top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Proză arrow Casa din amintiri, Interviu cu un gunoier (Iulian Iustin Melinte), nr.9(184),sept.2018
Casa din amintiri, Interviu cu un gunoier (Iulian Iustin Melinte), nr.9(184),sept.2018 Print
Oct 03, 2018 at 11:00 PM

Iulian Iustin MELINTE

 

CASA DIN AMINTIRI

 

Canicula pârjolise vârful ierbii. Vitele rumegau sub umbrarele brazilor, ferindu-se ba de soarele dogoritor, ba de muștele ce le chinuiau amarnic. Pe vârful Bobeicii timpul stătea agățat de crengile tinerilor molizi, iar liniștea se opri gâfâind sub pleoapa miezului de zi. Mă oprii la un izvor implorându-l să fie îngăduitor și darnic cu un biet călător istovit după atâta praf și drum. Canicula se instalase brusc după ce în urmă cu trei zile o vijelie măturase din cale-i pomi, acoperișurile unor case mai vechi, făcând pagubă printre gospodăriile lipite de trupul abrupt al munților. Eram în tura liberă și-mi propusesem să bat cu picioarele drumul pietros din Izvoarele Sucevei până după Bobeica, până la Pârâul Negru, aproximativ doisprezece kilometri. Un câine din rasa ciobănesc bucovinean, coborât de la vreo stână, mă pândea de după un buștean, așteptându-și rândul la izvorul dătător de noi forțe. Vârful Zubriu aruncase, împins de forța dezlănțuită a naturii, cu bucăți de piatră, bușteni în căsuțele pe care odinioară le păzise de atâtea și atâtea neprevăzuturi. Acum, cei câțiva oameni răvășiți de durere se simțeau trădați și priveau cu mânie spre vârful muntelui, în adâncul căruia, se zice, s-ar afla comori vechi, neprețuite. Patrulele noastre de cercetare, călărind focoasele ATV-uri, făcură o evaluare sumară a situației, din punct de vedere al practicabilității comunicațiilor spre frontieră și raportară totul la Sector. Sătenii degajară de crengi, bușteni drumul spre Cârlibaba și cel ce duce spre Vârful Baranova. Acum se putea circula în voie, însă șoferii trebuie să fie atenți la pietrelae și copacii rupți de furtună, care oricând ar fi putut cădea în drum. Aveam de gând să ajung cât mai repede la Podul Negru și să-mi pun trupul la adăpostul umbrei ca, după un timp de odihnă, să mă întorc la Izvoarele Sucevei. Din surse neoficiale am aflat că acel loc se numește astfel pentru că în timpul Marelui Război (Întâi Mondial), exista acolo un pod vopsit în negru și din acel loc se dirijau trupele imperiale: în stânga spre Cârlibaba și mai apoi spre Ciocănești sau Pasul Prislop, iar în dreapta spre Vârful Baranova pentru trupele ce veneau dinspre Brodina ori Moldova Sulița. Cu cât mă apropiam mai mult de obiectiv, cu atât mai bine deslușeam silueta unui om ce sta chircit la umbra unui brad bătrân. L-am recunoscut pe dată, era moș Adam. „– Bună ziua, moș Adame!” „– Să trăiești, dragul meu.” Bătrânul părea că avea ochii plânși și, oarecum rușinat de prezența mea, încerca să-mi evite privirea, uitându-se în pământ, adânc de tot. „– Ce vânt vă aduce la ora asta fierbinte prin locurile astea?”, îl întreb. Ridică ochii, cu greu, din pământ și, fixându-și privirea undeva pe drum, de parcă ar fi așteptat pe cineva, îmi răspunde: „– Păi cum să-ți spun? Am ieșit să mă plimb, să iau aer, să mai uit de necazuri.” Brusc schimbă registrul. „– Ne bate Dumnezeu, căci suntem răi. Nu ne mai suportă, suntem nedrepți și uităm care e menirea noastră în astă lume.” Pe când la Bobeica funcționa pichetul de grăniceri, populația din această localitate se simțea protejată de hoții de vite, de cai sau, odată cu venirea sezonului rece, de lupii flămânzi ce coborau cu ochii lor de jar până spre gardurile gospodarilor. Moș Adam își avea casa chiar lângă pichet, astfel că de-a lungul timpului mulți ofițeri, subofițeri, militari angajați pe bază de contract au locuit la el în gazdă. Printre cei care i-au cunoscut ospitalitatea se numără și subsemnatul, pe atunci sergent angajat, undeva la finele anilor ’90. Împreună cu soția lui, tanti Maria, trebăluiau cât era ziua de lungă ba la fân, ba în grajd, scoțând gunoiul pe care îl împrăștiau pe câmp. Când se odihneau, priveau la Cer, rugându-se în gând fără a face gălăgie. Venind