top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Cronica literară arrow Decalogul poetului din Uzdin (Delia Muntean), nr. 9(184),septembrie 2018
Decalogul poetului din Uzdin (Delia Muntean), nr. 9(184),septembrie 2018 Print
Oct 03, 2018 at 11:00 PM

 

Delia MUNTEAN

DECALOGUL POETULUI DIN UZDIN

 

Printre publicațiile culturale trimise de prin țară și din diaspora românească, primim la redacția „Nord[ului] Literar” și câteva din provincia sârbească Voivodina: ziarul „Tibiscus” (ce apare lunar la Uzdin, comuna Covăcița), revista de literatură, artă și cultură transfrontalieră „Lumina” (de la Panciova) și revista de cultură și spiritualitate românească „Floare de latinitate”, editată de Consiliul Național al Minorității Române din Serbia (Novi Sad). Faptul că aflăm despre „viața și petrecerea” fraților noștri din Banatul montan (alipit Serbiei la sfârșitul Primului Război Mondial), că împărtășim felul aparte în care comunică ei cu vremile și cu spațiul în care le e dat să trăiască îl datorăm prietenului Vasile Barbu din Uzdin.

Poet, jurnalist, traducător și editor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Vasile Barbu este cel care și-a îndemnat și ajutat semenii să se facă băgați în seamă. Să spună ceea ce au de spus (mottoul periodicului „Tibiscus” este: „…iar adevărul vă va face slobozi” – Ioan, 8:32). A reușit să transforme vechea cetate a uzilor1 într-o autentică oază de promovare a identității culturale românești. A înființat și coordonează instituții (Societatea Literar-Artistică „Tibiscus”, Editura Tibiscus, Uniunea Scriitorilor în Grai Bănățean din Voivodina, ziarul „Tibiscus”, Cenaclul de Literatură în Grai Bănățean „Cea Vintilă”, revista „Floare de latinitate”, revista „Scărpinatu” – scrisă în dialect), a contribuit la întemeierea unor festivaluri-concurs de literatură (Festivalul Internațional de Poezie „Drumuri de Spice”, Festivalul de Creație Literară în Grai Bănățean „Todor Crețu Toșa – Petru Dimcea”) și a altor manifestări culturale (Simpozionul Internațional „Oameni de seamă ai Banatului” etc.), ce cunosc deja mai multe ediții și adună laolaltă români de pretutindeni.

          Fapte precum cele menționate nu mai stau de mult sub pecetea voluntariatului, convertite fiind – pentru Vasile Barbu – în vocație și asumate ca destin. Aceasta cu atât mai mult cu cât Banatul, centru al ființei sale, captivează implicit lucrarea poetului, furându-i astfel de tot omului hodina. Obligându-l să depună, și prin intermediul creației lirice, mărturie. Pentru ceea ce este. Poezia lui nu se dovedește, prin urmare, una gratuită. Discursul liric al omului din Uzdin nu se poate hrăni doar din imaginar. Vasile Barbu, creatorul, își transformă textul în articol programatic. Și-l revendică. Îl garantează cu existența proprie: „Alege să fii biserică / Să duci mai departe oamenilor / sângele libertății / puterea rădăcinilor / vrednicia rugilor / lucrarea luminilor / în pragul unei noi regăsiri / în pragul unui nou timp / care va fi lung… / Lung… // Precum e trăinicia focului din inimă” (Acum alege).

          Cu fiecare poem, omul-artist pătimește („Vântul ne-a azvârlit pe aceste continente…” – Miniaturi de dor), se lamentează („Nu-mi mai pot aduna dorurile / Le-a risipit vântul printre stele” – ibidem), se frânge – așa cum au fost smulse unele de lângă altele comunitățile românești din Banat („Plecăm […] / Ne rătăcim și ne rătăcesc. / Pașii noștri / nu-s ai noștri” – Plecăm) –, (se) reîntemeiază („Cred în lumină / Ajută-mi să deschid ochii”). În fiecare poem „aprinde ruguri de vorbe” (precum Daniel Corbu) și îndeamnă la neuitare: …trecutul lui e viu și bogat. / Află-l; strânge-l la piept… / […] / și vei simți dulcele gust / al vremurilor trecute / prin acest mic și drag Banat” (Lumea Banatului) sau: „Noi, de posade / și de rovine știm. / De ploi de săgeți, / e văzduh întunecat, / de durere și atacatori, / de dave însângerate / și tropote de cai / cu zăngănit de arme de război / știm. // Pe noi ne-au plămădit zilele fugare / și îmbrățișările cu privirea” (Noi, care eram și suntem și azi).

