top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Vitrina arrow Cărţi de Luciano Maia, Vasile Mic, George Achim şi Horia Rusu, nr.1(56),ian.2008
Cărţi de Luciano Maia, Vasile Mic, George Achim şi Horia Rusu, nr.1(56),ian.2008 Print
Ian 27, 2008 at 09:00 PM

Săluc HORVAT

        
MIHAI EMINESCU ŞI LIMBA PORTUGHEZĂ

 

         O privire retrospectivă asupra traducerii în diverse limbi a poeziei lui Mihai Eminescu poate fi relevantă pentru a demonstra modul de receptare a creaţiei marelui nostru poet de către diversele culturi.

         Abordată multă vreme doar din perspectiva literaturii naţionale, opera poetică a lui Eminescu a intrat cu greu şi cu o anumită întârziere în circuitul valorilor culturale universale. Au existat, desigur, unele traduceri încă din timpul vieţii poetului. O primă menţiune se referă la grupajul de 21 de poezii traduse în limba germană de Mite Kremnitz, incluse în volumul Rumänische Dechtunzen (Leipzig, 1881), volum reluat într-o ediţie nouă (1883), completată cu poemul Luceafărul şi alte titluri, la realizarea căreia a participat şi poeta Carmen Sylva.

         În anul 1892, Margareta Muller Verghy traduce în limba franceză un număr de 42 de poeme, pe care le publică în volumul Quelques poésis de Mihail Eminesco, însoţit de o notă biobibliografică semnată de Alexandru Vlahuţă. Au existat şi alte traduceri. Fiind vorba de grupaje selective, nu se poate vorbi de o cunoaştere reală a poeziei lui Eminescu peste hotarele ţării.

         De o reală receptare a poeziei eminesciene în planul culturii universale se poate vorbi abia din a doua jumătate a secolului trecut, când apar traduceri în cele mai diverse limbi de pe întreg globul, când opera lui Eminescu se bucură de un interes real. Unele surse bibliografice semnalează apariţia unui număr important de ediţii: 48 în limba germană, 22 în franceză, 23 în rusă, 11 în italiană, 67 în maghiară etc.

         Între traducerile recente din poezia lui Eminescu semnalăm volumul Clar de lună. Laur, ediţie bilingvă româno-portugheză, datorată cunoscutului traducător din limba română, brazilianului Luciano Maia. Volumul a apărut la Editura „Pelerin” din Bucureşti (2006) şi este însoţit de o prefaţă semnată de Elena Liliana Popescu.

         Luciano Maia s-a născut la 7 ianuarie 1949 în Limoeiro do Norte, Brazilia. Poet şi traducător, autor a peste patrusprezece volume de poezie şi a mai multor volume de traduceri din limbi de origine latină. Este un bun cunoscător al valorilor culturale româneşti, în special al operei eminesciene. A tradus în limba portugheză: Mestre Manole (1989), Vésper (1989, 1994), Dois Poetas do Espaço Mioritico: Mihai Eminescu e Lucian Blaga (1998), Mioritza (1995). Luciano Maia este membru al Academiei de Litere din Ceará, Consul onorific al României în Fortaleza, Statul Ceara, Brazilia.

         În semn de apreciere a contribuţiilor sale la promovarea literaturii române în lume şi pentru traducerea poeziilor lui Mihai Eminescu, în anul 2000, i s-a acordat Medalia Jubiliară „150 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu” şi a fost decorat cu ordinul „Meritul cultural în grad de comandor”.

         Volumul Clar de lună. Laur cuprinde traducerea în limba portugheză a 41 de titluri din poezia lui Mihai Eminescu: 31 de titluri din antume şi 11 postume. Selecţia e una subiectivă. Se opreşte cu precădere la poeziile publicate în „Convorbiri Literare”, începând cu Făt-Frumos din tei şi se opreşte la Kamadeva (nici una din perioada „Familiei”). Din sumarul culegerii lipsesc, desigur, poezii importante precum Venere şi Madonă, Scrisorile, Sara pe deal etc.

         Studiul introductiv semnat de Elena Liliana Popescu (o statornică colaboratoare a revistei „Nord Literar”) aduce o serie de date şi de elemente de interes pentru o mai bună înţelegere a valorii poeziei eminesciene.

