate prin publicații de nivele valorice diverse mostre de lirism peninsular, modern și postmodern, dar a și redat în limba soră romanică eșantioane din poezia  românească, locală și națională, cu aceeași diversitate valorică, truda ei semănând mai mult a capriciu decât a preocupare  consecventă. Adunate însă, astfel de spontane și fragmentare descinderi pe tărâmul literelor pot alcătui un volum considerabil de transpuneri care ar putea oferi o imagine sugestivă asupra liricii din cele două spații culturale.

          A ajuns pe această cale și la creația literară, poetică în primul rând, dezvăluind resurse promițătoare. Despre procesul de trecere de la traducere la creație mărturisește o bună parte din poemele volumului bilingv, intitulat chiar Pasăre de-o clipă (Uccello un momento), apărut la Editura Napoca Nova în 2017. Nu e nevoie de eforturi de lectură pentru a identifica această benefică prefacere. Ritmată după tensiunea trăirilor proprii, proza poemelor Liviei Mărcan, chiar dacă nu ajunge întotdeauna la structurări artistice personale, apelează oarecum intertextual la fragmente din operele traduse sau bine cunoscute, ilustrative dacă nu chiar emblematice pentru creația autorilor preferați. Dând expresie comunicării depline cu textul selectat, adeziunii simpatetice la universul acestuia, stărilor lirice similare astfel constituite, aspecte esențial implicate în actul traducerii în primul rând, dar și al receptării creației poetice, autoarea își performează poetic propriul text sau integrează în acesta, în maniera intertextualității postmoderniste, fragmente din creația autorilor selectați, dovada asimilării  lor literare și culturale. Prioritate dețin firesc autorii italieni, Luigi Pirandello, Dino Buzzatti, cu numele și opera indicate în texte sau în aparatul critic al lucrării.

O îndrăzneață structurare intertextuală, pe care autoarea o repetă în cuprinsul volumului, utilizează versuri de înaltă performanță artistică, citate din păcate cu destule  imperfecțiuni: „Natura-n ofilire bogată privirii se desface, / codrii măști de aur și purpură își pun / pe frunzele mișcate de prospețimi și de pace. // Întâiul ger și-un soare cu raze vagi, mărunte, / aduc presimțirea atâtor ierni cărunte; / deschid o carte, /  ori depăn  firul  gândului departe / uitând  de lumea-ntreagă. // O floare veștedă zăresc, / ce-a fost uitată între pagini, / un vis ciudat, nepământesc / trezește-n mintea mea imagini. // În dulce acalmie / mă toropește  unda unor  prelungi visări, / iar pieptu-mi se-nfioară  de lirice  chemări. / Ca valurile unei mări vin roiuri de musafiri din stele, / vechi cunoștințe, roade ale visării mele”.

Probabil autoarea a apelat la un traducător ocazional pentru un text scris într-o limbă pe care ea nu o cunoaște. Câteva dintre versurile citate aparțin poetului rus Aleksandr Sergheevici Pușkin și sunt traduse excelent în limba română de  George Lesnea, traducător specializat în lirica de expresie rusească. Se pare că, în fascinația produsă de aceste strălucite versuri, autoarea a uitat să le dezvăluie sursa. Îmbucurătoare este totuși aducerea lor în actualitate

          Experiența de traducătoare se recunoaște și în considerațiile estetice și lingvistice ale autoarei. Glosând despre similitudinile dintre artele plastice și structurile lingvistice, stabilește corespondențe între acestea din urmă, adică „adjective, adverbe sau locuțiuni adverbiale” și lucrările unor celebrități precum Rubens, Van Gogh,  Monet, Manet, Matisse, lui Brâncuși rezervându-i „infinitivul lung” considerat „mai originar, mai primitiv în rostirea omului”. Nu cred că am vorbit vreodată cu autoarea (poate în întâlnirile profesionale cu colegii filologi pe la cercurile pedagogice din anii 1970-1990) despre valoarea acestui infinitiv lung, capabil să exprime, în structura lui concomitent verbală și nominală, procesualitatea vieții și a lumii,  dinamica manifestării și potențialul latenței. Pornind de la astfel de considerații, se deschide o perspectivă mai cuprinzătoare asupra rostirii românești, partea noastră de genialitate, care ne ajută să percepem cu mai multă ușurință și reflecția filosofului Constantin Noica despre Masa tăcerii ca așteptare „până la capătul lucrurilor”.