          Într-un fel, scrisul e compensator pentru Vasile Barbu: e menit să stârnească ecouri și atitudini dincolo de litera tipărită. De aici și nevoia autorului de a se lămuri întâi el însuși, lăuntric, cu toate ale lui – dimensiune pregnant exprimată și în recentul volum Sacramentul singurătății (2018), publicat la Editura Ethnologica din Baia Mare, sub egida Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Maramureș.

          Lămurirea către care răvnește, proces derulat pe parcursul a patru secvențe lirice (Pictând o șoaptă; Uzdin, plecăm cu dorul; Așa, dragul se explică; Poteci grecești), îl transfigurează, îl purifică. Așa cum se lămuresc, adică se curăță prin foc, aurul și argintul. Nu e nicidecum clarificarea de toate zilele. Lămurirea – ne ajută Constantin Noica – „e dincolo de întuneric și lumină […] căci ea nu se petrece asupra a ceva, cât mai degrabă întru ceva2. Dacă limpezirea propriu-zisă, a minții și a ochiului, se realizează, în cazul lui Vasile Barbu, prin puterea faptei în folosul celorlalți – și doar printr-o împreună-lucrare, prin împărtășire –, de data aceasta, lămurirea și, în egală măsură, spovedania descind, după cum o trădează și titlul volumului, dintr-o altă taină, cea a singurătății („În ochii mei ești. / Vei fi și când îi voi închide. / Pe tine te voi visa. / Singurătatea mea, Singurătate.” – Singura mea, Singurătate). Se datorează sfâșierii dinăuntru. Patimilor („Poetul e pe rug. / Unde sunt păgânele chibrituri?” – Miniaturi de Bistrița). Stihiilor răscolite în sine: „– Banaaaat, strigat-am / atât de tare / ca durerea să pătrundă răbdătoare / în sorbirea gliei, în pânda privighetorilor, / în mila mândrelor…” (Satul bănățean e Țara mea).

          Avem de-a face cu un spațiu liric puternic personalizat, nepervertit de mode literare, năvălind dinspre profunzimile tragic-enigmatice ale unui „biet aed singuratic” (Micul prinț). Versurile par întâi purtate prin vene, zgândărite prin „rana inimii”. Ele se trag totodată din vremuri vechi („cuvintele dintotdeauna erau chinuri / și leagăn” – Satul bănățean e Țara mea), din înțelepciunea strămoșilor („poveștile bătrânilor sunt ospăț” – Nu-mi cereți Banatul).

          Asemenea lui Anteu, poetul capătă putere hrănindu-se din pământ. E în stare să țină universul pe umeri și să înalțe versurile spre boltă tocmai fiindcă matca i-a configurat un anumit mod de a fi („Pentru că atunci când m-am născut / românește m-au îmbrăcat. / […] / Pe mine m-au alăptat cu / Eminescu, Creangă, Coșbuc, / cu Arghezi, cu Iorga, cu Blaga / și mi-au zis că prietenii mei de-o viață / vor fi Rebreanu, Sadoveanu, Păunescu, / Leonida Lari, Vieru…” – Român), o anumită filozofie a existenței – admirabil, răscolitor formulată în poemul-decalog Nu și da:

 

„Nu urî – frumusețea este mai profundă.

Nu fi părtinitor. Nici cu vecinătatea…

Să nu te bați nici dacă crezi că ai dreptate.

Nu te amesteca în treburile altuia nici dacă crezi

că odată le vei stăpâni.

Nu te apropia cerșind. Mâna întinde-o oferind.

Nu cere. Poate ai mai mult de dat…

Luminează-ți fața. Mânia poate deveni obsesie.

Ascultă. Nu te repezi la sfaturi.