         Adresat unui cerc larg de cititori, volumul realizat de Luciano Maia poate fi apreciat ca un demers util pentru o mai bună cunoaştere a poeziei lui Eminescu în mediile altor culturi.      


Grigore SCARLAT
 

        FEREASTRA DIN VIS

 

        Al doilea „vis” al lui Vasile Mic trece în paginile unui volum de versuri – Fereastra din vis – apărut la Editura „Dacia”, în binecunoscuta colecţie sau serie „Poeţi de azi”. După 16 ani, de la debutul său cu volumul de versuri Vis în pădurea de mesteceni, imprimat la „Casa de editură Pleiade”, Satu Mare, Vasile Mic a parcurs o etapă esenţială în biografia sa umană şi lirică. Ca orice oşan, care se respectă, s-a urcat în avion pentru a vedea America, S.U.A., cu alte cuvinte, acolo unde mulţi oşeni s-au dus pentru a reveni în ţară cu dolari, făcându-şi un rost. Emoţiile la întâlnirea cu America au fost puternice, copleşitoare. Dacă şansa i-ar fi surâs, ar fi urmat un curs intensiv de învăţare a limbii engleze, dar, din păcate, înscrierile se făcuseră, aşa că Vasile Mic a făcut cale întoarsă.

         Nu este lipsit de interes să spunem că Vasile Mic s-a născut în Călineşti-Oaş, o aşezare cu o personalitate puternică în geografia locului. Puţini ca el cunosc adevăratul folclor oşenesc, încât este de mirare cum de nu a reuşit să ne aducă – în cărţi şi casete – autenticul şi frumosul vers şi cânt oşenesc. Dar, cum se spune azi, altele au fost priorităţile ori pasiunile la care a fost supus Vasile Mic. Oricum, el este un om, un rapsod care a simţit şi a trăit în splendorile acestei creaţii populare.

         Într-o lume atât de banală şi obscură ce ne acaparează în locurile unde trăim, unde se derulează, cu atâta violenţă, pe ecrane, televizoare, Vasile Mic ne reîntoarce spre începuturi, care sunt ale purităţii. Numai şi numai acolo existenţa, sentimentele, pasiunile, creaţia au sens. Şi, nu întâmplător, discursul liric îl fixează – cum spune el – sub imperiul albului, sub imperiul albastrului. Vasile Mic a fost şi rămâne un romantic. De s-ar schimba ar deveni neautentic şi neperformant în ale scrisului. Ne învaţă că traiul adevărat, autentic, se consumă în dimineţi, sinonime cu puritatea. Cu alte cuvinte, este profitabil acest trai ce ne duce cu gândul la carpe diem: „E bine să trăieşti / chiar în ceasul acesta // Fiecare dimineaţă / Un alt templu / O poartă / Izvorul / Sălbatic”. Lumea spre care tinde poetul şi pe care ne-o propune este aceea în care asperităţile au dispărut lăsând locul vişinilor şi iubirii. Gest şi atitudine romantice, cu reflexe orfice, prezente deseori în volum: „Doamne, nu mă mai satur / De atâta lumină”. În această lumină poetul îşi proiectează femeia iubită, Ana, care i-a fost soţie. Ea este metafora atotcuprinzătoare a volumului, ea este, la tot pasul, „fereastra din vis”. Femeia va rămâne mereu un gând nespus ori o poartă ce se deschide. Ea umple, cum ai umple un pahar cu apă sau vin, viaţa, destinul artistului. Admirabile aceste versuri: „Tu, Doamne, eşti asemenea poeţilor / Ce rabdă ploi şi ciomege, / Peste lumina ochilor // Te pierzi prin labirintul de metafore / Dar nu te amăgeşti - / Laşi albul şi femeile / Şi vinul / Doar în seama lor”. „În seama lor” – adică, a poeţilor.

         Sunt în paginile acestui volum de versuri admirabile metafore dedicate ţâpuriturii, acestei creaţii lirice care l-au entuziasmat pe Mihail Sadoveanu, dar şi pe Constantin Noica. Dar şi pe alţii care au descoperit frumuseţea acestei creaţii. Vasile Mic îi conferă acestei creaţii o dimensiune cosmică: „Metaforă dură - / Ţâpuritura are cum să ajungă / Pe fiecare uliţă / A sufletului”. La fel şi dansul / danţul este o expresie a efortului, a trudei albastrului: „De departe, / Pe fiecare uliţă, / La margine de cer // Nemuritor / A ajuns / Danţul … / Prin strunele ceterei … / Ori / Truda albastrului”.