Se rețin reflecții similare despre „dor” și alte cuvinte „intraductibile”, rod al creativității lingvistice a poporului nostru, ca și despre expresivitatea diminutivării în limba română. Aș adăuga acestei reflecții ideea savantului canadian Northrop Frye privitoare la „starea embrionară” a unor structuri, inclusiv lingvistice, la potențialul generativ al acestora, din care, potrivit lui Ernst Cassirer, fiecare limbă își alege potențialitatea convenabilă.

În zborurile de câte-o clipă ale gândului și mai ales ale sufletului ei, autoarea poposește, fără a stărui îndelung, și la astfel de reflecții,  potențate, dincolo de aspectul lor livresc, de momente de intensitate afectivă, de contemplare asociată cu vibrația emoțiilor cu greu stăpânite, a prefacerilor ființei și ale lumii. Cugetând despre cunoscuta expresie pirandelliană „Așa este. Dacă vi se pare”, autoarea apelează la sprijinul lui Henri Bergson pentru a ilustra relația dintre realitate ca devenire continuă, ca procesualitate, și aparență ca formă stabil configurată, dar supusă relativității, relație care exprimă și condiția inconfortabilă, contradictorie a omului contemporan. Una dintre contradicțiile definitorii ale  timpului nostru  este tocmai cea dintre sistem și proces. Soluția poetică a depășirii acesteia ar putea fi evadarea în fantezie, motiv pentru care „scriitorul nu este niciodată cea mai disperată persoană de pe pământ”. Să mai amintim și că, în concepția filosofică a lui Lucian Blaga, fără dimensiunea imaginarului,  universul nu este întreg și că pictorul spaniol Francesco Goya susținea că „oamenii suferă din lipsă de imaginație”.

În imagistica poemelor relativitatea își găsește expresia în labilitatea norilor, în imprevizibilul vântului, în prefacerile anotimpurilor, în succesiunea vârstelor, în lumina înrourată a peisajelor, producătoare de suave emoții, se întârzie, explicabil, în momentele autumnale, dar mai cu seamă în efectele perceptibile ale timpului, a cărui neîntreruptă curgere schimbă necontenit perspectivele, proporțiile și configurațiile realității; privit „ca din cer”, dinspre altitudinea absolută a universului, ca și „de la marginea dinspre apus a vieții”,   muntele micșorat” devine o imagine întru totul sugestivă pentru eterna și neîntrerupta prefacere a lumii.

Reflecții meritorii izvorăsc din emoția autentică a contactelor nemijlocite cu cetățile renumite ale spațiului italic, contemplarea acestora fiind de natură să edifice ființa; „Măreția Romei te umilește, în Veneția trăiești gloria măreției și a decadenței, Florența îți redă încrederea în tine, te ajută să renaști și să accepți că perfecțiunea nu este doar celestă”.

Cu libertățile trecerii în zbor peste timpuri și spații, culturale în primul rând, Livia Mărcan trece fără complexele conexiunilor necesare de la un pretext la altul, de cu totul altă natură; nu uită însă să adauge acestora vibrația intensă a simțirilor și a gândurilor proprii, să aștearnă peste ele învelișul ademenitor al amintirilor și al viselor, de demult, de acum, de peste timp. În acest plan al cugetărilor sale e de căutat și coeziunea lor, oglindă a mobilității viziunii și a sensibilității autoarei.

Conștientă de raritatea, dar și de dificultatea trăirii intense a stărilor poetice ale ființei, autoarea nu prelungește reflecțiile despre valoarea și dimensiunile acestora, mulțumindu-se cu bătaia accelerată de aripi a păsării când întâlnește dulceața florilor.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.