din lungile misiuni, găseam focul făcut în odaia curată, mirosind a busuioc, iar pe masă găseam o cană cu lapte fierbinte, ceea ce mă făcea să nu mă simt un străin. Uneori ne întâlneam în mica lor curte și, așezându-ne pe câte un butuc, povesteam despre istoria și geografia zonei, despre ultimele știri de pe mapamond ori ne trezeam că recitam din versurile marilor clasici români. Erau oameni simpli, dar culți. Cine mă poate acuza că îndrăgesc Bobeica și pe oamenii ei mai mult ca orice altă zonă? Doar sufletu-mi e răspunzător pentru asta. Moș Adam mă întrebă brusc: „– Dar tu ce faci pe aici, domnule drag?.” Nu știam ce să-i răspund. Îmi venea să-i mângâi obrajii atinși de trecerea vremii, îmi venea să-i mângâi sufletul. „– Eu tot ca și dumneavoastră, am ieșit să iau aer, să-mi umplu inima de parfumul cetinei, de înalt. Până diseară sunt liber, abia la noapte voi începe serviciul.” L-am întrebat ce-i mai face soția, cum se mai simte. Pe dată l-a podidit plânsul, nemaiputând să-și ascundă durerea. După un timp, începu să-mi povestească o istorioară tristă. „Copiii noștri ne băteau la cap de vreo doi-trei ani să vindem casa și să ne mutăm la ei. Că nu mai are rost la vârsta asta, la peste șaptezeci de ani ai noștri, să mai creștem animale, să nu ne mai spetim deasupra fâneței. Am stat de vorbă cu Maria și am hotărât să vindem căsuța și să ne mutăm la fată, la Câmpulung (Moldovenesc).” Lacrimile îi inundară din nou ochii mici, care semănau izbitor de bine acum cu cei ai bunicului meu, după mamă. „Am vândut casa și ne-am mutat cu bruma de lucruri la fată, la oraș. Domnul meu, cu fiecare zi care trecea parcă pereții apartamentului ne strângeau ca niște chingi. După vreo săptămână, nopțile deveniseră un chin. Îmi visam părinții, străbunii cum plâng și se tânguie după casa vândută. Nu mai suportam. Îmi era dor să iau coasa în mâini și să trag câteva brazde bune, ca odinioară, îmi era dor să iau o mână de iarbă și să șterg crupa vitelor. Îmi lipseau tare mirosul fânului cosit, gustul laptelui crud muls dis-de-dimineață. Deși fata, ginerele se purtau frumos cu noi, eu și băbuța muream încetul cu încetul între betoanele apartamentului și ale orașului. Am încercat să vorbim cu persoana căreia îi vândusem casa, să facă cumva să ne-o vândă din nou. Nu s-a mai putut. Ne-am întors într-o sâmbătă dimineață la Bobeica cu fețele luminoase. Acum locuim într-o bucătărioară la un creștin din sat. Din când în când, mai trec pe lângă căsuță, îi mângâi lemnul vechi al gardului și plec repede de acolo să nu fiu văzut și acuzat de cine știe ce lucruri... Mi-am adus aminte de versurile unui trist cântec: Casa părintească nu se vinde.” „Lumea s-a înrăit peste poate, continuă bătrânul. Înainte, oamenii aveau chipul siluit de griji și de munca în pădure pe ger și vânt, aveau însă sufletul curat. Astăzi e invers, au chipurile luminoase, însă negre li-s inimile. Timpul ne schimbă, domnul meu.” Se uită din nou în ochii mei și reia. „Ce bine era când vă știam acolo, îmbrăcați în culoarea molidului tânăr, păzind granița, dar și amintirile și pământul bunilor noștri. Dimineața mă trezeam pe la ceasurile cinci și după ce terminam treaba prin grajd, pe la șase și ceva vă vedeam echipați cu foaia de cort, bidonașul cu apă, arma în spate. Vă petreceam cu privirea cum urcați înspre Doscina și vă pierdeați apoi pe sub coroana brazilor. Mai plecau și câinii Panțâru și Bonada cu voi. Doamne, ce mult parcă a trecut de atunci...” „– Moș Adam, se face târziu, îl trezesc pe om din visare. Mergem?” „– Domnule, nu te supăra. Mai stau preț de un ceas. Tu mergi și te odihnește, diseară te vei întâlni iar cu Þara. Eu rămân să-mi fac curat în suflet, să fac curat în casa din amintiri.” L-am lăsat acolo, așa cum îl găsisem, chircit și rezemat de miezul fierbinte de zi. Mereu, când trec pe lângă Casa din Amintiri, cum a botezat-o Moș Adam, le spun colegilor mai tineri că pichetul de grăniceri are cu cine sta acum la taifas, cu căsuța lui Moș Adam. Noi așa o știm. Stau de vorbă despre istorie, despre grăniceri. Îi mai ține minte cineva pe grăniceri?