         Vasile Mic a fost şi a rămas un autentic autodidact – citind revistele literare ale vremii, parcurgând zeci şi zeci de volume de poezie. I-au plăcut, cred, versurile poeţilor italieni de la care a învăţat concizia, zborul metaforei, atmosfera degajată, prelungirea versurilor în cititori. I-au plăcut lui Vasile Mic, fără îndoială, poeziile lui G. Ungaretti. Ca şi poeziile lui Eugenio Montale, ca să nu mai vorbim de marea poezie din peninsulă.

          Uneori, preaplinul trăirilor sale se livrează, ca să folosim un termen la modă, în desene, în picturi. Desene ce ilustrează şi acest volum, încât Vasile Mic va trebui să dea o atenţie sporită exprimării sale în arta formelor şi culorilor. O spune poetul chiar în finalul poeziei „Lângă toamnă”: „Iar tocmai lângă râu, / Lângă toamnă / Îmi aşez şevaletul”. I-am sugera să-l „aşeze” mai des, pentru ca talentul să se exprime şi astfel.

         În 1991, Ion Vădan i-a citit multe din poeziile lui Vasile Mic, publicându-le la „Casa de editură Pleiade”, Satu Mare. I-a propus atunci lui şi nouă Vis în pădurea de mesteceni. Acum, Ion Vădan, directorul Editurii „Dacia” din Cluj, îi publică un al doilea „vis” – Fereastra din vis. A fost şi visul lui Vasile Mic, care, iată, s-a împlinit, să publice, cum zice el, la prestigioasa, faimoasa editură din Transilvania, aparţinând ţării, la Editura „Dacia”. Ce va visa în anii următori Vasile Mic, ce alt vis ne va propune, vom afla, la timpul potrivit, la un alt soroc al vieţii artistului – poetului şi graficianului, pictorului din Călineşti-Oaş care, stabilindu-se la Satu Mare, i se pare că „Fiecare bulevard / E un nesfârşit poem”.      

 

Ion M. MIHAI

DIN LIRICA SECOLULUI XX

 

         Apărută la Editura „Limes” din Cluj-Napoca, la sfârşitul anului 2007, cartea universitarului băimărean George Achim cu titlul Răsfăţuri şi melancolii  se referă în mod special la creaţia lirică a unor marcanţi poeţi români din secolul XX. Lucrarea nu pune însă în discuţie şi revizuirea operelor poeţilor în cauză şi o nouă reaşezare valorică a lor după exigenţele estetice ale unei noi lecturi, ci numai racordarea acestora la sensibilităţile lirice şi paradigmele actuale, cum şi completarea cercetării lor exegetice. Sunt avuţi în vedere reprezentanţi ai „Cercului literar de la Sibiu” la care sunt asociaţi A. E. Bakonsky şi Ion Pillat, fiecare scriitor fiind introdus în text printr-o sintagmă ce-l caracterizează: Dan Botta sau sunetul crin al Eulaliei; Cercul de la Sibiu, un exerciţiu de democraţie spirituală; Radu Stanca, histrionicul; Bakonsky, hiperboreanul; Emil Botta, crepuscularul; Pillat sau răsfăţurile melancoliei. Lucrarea se încheie cu un bogat număr de note şi cu un index de nume. Şi, pentru a-şi justifica aserţiunile pe care le face, autorul alege cele mai reprezentative creaţii ale scriitorilor la care se referă, cele mai frumoase şi mai concludente, care să acopere complet interpretările şi comentariile pe care le face. În acest scop, sunt date multe citate din criticii de referinţă ai vremii, care s-au pronunţat asupra valorii poeţilor reexaminaţi, exprimându-şi, desigur, în final şi propriul punct de vedere, totdeauna tranşant, original, interesant. Peste tot în scrisul său, autorul foloseşte încântătoare metafore simbolice, sintagme memorabile, gnomice sau paremiologice, din care, pentru efecte estetice, unele se repetă de mai multe ori într-o frază sau mai mereu în lucrare.

