top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Cronica literară arrow Miturile și literatura (I) (Gheorghe Glodeanu), nr. 10 (185), octombrie 2018
Miturile și literatura (I) (Gheorghe Glodeanu), nr. 10 (185), octombrie 2018 Print
Oct 28, 2018 at 11:00 PM

 

Gheorghe GLODEANU

MITURILE ȘI LITERATURA (I)

          În 2010, la Editura Tracus Arte din București, a apărut cea de a III-a ediție, revizuită, a lucrării Mitul și literatura de Silviu Angelescu. Investigația conține următoarele secțiuni: Preliminarii, Mitul și literatura, Viziuni și efecte estetice, Dislocarea temelor mitice, Mitul erotic al zburătorului, Motivul folcloric al zburătorului, Motivul literar al zburătorului, O ordine mitică a lumii, Mitul ocultat și Epilog. În mod firesc, prima parte a studiului este eminamente teoretică, exegetul propunându-ne o interesantă incursiune în universul miturilor. În descendența observațiilor lui Lucian Blaga, Silviu Angelescu vorbește despre dihotomia dintre cultura majoră și cultura minoră. Termenii nu instituie o ierarhie valorică, ci vorbesc despre diferențele existente între cultura tradițională, orală și cea scrisă, specifică lumii moderne, preponderentă azi. Pentru a releva complexitatea relației dintre cultura majoră și cultura minoră, Silviu Angelescu abordează o serie de probleme, precum: Cultură minoră – cultură majoră, Cultură tradițională – cultură modernă, Transferul de substanță, Transferul de forme, Forme populare – forme culte, Multiplicarea formelor, Transferul de procedee, Erori. Demonstrația vine să ilustreze interferența dintre cele două culturi, maniera în care cultura minoră a influențat genurile și speciile culturii majore. Dorința mărturisită a exegetului este aceea „de a ilustra aspectele unei relații pe care cultura majoră, prin intermediul literaturii, o păstrează, în formele cele mai diverse, cu o valoare ce aparține culturii minore – mitul”. Tentativa de a releva ceea ce îi datorează literatura mitului prezintă o serie de dificultăți legate de inventarierea unui mare volum de fapte ce urmează a fi examinate. Drept consecință, pentru a evita aglomerarea exemplelor, autorul optează pentru soluția reducției tipologice, care permite focalizarea prezentării asupra câtorva probleme esențiale, cum ar fi: efectele pătrunderii mitului în sistemul literaturii, antrenarea acestuia în procesul literaturii, implicațiile mitului în opera unui scriitor. În viziunea lui Silviu Angelescu, relația mitului cu literatura presupune, de regulă, un intermediar, care este creația poetică orală. Deoarece nu aspiră la exhaustivitate, exegetul se mulțumește să ilustreze această relație făcând istoricul unui singur motiv mitic, cel al zburătorului. În acest sens, se pornește de la dimensiunea religiozității, pentru a se ajunge, ulterior, la ordinea estetică.