 

INTERVIU CU UN GUNOIER

 

Pe nea Hristache, gunoierul, l-am cunoscut la unul din punctele de colectare a gunoiului din cartier. Foarte des se întâmplă să ne întâlnim la tomberoane. El coborând din maşina firmei de salubrizare, eu ducând gunoiul şi aruncându-l direct în malaxorul maşinii. Îi ofer totdeauna câte o ţigară şi omul o pune după ureche cu gândul s-o fumeze pe tihnă. S-a cam lăsat de fumat, îmi spune, dar din când în când mai pufăie câte una aşa, să treacă vremea.

În acea zi geroasă de februarie am stat amândoi de vorbă, mai mult ca niciodată, căci maşina, deşi nouă, adusă la firmă din toamnă, se defectase şi şoferul, o namilă de om care înjura de sfinţi, la două-trei minute, tot încerca să vorbească cu şeful lor. Am luat două ceaiuri de la automatul din colţul străzii şi ne-am pus pe vorbă. Nea Hristache era de undeva de prin Dobrogea, de lângă oraşul Măcin, Tulcea. Se mândrea că se trage din bunici armâni, care au păstorit prin munţii Pindului şi în timpul Războiului Balcanic, mai precis prin 1913, au fugit din calea gloanţelor, a persecuţiilor, stabilindu-se în Dobrogea. Îmi înşiră numele câtorva rude care s-au opus cu arma în mână comunismului prin anii ’47, în frunte cu Gogu Puiu. Nu fusese căsătorit niciodată, căci îi place să fie liber, să nu depindă de nimeni. M-am mirat, căci mereu umblă îngrijit şi are un mers nobil, nu se aruncă în a păşi haotic. Mai apărea câte un vecin din cartier cu gunoiul şi, înainte de a-l arunca în buncăr, ne privea ciudat, cum stăteam acolo în frig acompaniaţi de înjurăturile şoferului care nu contenea să-şi caute şeful, ce nu era de găsit. Mi-a spus că pentru el nu este o ruşine în a fi gunoier, deşi există idei preconcepute cum că te înjoseşti dacă lucrezi ca gunoier. Nimic mai fals, îmi spune nea Hristache. Agent la salubrizare, tehnician la salubrizare, spune cum vrei, dar tot gunoier îţi spune lumea. Ei, şi? Sunt atâţia tineri care au terminat o facultate şi vând prin Bazar sau, mai rău, se ocupă de alte prostii. Nu e ruşine să munceşti cinstit. Eu mă consider un arheolog printre debarasările semenilor mei, concluzionează mândru interlocutorul meu. L-am întrebat cum a ajuns în Bucovina. Râde cu gura până la urechi. Ştiam că ai să mă întrebi asta… Chiar ştiam că acum urmează să mă întrebi asta. Dom’ şef, ascultă atent. Ai auzit de embargoul cu combustibil… sârbii, pe Dunăre, ’93, ’94, ’95. I-am confirmat că ştiu povestea fără să-l întrerup şi să-l înştiinţez că, fiind sub arme, am fost şi noi, de la Frontieră, trimişi