         Rafinamentul intelectual şi stilul propriu distinct, intelectualizat, cu exprimări originale inedite şi atractive, înţesat de cuvinte şi sintagme exegetice, adesea influenţat de cel al autorului comentat, singularizează pe George Achim în lumea criticii universitare de la noi, diferită prin abordarea problemelor de critica foiletonistică. Edificator în sensul celor de mai sus este, de exemplu, începutul capitolului cu titlul Emil Botta, crepuscularul: „Un rafinament atent studiat, de forme uşor obosite, preţios şi barochist, ieşit dintr-o îndelungată cizelare a expresiei, împinsă adeseori până la manieră şi un temperament artistic crepuscular, neguros şi înclinat spre melancolia neagră, extrovertit şi ceremonios histrionic, acestea sunt liniile de forţă ale personalităţii şi formulei creatoare a lui Emil Botta. Joc, convenţie, mască, teatralizarea poemului, afectare şi arlechinade, dandysm şi hamletizare, stranietate şi vizionarism, percepţie tragică şi trăire dionysiacă, reverie şi stări limită, în preajma demonismului ori a thanaticului macabru, străistorie şi eres ori incantaţie folclorică, patetism şi afectare a rostirii, toate acestea au intrat rând pe rând în discursul critic- vast de altfel, Botta fiind printre poeţii cu o spectaculoasă receptare exegetică - ocazionat de opera sa”. (p. 281) De altfel, Ovid S. Crohmălniceanu era de părere că Emil Botta a fost „cel mai original glas din lirica noastră după ilustra pleiadă Bacovia, Arghezi, Pillat, Blaga, Barbu”. În citatul de mai sus se creează impresia că autorul a sintetizat aproape tot ce a fost specific şi esenţial în felul de a fi şi de a scrie al celui comentat. Dar nu. Analiza şi interpretarea memorabilă a operei acestuia, întoarsă pe toate feţele, continuă în acelaşi stil doct şi atractiv cu încă multe informaţii şi aprecieri pe aproape 50 de pagini din carte. Pentru valoarea şi plăcerea textului mai redăm un fragment dintr-un paragraf: ”Faptul că civilmente poetul este actor, o voce şi o prezenţă scenică inconfundabilă, timp de mai multe decenii, a fost îndeajuns pentru a explica în ochii multor critici, mai vechi ori mai noi, teatralitatea expresă, fastuoasele înscenări şi succesiunea de ipostaze-măşti ale eului, conştiinţa convenţiei literaturii, histrionismul spectaculos ori retorismul amplu al poeziei sale, sfârşind uneori în grandilocvenţă şi artificiu.” (p. 284)

         Aprecieri encomiastice, fără a se repeta însă, sunt făcute încă din incipitul cărţii, care se deschide cu Dan Botta sau sunetul crin al Eulaliei. Şi aici, ca pe tot parcursul lucrării, autorul foloseşte sintagme şi expresii originale, multiple şi adecvate, cu un mod propriu de judecare a omului şi a operei care-i permit să realizeze un adevărat regal exegetic, menţinând parcă o discretă şi continuă comunicare cu cititorul. Pentru a demonstra şi convinge asupra adevărului aserţiunii de mai sus, el citează copios atât din opera autorului analizat, cât şi din aprecierile făcute de-a lungul timpului de către critici literari avizaţi. Pe tot parcursul lucrării autorul evită să facă aprecieri fără acoperire, clasificări ori comparaţii lăsând fiecărui cititor posibilitatea de a taxa operele puse în discuţie, în funcţie de sensibilitatea şi de capacitatea sa intelectuală. Expresivitatea frazei lui critice este evidentă chiar de la prima pagină a cărţii când scrie: „Un spirit arcadic, luminos mediteranean, ce îngemănează în sine, organic şi neostentativ, aristocratismul intelectual, distincţia şi serenitatea, ins echilibrat şi solar, cu acces direct la armoniile clasice şi la cultul elen al raţiunii ordonatoare, se înfăţişează, la o cercetare critică grăbită şi, fatalmente parţială, Dan Botta”.(p. 5)

         În continuare i se analizează toată opera antumă şi postumă a lui Dan Botta, insistându-se asupra eseurilor şi a polemicii acestuia (volumul Cazul Blaga), dar mai ales a Eulaliilor, singurul său volum antum de poeme. Poezia lui Dan Botta consună cu cea a lui Ion Barbu, dar în ea se identifică şi asemănări cu mari poeţi ai lumii ca: Valéry, Mallarmé, Poe, Novalis ş.a. şi el folosind formulări oraculare, asocieri arbitrare, incoerenţe logice, construcţii eliptice, inversiuni sintactice.