          Exegetul nu ezită să ne avertizeze asupra faptului că „cercetările asupra mitologiei românești sunt încă lacunare și nesigure”. Studiile de sinteză întârzie să apară, fenomen explicat prin complexitatea problemei. Realizările se dovedesc puține și au caracter fragmentar. Am zice că afirmația este valabilă doar parțial. În ultimii ani, au apărut numeroase studii consacrate miturilor. Având în vedere însă marea diversitate a aspectelor abordate, ele nu aspiră la exhaustivitate. Este lăudat studiul lui Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Gengis-Han, dar, în ciuda calităților sale certe, se menționează că nici această lucrare nu este sinteza visată. Autorul se oprește, în continuare, la lucrarea monumentală a lui Romulus Vulcănescu, Mitologie română, din 1980. Silviu Angelescu recunoaște dimensiunile impresionante ale studiului, dar păstrează o atitudine rezervată în privința manierei în care sunt organizate informațiile furnizate de către cercetătorul miturilor. Rând pe rând, ni se atrage atenția asupra câtorva dintre erorile majore ale lucrării. O obiecție importantă vizează maniera în care Romulus Vulcănescu definește mitul. Se menționează faptul că procesul degradării mitului prin trecerea lui în folclor (semnalat de Eliade) înseamnă, de fapt, o redimensionare a valorii prin abandonarea sistemului religios și pătrunderea în cel poetic, estetic. Scopul este realizarea unui alt efect. Fenomenele religioase cărora le aparține și mitul sunt definite prin noțiunea de sacru, în timp ce noțiunea de frumos se referă la fenomenele estetice. Or, lui Romulus Vulcănescu i se reproșează tocmai faptul că suprimă frontierele dintre mit și poezie, dintre modelul mitic și cel poetic. Silviu Angelescu realizează chiar o „tipologie a erorilor” ce afectează sistemul propus de către cercetătorul miturilor. Aspirația la claritate, demonstrația logică, documentarea minuțioasă, punctele de vedere inedite lansate pe parcursul demonstrației, lectura atentă sunt câteva dintre calitățile demersului realizat de către exeget. Lui Romulus Vulcănescu i se reproșează până și maniera defectuoasă în care utilizează tehnica citatului. Silviu Angelescu observă cu stupoare faptul că cercetătorul miturilor manipulează informațiile sub acoperirea unei autorități. În concluziile sale, el remarcă, pe bună dreptate, că o lucrare de o asemenea anvergură ridică nepermis de multe semne de întrebare. Drept consecință, are o serie de îndoieli asupra impactului pe care lucrarea lui Romulus Vulcănescu o va avea asupra cercetării mitologiei autohtone. În mod paradoxal, nu se spune nimic despre studiile altor cercetători români ai miturilor, precum: Andrei Oișteanu, Tudor Pamfile, Ioan Pop-Curșeu, Victor Kernbach, Ștefan Borbély, Ioan Petru Culianu, Ion
Ghinoiu etc. De altfel, nici bibliografia românească a cărții nu este prea generoasă, oprindu-se doar la câteva nume de referință: Constantin Brăiloiu, P. Caraman, Mihai Coman, Mircea Eliade, Adrian Fochi, Emil Petrovici, Vasile Pârvan, I. Taloș. Faptul este cu atât mai ciudat cu cât, pe parcursul investigațiilor sale, Silviu Angelescu trimite și la numeroși alți cercetători ai credințelor populare, pe care însă nu îi mai menționează în bibliografia lucrării sale.

           Semnificativ se dovedește capitolul intitulat Mitul și literatura, care conferă și titlul cărții. Problemele abordate de către Silviu Angelescu sunt anticipate prin titlurile subcapitolelor: Mitul – un neadevăr, Mitul și metafora, „O ficțiune hermetică”, puterea mitului, Mitul și ritul, Sacrul, Sensul și ordinea, Mitul – un adevăr. Pentru vechile culturi populare, mitul reprezintă un agent ordonator, ce conferă un înțeles relației dintre om și lume. Autorul relevă volumul copleșitor al studiilor consacrate mitului, îndeosebi în secolul XX. Mircea Eliade, Georges Dumézil, James George Frazer, Northrop Frye, André Jolles, Marcel Mauss reprezintă doar câteva din exemplele elocvente menționate de către cercetător. Silviu Angelescu remarcă faptul că problematica mitologiei i-a atras atât pe cercetătorii „de cabinet”, precum James George Frazer, cât și pe cercetătorii „de teren”, precum Bronislaw Malinowski. În felul acesta – menționează exegetul – s-au impus două modalități diferite de cercetare a mitului: prin intermediul documentelor din arhive și prin observarea directă a fenomenelor. Pentru a înțelege problemele complexe ridicate de mit, Silviu Angelescu consideră necesar să lămurească un aspect important, anume dacă mitul comunică un adevăr sau un neadevăr. Definițiile din dicționare, care insistă pe apropierea dintre mit, legendă și basm, tind să impună mai vechea înțelegere a mitului ca neadevăr. În acest sens, este amintit Platon cu celebrul său dialog Protagoras, unde mythos i se opune lui logos. Potrivit acestei interpretări, mythos-ul se referă la o povestire neconvingătoare, fără o demonstrație logică, adică la o născocire, în timp ce logos-ul vizează un discurs logic, argumentat, convingător. Opoziția dintre mythos și logos propusă de către Platon vizează două modalități de cunoaștere diferite: cunoașterea rațională, ce operează cu noțiuni și concepte logice și se adresează intelectului, și cunoașterea mitică, ce se adresează sensibilității, capacității intuitive a omului și care recurge, asemenea poeziei, la imagini.

