top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Orfeu arrow Poeme de Echim Vancea, nr. 10 (185), octombrie 2018
Poeme de Echim Vancea, nr. 10 (185), octombrie 2018 Print
Oct 28, 2018 at 11:00 PM

 

Echim VANCEA

revenire

Domnului doctor Costache Chertif

(chirurg plastician, doctor în științe medicale)

 

mijloc de mai

umbra-i o nuanţă de timp

n-o să rămână din maluri nimic

în cincizecişinouă în cincizecişişase

apoi în cincizecişicinci

privind de la şase către astre

facă-se voia ta doamne

între palmele mele

se stinge o rugăciune

 

îmbrăţişarea umbrei

mă îmbarcă odată cu timpul

pe o corabie nesfârşită

pe un drum fără întoarcere

chiar dacă nu ştiu încotro

 

doamne urc anevoie pasarela corabiei

pasul îmi este pustiu de la o vreme

chiar dacă-n jur e lumină

plâng şi umbra râde de mine

râde corabia mea pe care

m-ai îmbarcat fără voia ta

doamne

încotro mă duci

în juru-mi apele se fac uscat

uscatului îi cresc aripi

aripilor le cresc lanţuri de ancore

şi se joacă cu soarele

departe peste ape

în timp ce povestesc

despre plecări

niciodată despre întoarceri

 

noapte de noapte

din tufele de alge creşte luna

netulburată

de ceruri

de ape

de pământuri

care nu ştiu de întoarceri

şi nicicum de lacrimi

că pe mare odată furtuna pornită

pasărea se ascunde în grabă

după culoarea valurilor

 

trebuie să se afle pe aici

pe aici pe undeva prin hambare

mâncătorii de şerpi

refugiaţi sau poate numai rătăciţi

prin locurile astea devenite de nelocuit

 

agonia îngerilor în noaptea zăpădită

aruncă pe maluri păsări rare împăiate

ştiindu-se susţinută de ura celor morţi

martori oculari povestesc îngroziţi

cum păsări îndemnate la joacă

planau în deşert

sprijinite doar în aripile

atârnându-le inconştiente

printre lumini şi umbre înghiţite

de somnul de ape

 

nu-i decât revenirea

ce a rămas atârnată

de numele tău de pasăre umilă

lăsată să zboare sub ferestrele oarbe

şi din când în când

lăsată în bătaia puştii uitate

deasupra valurilor de vânătorii

prea însetaţi

de lumină

de îmbrăţişări

de carne

de sânge

de ceva ce-i muritor

de ceva ce-i destinat topeniei

de ceva ce-i destinat visului

 

privit de departe zborul

nu-i decât o revenire

o încercare

o ameninţare

pentru lumina din propriii lui paşi

ţâşnind din adâncul

apelor de piatră

un mesager muritor

părăsit de toţi expeditorii

la înţelegere cu destinatarii

cinei de taină

 

zborul îi dă bătăi de cap păsării

malul dă bătăi de cap apei

pasărea dă bătăi de cap zborului

apa dă bătăi de cap malului

pasărea şi uscatul

dau bătăi de cap corăbierului

 

viaţa ne ţine minte moartea

mai ales ţine minte

încotro mergem

duminică de duminică

convinsă fiind că am trăit normal

şi că vom muri odată cu ea

nelăsându-se înşelată

de dorinţa orbului de a fi lăsat să vadă

întunericul încă o dată

în timp ce piatra se lasă îndoliată

milimetru cu milimetru

nerăbdătoare în a privi –

cât mai devreme

şi odată pentru totdeauna –

numele atârnat de pelerina de ploaie

adăpostită de cealaltă parte a malului

 

umbra culcată pe spate

murmură înjurături

la adresa vieţii ei trândave

ferite de văzul împerecherii

ploii cu zborul

 

zăpada verde-mătrăgună a rămas

uitată

în pădurea

ce nu mai ascunde rătăciţi

 