         Polemica avută cu Lucian Blaga referitoare la originile poporului român şi la paternitatea sintagmei de „Spaţiu mioritic” a fost cauza duelului la care l-a provocat pe Blaga şi la care acesta (fricos) nu s-a prezentat, deşi la faţa locului respectiv au sosit martorii – reprezentanţi de seamă de la noi. Descrierea incidentului se găseşte în volumul Cazul Blaga.

         În cel de al doilea capitol al cărţii, cu titlul Cercul de la Sibiu, un exerciţiu de democraţie spirituală, este meticulos analizată, cu evidentă mâhnire, situaţia acestei grupări literare care a eşuat în dorinţa de a deveni, ca şi „Junimea” de altădată, un spirit director în cultura română. Condiţiile politice şi istorice însă – vreme de război, refugiu – n-au permis realizarea idealului propus şi activitatea grupării respective s-a materializat doar parţial prin opera de autor a membrilor săi, îndeplinirea scopului propus rămânând numai „ipostaziată în ispititoare virtualităţi”. Cu deosebită vervă stilistică şi cu oarecare regret, autorul consemnează tot ce ştie despre această grupare în care protagonişti au fost: Ion Negoiţescu, Radu Stanca, Ştefan Augustin Doinaş, Ioanichie Olteanu, Cornel Regman, I.D.Sârbu, Radu Enescu, Nicolae Balotă, Eta Boeriu. Mai toţi, tineri studenţi, proveneau de la ţară, fiind prima generaţie de intelectuali, erau antifascişti şi, cu excepţia lui I. D. Sârbu, anticomunişti. În realitate, principala acţiune a „Cercului literar de la Sibiu” a fost „Scrisoarea manifest către Eugen Lovinescu”, din anul 1943 şi „Revista Cercului literar”, din 1945. În scrisoarea manifest era exprimată adeziunea cerchiştilor la principiile primatului şi ale autonomiei esteticului susţinute de Eugen Lovinescu şi de membrii Cenaclului său „Sburătorul”. În plus, „Manifestul” se ridica împotriva supraestimării creaţiilor populare, a culturii minore, a modului arhetipal ţărănesc, a curentului Sămănătorist. Prin activitatea sa de frondă, el se împotrivea fascismului atunci în ascensiune, aşa cum în anii ‘60 Onirismul literar, tot prin mijloacele sale, se opunea, implicit, comunismului.

         Deşi primit bine de mai toată lumea culturală din epocă, publicarea Manifestului a stârnit şi unele reacţii polemice acerbe la cei care nu-i acceptau principiile. Printre cei care l-au acceptat cu entuziasm au fost: Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu şi, bineînţeles, Eugen Lovinescu. La început, chiar Blaga şi Rebreanu au avut reţineri faţă de „Manifestul-program” al „Cercului”.

         Semnat de toţi membrii „Cercului”, redactarea integrală a „Manifestului”, este astăzi acceptat cvasiunanim, ar fi fost opera lui Ion Negoiţescu. Se pare că acesta, „un posedat al emoţiilor estetice”, aşa cum el însuşi se declara, ar fi fost, la început, chiar spiritus rector al „Cercului” , calitate pe care o împarte mai târziu cu Radu Stanca. Poate tocmai de aceea, în capitolul din lucrare rezervat „Cercului”, G. Achim prezintă cu multe amănunte toată viaţa – mai puţin pe cea intimă care se găseşte în Straja dragonilor – a lui I. Negoiţescu, inclusiv perioada aderenţei sale la „Mişcarea legionară”, cum şi activitatea literară a acestuia. De fapt, se descrie cu multe amănunte felul de a fi al autorului „Manifestului”, cu histrionismul, veselia şi verva care-l stăpâneau în permanenţă, indiferent de situaţiile în care s-ar fi găsit, făcând mereu un fel de haz de necaz. Este amuzant episodul în care, în anul 1941, Negoiţescu, tânăr fiind, a dorit să-l cunoască pe Camil Petrescu şi ajungând la uşa casei acestuia, care nu dorea să fie deranjat, i-ar fi strigat pe geam: „Pleacă necunoscutule! Nu tulbura liniştea de lucru a marilor artişti!!!” (p. 110) Ca o compensaţie însă, este redată amabilitatea cu care, în aceleaşi zile, a fost primit de Eugen Lovinescu, căruia i-a lăsat o excelentă impresie care i-a marcat decisiv devenirea spirituală şi acribia critică.