În continuare, investigația abordează câteva din teoriile consacrate mitului. Astfel, pentru Max Müller, mitul nu este altceva decât o metaforă, o „maladie a limbajului”. Potrivit acestei concepții, el s-ar naște prin recursul la metaforă, dintr-un limbaj prea sărac pentru a exprima marea diversitate a realului. O opinie similară are și G. Călinescu, care considera mitul un neadevăr, o ficțiune, mai exact „o ficțiune hermetică”. Istoricul literar vorbește și despre caracterul criptic al mitului. Acesta este purtătorul unui mesaj ezoteric, legat de ceea ce Silviu Angelescu numește „structura metaforică a reprezentărilor mitice”. Adevărul mitului este ascuns, se găsește dincolo de mesajul limbajului rațional, motiv pentru care el își construiește reprezentările cu ajutorul imaginilor. Silviu Angelescu remarcă apropierile între mit și poezie, înrudire explicabilă prin faptul că ambele domenii operează cu instrumente asemănătoare (imaginile) și aparțin aceleiași modalități de cunoaștere. Asemenea basmului și legendei, mitul este o povestire, o construcție epică, ce propune o imagine asupra lumii. Din perspectivă mitică, nașterea universului este legată de existența unor ființe divine, care depășesc condiția umană. Apariția lumii, a diferitelor forme de viață este pusă pe seama acestor ființe primordiale. Asemenea lui Mircea Eliade, Silviu Angelescu vorbește despre timpul primordial al originilor, când au trăit strămoșii mitici și eroii civilizatori. Prin faptele lor exemplare săvârșite în illo tempore, aceste personaje au impus niște valori absolute. Din această perspectivă, mitul seamănă cu o povestire explicativă, ce poate fi comparată cu legenda. Spre deosebire însă de alte forme ale epicii populare, precum snoavele, cântecele sau baladele, mitul are un fond ezoteric, ce îl individualizează profund. Revelarea lui era legată de anumite interdicții, semnificațiile ascunse neputând fi dezvăluite oricând, oriunde și oricui. Asemenea descântecului sau unui ritual magic, se considera că mitul are o putere ascunsă, care nu este accesibilă oricui. În ce constă însă această putere a mitului, se întreabă, pe bună dreptate, Silviu Angelescu.

          În societățile tradiționale, prin repetarea evenimentelor înfăptuite odinioară de către eroul mitic, devine posibilă „înscrierea celui ce reiterează evenimentele mitice în existența exemplară a eroului, spre a obține acele valori absolute pe care, altădată, le-a căpătat eroul”. Modalitatea prin care se reiterează evenimentul mitic este ritul. Mitul exprimă o ordine ideală, o ordine supremă. Prin intermediul ritualului se realizează conectarea la valorile supreme cu scopul de a remodela ordinea practică a vieții, conferindu-i alte valori decât cele naturale. În societățile tradiționale – afirmă exegetul – viața este puternic ritualizată. Acest lucru dovedește faptul că, în ordinea practică a vieții, mesajul transmis de mit este resimțit ca un adevăr. Nu întâmplător, marile experiențe umane, dar și principalele îndeletniciri (vânătoarea, agricultura, războiul etc.) aveau la bază niște scheme mitice. Prin autoritatea de care dispunea, mitul era cel care legitima diversele aspecte ale existenței. În viziunea lui Silviu Angelescu, capacitatea mitului de a dezvolta acest corelativ care este ritul relevă distanța dintre mit și formele poetice precum legenda sau basmul. Prezența mitului este trădată prin tentativa umană de a reitera, prin intermediul ritului, faptele săvârșite odinioară de către eroul mitic. Acest lucru nu se întâmplă însă și în basme sau în legende. În realitate, lucrurile sunt mai nuanțate. Creațiile populare au o puternică valoare educativă, impunând niște valori morale menite să influențeze comportamentul celor care le ascultă. Este vorba însă de o asumare individuală (deci diferită) a modelelor, pe când ritul presupune repetarea întocmai a experienței mitice. Concluzia cercetătorului este aceea că mitul este o povestire sacră, care aparține viații religioase și care este receptată într-un câmp al adevărului. Spre deosebire, basmul, legenda, povestirea profană exprimă o experiență estetică, al cărei mesaj este receptat în sfera frumosului. În viziunea lui Mircea Eliade, esențială pentru mit este relația lui cu sacrul.

          Definițiile mitului relevă faptul că acesta reprezintă „o formă a culturii spirituale, specifică societății primitive, incluzând o reprezentare generalizată a realității și o încercare de explicare a ei”. De regulă, el preia forma unor narațiuni populate de ființe și evenimente fabuloase, ce simbolizează forțe, fenomene și procese naturale sau sociale. Silviu Angelescu propune și o tipologie a miturilor, în funcție de tema narațiunii. Astfel, miturile cosmogonice povestesc maniera în care a apărut lumea, miturile escatologice oferă un tablou al sfârșitului lumii, miturile etiologice explică originea unor fenomene, obiceiuri instituții etc. Citându-l pe Mircea Eliade cu Aspecte ale mitului, exegetul insistă pe valoarea religioasă a miturilor. Studiul miturilor reușește nu numai să dezvăluie credințele unui popor, maniera în care acesta își explică viața și destinul lumii, ci este în măsură să dezvăluie și problemele literaturii populare. În continuare, studiul insistă pe legăturile dintre miturile unui popor și creația literară folclorică a acestuia. Pentru a fi cât mai convingător, autorul trimite din nou la opera lui Mircea Eliade, în viziunea căruia povestea epică și romanul prelungesc narațiunea mitică. Multe din temele, simbolurile și imaginile prezente în creațiile populare își au originea în mituri, motiv pentru care relațiile dintre literatură și mitologie i-au preocupat în mod constant pe cercetători.