Caută! Pentru a câștiga bucuria biruinței.

Vizitează-ți prietenii. Vor deveni și mai apropiați.

Zidind iubire nu vei construi labirinte.

Gândește doar în limba altarelor. Netulburat…

Și dacă admiri fă aceasta după ce ai jurat

corectitudinii!

Caută-ți odihna în timpul clipei.”

 

          Nimic fals ori silit în astfel de versuri. Găsim, în schimb, simplitate, blândețe, verticalitate. Și o oarecare neaderență la sminteala vremilor de-acum. Dragostea de țară – pentru acest poet de la marginea lumii – nu pretinde cuvinte mari. Uzdineanul, când se roagă divinității, îi cere să-l ferească „de gânduri și fapte nedemne”. El își poartă „crucea lui «a fi»” cu gravitate. Și cu înțelepciune.

 

***

          Melancoliei de meleag” (Al. Cistelecan), coordonată esențială a ultimului volum semnat de Vasile Barbu, i se alătură teme precum iubirea (De negăsito, Casa mea, Altare-iubiri răstignite, Miniaturi de văgăuni, Miniaturile întâlnirilor), boema literară (Beția, Clipele nostalgiei singuratice, Miniaturi nebăute), condiția aromânilor din Grecia (Aminciu, În Pind, Pământul armânilor), relația cu divinul (Tatăl nostru, Să nu întreb; Și totuși, am plecat), prietenia (Azi-noapte te-am visat, Aurele; Neclintitul burg, Insulă sfântă). Ele sunt prelucrate din perspectiva celui fatal de singur, pentru care numai poezia și truda întru alții sunt „salvatoare de nopți”. În scenariul liric propus de Vasile Barbu, singurătatea se ascultă, se respiră, se cântă. Singurătatea se visează, se iubește, se tace. Ea bântuie prin birturile afumate (Miniaturi nebăute), prin oasele eului liric, îl ispitește cu întrevederi de taină („Târziu, te vei, cu mine – întâlni”) și călătorii nesfârșite. Singurătatea îl îmbătrânește, îl usucă (Miniaturi de azi). Ea tulbură ființa poetului îndrăgostit și-i marchează fără scăpare universul ficțional: „Singurătatea e paharul. / Femeia e dorul. / Paharul dorului” (ibidem). E cumplit de profundă și de credibilă: „Singurătatea e dar. / Dar mi-e frică” (Singura mea, Singurătate).

          Aceeași stare emoțională o întâlnim și în creațiile ce împrumută fapte din cotidian. Ea face casă bună cu dimensiunea epică a poemelor, chiar și atunci când servesc unor consemnări ocazionale, așa cum se întâmplă cu textul compus la „plinirea” unei jumătăți de veac de la înființarea cercului feminin de pictură naivă din satul Uzdin: „Ele: Aniuca, Măria, Florica, Sofia, Mărioara, Anuța, Ana, / Viorica, Steluța… în cătușele fanteziilor uzdinene, / ambițioase până la amenințări, / schimbat-au ceea ce era imposibil. De necrezut! / Schimbat-au – creând…” (Tăcerea picturii naive din Uzdin).

          Sunt, cele de mai sus, câteva ipostaze sub care ni se înfățișează Vasile Barbu. Scriitorul și militantul pentru drepturile românilor din Serbia. Omul care îmbogățește viața uzdinenilor, care învață, alături de ei, să fie.

 

Note:

1. Uzdin este un toponim dacoromânesc din UZ (uzii – popor războinic recrutat dintre locuitorii dacoromâni din nordul ținutului Mării Negre dintre Nistru și Bug) și DIN (casă, cetate, locuință)”, în art. Uzdinul în triplă ipostază. Căutându-ne rădăcinile, vol. Epoci, într-o gară oarecare... (Tot dulcele, tot bunul, tot dorul baștinei), lucrare editată de Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” din Baia Mare (România) în parteneriat cu Societatea Literar-Artistică „Tibiscus” din Uzdin (Serbia), Baia Mare, 2015, p. 49.

2. Lamură și lămurire, în vol. Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura Humanitas, București, 1996, p. 311.

 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.