în misiune să restabilim ordinea. Mă rog, altă poveste. Era o nebunie, continuă nea Hristache. Toţi făceau bani, toţi furau, chiar şi poliţiştii, armata făceau negoţ, pardon contrabandă, cu petrol. Mai ciupeam şi eu de ici, de colo, căci toţi o duceau bine. Într-o noapte s-au auzit nişte împuşcături, ţipete, eu locuind pe lângă Circa de poliţie. M-am temut să merg la geam să privesc în întuneric, însă se vedeau prin perdele lumini, flash-uri multicolore care m-au speriat. M-am întors la perete, am făcut o cruce cu limba şi am adormit. A doua zi intram la două după-amiază în schimbul de lucru. O zi ca oricare alta. Se întunecase şi mai aveam câteva puncte la care trebuia să mergem. Domnul meu, am găsit un ghiozdan care părea nou. Ghiozdan de şcoală pentru copii. Îmi aduc aminte că avea un desen cu Mihaela, personajul de desene animate. Nou-nouţ era. L-am aruncat în maşină pe banchetă, nedeschizându-l. Mă gândeam să-l dau cadou unei nepoţele de la o vară de-a mea. Ajuns acasă, am făcut o baie şi am deschis o conservă să mănânc. Zic, să deschid ghiozdanul. Părea plin acum. Când îl deschid, dom’ şef, ce să vezi ? Bani, zic eu. Bani, bani. I-am numărat, cu dumicatul nemestecat în gură. Şaizeci şi două de mii de mărci germane. Toată noaptea am numărat banii aceia. La bancnotele de o sută le ştiam seria chiar. Ce să mai zic? A doua zi am plecat la Constanţa, în Port. Am schimbat câteva sute la un valutist şi am plecat în Germania fără să spun nimănui. Apoi am colindat toată Europa. Până în Norvegia am ajuns, e mult de povestit. După un an şi ceva mă plictisisem de hoteluri, de umblat hai-hui. Am luat harta României, am băut o dublă de rom şi cu ochii închişi am pus degetul. Suceava. M-am angajat tot aici, căci aici mă simt liber, printre gunoaiele aruncate de lume.

Nu-mi venea să cred, însă omul trecut de cincizeci de ani nu părea să mintă. Şi-a aprins ţigara privind departe, tăcând pentru o clipă. L-am întrebat ce aruncă lumea cel mai mult la gunoi. De toate, îmi spune. Dar cel mai mult aruncă mâncare… în special după sărbători. E păcat să umpli coşurile la market şi să arunci atâta mâncare şi sunt atâţia necăjiţi flămânzi. Parcă i-a curs o lacrimă. Şoferul îl strigă pe nea Hristache, că a reparat maşina şi e timpul s-o ia din loc. Îi strâng mâna, privindu-l cum urcă în maşina ce scoase un fum gros, înainte de a porni. Mi-am aprins o ţigară, neglijându-i pe cei care, venind cu gunoiul, mă priveau suspicios.

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.