cărarea prin zăpada-mătrăgună

în desişuri albe-mustrător

rătăceşte cu un şirag de mătănii

atârnat de o parte şi alta a malului

 

clopotele din miezul de noapte

aşteaptă-n amurguri

umbra din palmele îmbrăţişate de frig

astăzi e ziua zborului printre zidurile

înalte urmărind ploaia printre picături

 

pe maluri mai sunt străini

care-s dornici să-nchidă ochii

şi să se trezească în adâncurile apei

spălând spinii crucii

culoarea norilor le întoarce spatele

nemulţumită că îşi petrec

timpul cu nimeni

 

poate fi dezgustător

cum apa spală malurile

aşa cum nimeni altcineva nu o face

ochilor le provoacă milă

şi umbra-i un nor pestriţ

arată groaznic aşa înţepenit

refuzând să privească –

fie şi pentru o clipă –

fulgerul oprit în mijlocul apei

 

doctore ar fi timpul ca

întâlnirea noastră neterminată

să o terminăm aici unde suntem

tăcerea se întâlneşte pentru o clipă

cu lumea întreagă

noaptea sfintului bartolomeu şi-a pus

măştile umbrei arzândă

şi într-o bucurie neţărmurită

încărunţind mirată în ceruri

aştepta un semn

să vadă neiertătoare

cum apa şi malurile

au ales pentru odihna dintru început

umbra corăbiei

scaldă malurile

mângâie zborul în durere

umbra prea scoasă din fire

se pregăteşte de o altă poveste

şi ca să nu fie călcată-n picioare

se trage la marginea malului

lăsând corăbiei

plăcerea naufragiului

 

de pe catarg

privesc nehotărât

dacă să vină sau să plece

înainte de apariţia primilor nenăscuţi

ca un orb aştept să trec valul

pe o trecere de pietoni

marcă cu pene de păsări

 

doctore toată ziua am umblat

pe urma umbrei

precum un infractor

persecutat de misterul întunericului

dar ştiai că la început a fost

umbra

şi abia mai târziu

cuvântul s-a ivit

din rugina găleţii cu apă vie

convins că altă tinereţe nu va apuca

că am rămas singuri noi doi acum

îţi pot a spune

că păşesc peste umbră

precum un salahor al valurilor

cu picioarele amorţite

de apa zălăzită

deasupra căreia

încep armistiţiile zborului

 

„voi iubi păsările până la capătul

cuvântului tău” (Francisc Garigga) precum

şi umbra care se ia la întrecere

cu măturatul urmelor nopţii

din care nu se mai poate alege nimic

 

vom găsi undeva o oră pentru

a-i pune pe fugă pe cei cu parcarea plătită

înainte să cobor de pe valul

care nu mai iese din ani

şi fiecare ne vom

îndrepta mulţumiţi de-a lungul

străzii mai mari de două pagini

şi ne vom aşeza la intrarea din spate

doar doară ne va cădea şi nouă

ceva de jefuit

doar că asta este o altă poveste

 

fără ape

fără zori

ar fi numai ochi intacţi

nu-i o greşeală dacă stai în spatele tău

fără să-ţi vezi umbra

 

tăcerea poartă

un lanţ din care lipseşte o za

şi nu înţelege de ce moartea-i

atât de tristă

pe această corabie

nimic nu se leagă

oglinda în care s-a născut umbra

condamnată să fie bârfită la

la fiecare pas

aşezată în spatele tău

se simte înşelată

plină de lacrimi

un pământ al nimănui

o pagină într-o celulă de ceară

învelită în hârtie albastră

fără să îşi aducă aminte

de noaptea trecută

atât de uşor

strecurată pe sub umbra

catargului înşelător

 

numărător de umbre

vântul îmi stoarce cuvintele

desface pânza corăbiei

peste care a căzut o lacrimă

pentru umbra pierdută

şi să se bucure

pentru când va fi să se nască

 

 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.