         În prezentarea înfiinţării şi a activităţii „Cercului”, Sibiul care l-a găzduit, „un fabulos burg baroc”, este arătat în toată măreţia şi istoria sa ca un oraş medieval, cu adânci influenţe germane, având parcă rolul unui personaj al lucrării. Se descrie comportamentul oamenilor de acolo influenţaţi masiv şi permanent de felul de a fi al nemţilor, construcţiile afectate de patina timpului, viaţa culturală şi domestică. Sunt evidenţiate reflecţii ale mai tuturor membrilor „Cercului”, gânduri, impresii şi amintiri despre Sibiul de atunci, toate având parcă şi un efect de aducere în actualitate a ceea ce a fost cândva un important centru civic. Se scrie parcă un fel de „odă a Sibiului” care în anii noştri – 2007 - avea să fie declarat de către Comunitatea europeană „Capitală culturală a Europei”.

         În viaţa cerchiştilor, râsul avea şi un fel de funcţie soteriologică, iar cultivarea ironiei şi a veseliei era o adevărată filosofie existenţială. La sfârşitul capitolului, autorul subliniază că spiritul cerchist care a marcat o generaţie şi o epocă „rămâne o marcă spirituală validă şi memorabilă, impregnată de ştaiful unei transilvanităţi deschise, tolerante şi comprehensive, unul dintre nu foarte numeroasele branduri intelectuale pe care, în concertul internaţional de valori, cultura română le poate afişa orgolioasă”. (p. 156)

         Prezentarea lui „Radu Stanca, histrionicul”, unul din corifeii „Cercului de la Sibiu”, al cărui destin tragic emoţionează, este făcută de autor aproape numai din citate bine alese – encomiastice, desigur, - din lucrările cerchiştilor şi ale criticii literare, din propria-i  creaţie, acesta adăugând doar comentariile suplimentare care se impun. Începutul înfăţişării acestuia, de o sobrietate şi acurateţe deosebite, este mişcător: „Un halou nefericit şi aripa neagră a unei predestinări tragice, cum se întâmplă mai ales la romantici, însoţesc viaţa şi devenirea scriitoricească a lui Radu Stanca. Scriitorul moare la 42 de ani, tânăr şi în plină forţă creatoare epuizat de consecinţele unei ftizii căreia medicii nu reuşesc să-i dea de capăt”.(p. 157) Sunt arătate apoi principalele calităţi cu care a fost înzestrat Radu Stanca, cel care se autointitula „paharnic al durerii”: „Spirit stenic şi evanescent, de o sclipitoare inteligenţă şi de o contagioasă frenezie intelectuală, înzestrat deopotrivă pentru poezie, eseistică şi teatru (dramaturg, actor şi regizor ), romantic, cu o scânteietoare facondă, jovial, ironic”. Îndrăgostit de teatru el vede lumea ca pe o mare scenă şi viaţa lui ca un spectacol. Jocul şi viaţa la el încep a se confunda. Poet cu un ecou deosebit în epocă, din cauza scurtei sale vieţi a fost editat doar postum.

         Teoretizând revigorarea lirismului în poezie, Radu Stanca, precum toţi cerchiştii, propune resurecţia baladei, care introducând evenimentul în poezie îi vitalizează lirismul, permiţând creaţii poetice mai aproape de sensibilitatea timpului. Tocmai de aceea, majoritatea creaţiei sale lirice este reprezentată de balade, multe cu deosebită valoare estetică, din care G. Achim comentează cu voluptate o bună parte. Poeziile lui Radu Stanca răspândesc o atmosferă de lume defunctă, de cavou. Idealul lui de viaţă este „a suferi frumos” şi frumos suferă doar cei care se prefac. Actor, ca şi Emil Botta, R. Stanca a jucat ca şi acesta, cu predilecţie, roluri de dandy. În încheierea acestui capitol, G. Achim conchide: „Stanca a fost un amestec preţios şi rar de inteligenţă conceptuală şi farmec histrionic, de patetism şi exuberanţă, de vocaţie a prieteniei şi de acceptare tragică a solitudinii şi a suferinţei”. (p. 224)