          Cum mitul propune o anumită viziune asupra lumii și a existenței, el a fost asimilat cu o protofilosofie. Argumentația exegetului sună în felul următor: „Orice sistem mitic își are punctul de sprijin într-o ontologie, de tip idealist, a cărei coloană de susținere o constituie sacrul”. Întruchipare a absolutului, sacrul impune un nivel existențial superior umanului, cel al divinităților care au creat lumea și formele de viață. Silviu Angelescu atrage însă atenția asupra faptului că sacrul este conceput ca o valoare ambivalentă, axată pe coincidența contrariilor, un teritoriu în care puterile benefice coexistă cu cele malefice. Conflictul dintre cele două principii antagonice „determină structura conflictuală a lumii”, dând naștere unor serii de valori opuse, precum viață/moarte, bine/rău, liniște/neliniște, frumos/urât etc. O consecință importantă a ambivalenței sacrului este – precizează autorul – discontinuitatea lumii. Astfel, timpul este conceput ca o curgere neomogenă, cu momente faste și nefaste, ce influențează activitatea umană. La rândul lui, și spațiul este conceput ca fiind alcătuit din locuri bune și locuri rele, acestea din urmă situându-se sub influența puterilor malefice. Natura duală caracterizează întreaga structură a universului: lucrurile, faptele, cuvintele etc. Spre deosebire de sacru, care sugerează absolutul, măreția, aspirația supremă, umanul întruchipează efemeritatea și fragilitatea. Deși copie a divinului, lumea umană se dovedește a fi doar o imitație imperfectă, ce se găsește sub pecetea marii treceri. De aici opoziția esențială dintre sacru și profan, sugerată de opoziția moartenemurire.

          În continuarea demonstrației sale, exegetul ne reamintește faptul că mitul nu poate fi disociat de rit, considerat o „formă dramatizată a mitului”. Prin intermediul ritului, omul aspiră să depășească contingentul pentru a se integra într-un model superior. Chiar dacă mitul vorbește de fragilitatea condiției umane, ritul exprimă nevoia reîntoarcerii la sacru pentru a se menține echilibrul lumii. Normele, interdicțiile, datinile exprimă nevoia omului de ordine, aspirația spre echilibru. Păstrând obiceiurile, omul se apropie de sacru, de exemplaritatea originilor. Respectarea obiceiurilor – afirmă Silviu Angelescu – este resimțită ca o datorie, fiind sinonimă cu asumarea unui model superior. Comune pentru același grup etnic, obiceiurile, ritualurile leagă între ei indivizii și generațiile, asigurând stabilitatea lumii. În felul acesta, la rândul lor, culturile tradiționale dobândesc o dublă unitate: spațială și temporală.

          Revenind la relațiile dintre literatură și mit, exegetul afirmă că ele exprimă două experiențe umane diferite. Mitul ține de viața religioasă, având menirea de a dezvălui existența sacrului. În antiteză, literatura ține de sfera esteticului, dezvăluind, cu mijloacele artei, existența frumosului. Deși diferite în esența lor, cele două experiențe se apropie sub aspectul efectului, ambele având drept consecință anularea individului. Fenomenul se realizează însă prin modalități diferite, prin trăire mistică, în cazul mitului și prin trăire estetică, în cazul literaturii. În încheierea observațiilor sale, Silviu Angelescu menționează faptul că, deși exprimă niște experiențe umane diferite, „mitul și literatura s-au susținut reciproc, au cooperat, relaxându-și frontierele și instituind numeroase zone de contact”.

          Chiar dacă unii cercetători au considerat mitul un neadevăr, o născocire, o ficțiune, autorul ne avertizează că, pentru creatorii lui, mitul reprezintă un adevăr indubitabil. Este vorba însă de un adevăr metafizic. În încheierea observațiilor sale, Silviu Angelescu își pune o serie de întrebări menite să explice apropierile dintre mit și literatură. Exegetul recunoaște faptul că raportul dintre mit și literatură este de o mare complexitate, ceea ce explică numărul imens al studiilor dedicate problemei. Refuzând să acceadă în zona vulnerabilă a ipoteticului, el dorește să analizeze consecințele ce se desprind din întâlnirea mitului cu literatura.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.