         Cu aceeaşi vervă şi competenţă ca mai sus, G. Achim prezintă şi pe A. E. Bakonsky şi pe Ion Pillat, subliniind că primul, „un sentimental lucid descoperă frumuseţi în tot ceea ce intră în raza cunoaşterii sale” şi al doilea, trecând prin mai multe perioade de creaţie – cea parnasiană - simbolică a începuturilor, cea tradiţională a maturităţii şi a deplinei afirmări şi perioada neoclasică din ultimele volume – rămâne un poet referenţial în lirica românească.

         Prin valoarea cărţii sale, Răsfăţuri şi melancolii, George Achim confirmă că are nebănuite valenţe exegetice şi îndreptăţeşte speranţa că în viitor va crea alte lucrări de referinţă în domeniu.

Augustin COZMUŢA

              PULVERIZĂRI EPICE
ÎNTR-O VIZIUNE CALEIDOSCOPICĂ

 

         Pornind de la menţiunea finală a cărţii, referitoare la locul şi timpul scrierii romanului, anume: „Baia Mare – Cluj – Amiens, 1993-2006”, s-ar trage concluzia că autorul a lucrat în jur de 13 ani la opera sa cu titlul Asediul Vienei (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2007). Că elaborarea textului s-a făcut vreme îndelungată şi pe etape, Horia Ursu a recunoscut şi la lansarea volumului în spaţiul universitar băimărean, când a afirmat că, într-adevăr, gestaţia creaţiei i-a luat mult timp şi i-a pretins efort intens, dar scrierea efectivă s-a derulat cu o seamă de intermitenţe, pauze de lucru necesare atât documentării, cât şi concepţiei şi construcţiei epice propriu-zise. Fără a fi fastidioasă, alcătuirea structurii narative porneşte din împletirea, adeseori complicată voit, a unor fire epice extrem de discrete, menite a imprima ansamblului un ritm sinuos, distribuit în forme labirintice şi compunând reţele specifice pânzei de păianjen. Substanţa narativă, fără a fi spectaculoasă, există totuşi în straturile tectonice de adâncime, unde, prin mişcări lente, se produc seisme, erupţii şi pulverizări magmatice spre suprafaţă, fragmentele de lavă fiind făcute vizibile într-o viziune caleidoscopică dinamică şi unitară, multicoloră. Faptele de viaţă şi de istorie sunt selectate cu răbdare de fin observator, redate în tonuri esenţializate, general-umane, dar care nu exclud culoarea locală şi de epocă, chiar un anumit pitoresc autohton situat la confluenţă cu spiritul aristocratic central-european şi definit prin aspecte specifice multiculturalismului şi, implicit, multilingvismului. Emergent mediului pe care tinde să-l reflecte în ipostaze din cele mai diverse şi mai nuanţate, titlul cărţii se încarcă cu o serie de semnificaţii şi de conotaţii subtile, dispersate pe tot parcursul romanului, căci secvenţele de viaţă înfăţişate îşi cuprind şi propriul comentariu, o hermeneutică literară în care Horia Ursu excelează cu mână de maestru. Propria abordare şi interpretare a realului reţine cu siguranţă câte ceva, fie şi ca simplă şi relevantă sugestie, din tehnica narativă a unor maeştri precum Joyce sau Musil, de-ar fi să luăm în discuţie doar motivul mitic al călătoriei şi fixarea unor coordonate spaţiale şi temporale care să dea relief pregnant unui topos sui generis, în parte recognoscibil, în parte inventat şi transfigurat, orientat spre a contura un anumit ideal de civilitate. Acest ideal de civilitate nu e proiectat în utopie, însă nici nu mimează, cu atât mai puţin idilic, o societate concret-istorică, reconstituită în cheie de frescă realistă, cât e imaginat şi descris un univers uman plauzibil, de care autorul se simte ataşat, dar pe care îl şi resimte ameninţat, asaltat şi asediat de aluviuni mentale şi comportamentale agresive sau imunde ori numai maculante în ordine etică şi deopotrivă estetică. Nu e vizat eroicul şi nici grandiosul sau epopeicul, ci cotidianul etern, repetitiv în „întâmplări mărunte”, cu „sensuri pe măsură”, cum e adnotat, de pildă, primul capitol, Zăpada lui Cain, în care evreul cu acest nume părăseşte cu undă de regret un spaţiu de umanitate în care fiecare individ se percepe „fără însuşiri”, trecător şi supus unor reflexe ritualizate şi convenţionalizate, surprinse de Horia Ursu în imagini expresive, în dialoguri emblematice, în decoruri autentice, marcate de semne când identitare, când depersonalizate, erodate de accente ironice şi parodice, coborâte câteodată în derizoriu şi în caricatural. E o lume totuşi vie şi nu de panopticum, cu figuri heraldice, dar şi fără blazon, fixate elegant într-un insectar ordonat de criterii genealogice, dar şi distribuite haotic sau împinse numai sarcastic ludic într-un mecanism devorator de existenţe insignifiante la scara valorică şi la dimensiunea statistică a istoriei. Un infinit unic, al detaliului circumscris clipei, integrat unui alt infinit, vecin cu eternitatea cosmică, în care omul e integrat spre a-şi trăi acut drama: „Câtă spaimă, atâta disimulare”, spune, la un moment dat, un personaj, altfel decât la Camil Petrescu, şi efectul psihologic e împins spre deşertăciune: „Dacă aceste urme ar duce undeva, n-ar ezita să-l urmeze. Dar ele nu duceau nicăieri, absolut nicăieri. Erau iluzia perfectă a mişcării”. Simptomatic, caruselul timpului se învârte în jurul unui moment ce pare a suspenda trecerea, aşa cum este Anul Nou, iar Revelionul, invocat într-o manieră ce ţine de artificiul înscenat la maxim, reprezintă petrecerea şi înaintarea vieţii spre neant. De aceea, vocile narative se aud egal vorbind din orice fază a timpului şi din orice perspectivă spaţială, deoarece şi dincolo de moarte, fiecare pe limba lui, inclusiv cu particularităţi fonetice de interferenţă a limbilor, ceea ce dă savoare peisajului uman pestriţ, un minuscul turn Babel am zice, pe care ingenios Horia Ursu şi-l disimulează în armătura epică a romanului său. Dacă acţiunea înaintează greoi, dând senzaţia perpetuă de împotmolire în subtilităţi analitice, personajele nu sunt doar măşti, ci o succesiune de fotograme care, înlănţuite prin reveniri motivate sau imprevizibile, compun  un flux cu impuls cinematografic captivant, derutant uneori, dar cu atât mai surprinzător în ordinea receptării mesajului: „în plus, îmi trebuia şi mie un ţel în viaţă… - Să iei Viena cu asalt, te pomeneşti, zise Iolanda râzând… - Cam aşa ceva…, admise cu modestie Petru. Ce mare lucru să cucereşti astăzi un oraş sau chiar o ţară? ca să nu mai vorbim de un cartier întreg”.

         Ca stil, Horia Ursu s înscrie în rândul esteţilor, adept al unei redactări rafinate a textului şi şlefuiri a expresiei până la strălucire şi duritate de diamant. Fraza curge însă cu naturaleţe, are spontaneitate netrucată şi necăutată, refuzând, pe cât se observă, practica improvizaţiei colocviale, pe care o admonestează şi de care se detaşează pragmatic, în chiar cuprinsul romanului, când la un moment dat se pronunţă verdictul: „sinceritatea sentimentelor era serios pusă la îndoială de precaritatea rostirei”. Cum multe delicii rezultă din limbajul aluziv, fie la realităţi istorice evocate, fie la actualitatea imediată, pre- şi post-revoluţionară, nici forma veleităţilor artistice nu e cruţată: „în comparaţie cu ei, Musil făcea figură de cenaclist”, „Istoria locală a capodoperelor nescrise conţinea titluri demne de marile literaturi ale lumii. Când ai găsit titlul, cartea e gata”. Ceea ce, nicidecum, nu e cazul cu Asediul Vienei, un titlu de referinţă al prozei noastre de azi, confirmând debutul cu volumul anterior Anotimpurile după Zenovie (1988 şi reluat cu Alte proze în 2001).

             

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.