top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Cronica literară arrow Respirații la marginea clipei (Delia Muntean), nr. 10(185), octombrie 2018
Respirații la marginea clipei (Delia Muntean), nr. 10(185), octombrie 2018 Print
Oct 28, 2018 at 11:00 PM

 

Delia MUNTEAN

RESPIRAȚII LA MARGINEA CLIPEI


          În 2002 apare la Editura Risoprint din Cluj-Napoca volumul Coasta pacifică. Jurnal californian, în care Augustin Cozmuța – ziarist, critic literar, cronicar de artă plastică și teatrală din Baia Mare – devoalează impresii legate de sejurul la Pasadena din lunile ianuarie-martie ale aceluiași an, alături de fiica Ioana și de familia acesteia. Aduce așadar înaintea publicului un reportaj gazetăresc, adică, pe urmele lui Michel Voirol, un „text menit să-l facă pe cititor să vadă, să audă, să simtă ceea ce ziaristul a văzut, a auzit, a simțit”.

Cincisprezece ani mai târziu, la Editura băimăreană Cromatica e publicat, sub îngrijirea soției autorului, Ileana Cozmuța, un alt tip de jurnal, intitulat Anul 70 al vieții mele. Această din urmă carte, lansată la comemorarea a doi ani de la trecerea în neființă a diaristului, așază în fundal ipostaza de publicist a lui Augustin Cozmuța (manifestată vreme de aproape o jumătate de veac), scoțând în prim-plan condiția omului și a creatorului. După cum aflăm din prefața semnată de exegetul Gheorghe Glodeanu (Confesiunile unui Narcis vulnerabil în oglinda colii de hârtie), notațiile de acum nu fuseseră destinate publicării. Ele reprezintă – găsim consemnat de autorul însuși la 11 iulie 2014 – „mai mult un spațiu intim de mărturisiri sincere despre ceea ce mi s-a întâmplat în trecerea mea vremelnică prin această lume, acum de pe pragul vârstei de 70 de ani”. Pe de altă parte, același Augustin Cozmuța scrisese doar cu o lună în urmă: „Ce mărturisim despre noi, cu atâta rămânem, dacă e cine să ne ia în seamă ceea ce spunem!” (miercuri, 14 mai 2014).

Iată fațete diferite ale unei personalități complexe, preocupate de sondarea lucidă a reliefului interior, de lămurirea sensului vieții; râvnind către împăcarea cu sine în tihna casei de la Ferneziu, dorind totodată ca prin spovedania dinaintea foii albe să afle și alții despre omul care a fost. Cu luminile și umbrele lui.

Cum nu am avut ocazia să stau decât puțină vreme în preajma autorului, fiind colegi de redacție la „Nord Literar” abia în ultimii săi ani de viață, jurnalul mi-a oferit șansa de a cunoaște și alte dimensiuni ale ființei din spatele cărților de critică literară ori al articolelor semnate în cotidiene și în presa culturală. Însemnările din „anul 70 al vieții” sale mi-au revelat dramatismul trăirii unei experiențe-limită, aceea a corpului hăituit de o boală cu evoluție galopantă, cu final pe cât de previzibil, pe atât de greu de acceptat.

Asemenea celorlalți cititori care au parcurs înregistrările din jurnal, am devenit – în oarecare măsură – martoră a trecerii lui Augustin Cozmuța dinspre hotarele date către un alt spațiu și un alt timp. Martoră a celui care, ajuns la marginea clipei numite viață, prizând cu fiece gând respirația morții, ar fi vrut să nu se fi risipit în zadar („Nu toate mor ori nu murim de tot, dacă lăsăm ceva în urma noastră” – 17 septembrie 2014); care, dintr-un orgoliu prea omenesc, se întreba dacă dispariția lui fizică ar provoca tulburări în echilibrul mundan. Am realizat ce înseamnă să gândești și să scrii despre propria moarte – cuvânt pe care îl purtăm adesea pe buze, dar poate nu atât de încărcat de conotații.

Cartea lui Augustin Cozmuța ne apare astfel drept una testamentară și, deopotrivă, cu valoare terapeutică și soteriologică. Scriere „mult mai profundă, mai autentică și mai umană decât opera sa critică” (Gheorghe Glodeanu), redactată în concurență cu timpul și cu „nepoftita moarte”, ea îmblânzește cât de cât destrămarea, în ciuda faptului că gestionarea acesteia se dovedește cumplită. Scriind și scriindu-se, transformând în limbaj cel de pe urmă an de viață, ca și cum l-ar scrijeli pe o cruce, eul diaristic caută să facă mai inteligibile teama, voința divină, eternitatea, suferința. Expunându-și obsesiile, slăbiciunile și speranțele-i șubrede – altfel spus, tot ceea ce ar putea să-l piardă – el capătă o forță în stare să tulbure și cel mai realist cititor: „Ce bine e să depășești o stare ca de ananghie, ca de condamnat la o vină de care nu reușești să te faci responsabil. Ce mi se datorează mie și ce se datorează altora din ceea ce se petrece cu mine, acum când nu mai sunt tânăr, dar nici bătrân nu m-aș vrea de tot? În minte am aripi și gândul îmi zboară ca o pasăre în bătaia vântului” (6 martie 2014).

Pentru Augustin Cozmuța, boala și înaintarea în vârstă potențează mirarea în fața lucrurilor simple. A clipei care trece fulgurant. „Ai putea zice că te afli în rai și nu ai nimic de făcut altceva decât să te bucuri de viață” – notează acesta la 30 ianuarie 2014, tulburat de superbul peisaj hibernal de la Ferneziu, iar în dimineața zilei de 6 martie, plimbându-se prin Cluj, pe malul Someșului, se simte atât de fericit, încât ar „pluti și pe apă”… Și parfumul crinilor, și boarea de caprifoi parcă sunt inhalate cu mai mult nesaț, ca pentru ultima dată, iar răsăritul soarelui cu siguranță e altfel privit, după cum observăm și în notațiile din 8 ianuarie 2014 („Singur cu soarele pe lume, parcă un privilegiat al cerului și al luminii […]. Când biruie lumina, simți că biruie și gândul”) sau din 4 mai, același an („Mă bucur că în fiecare dimineață razele soarelui bat în geam […]. Să fii în dialog sau în comuniune cu lumina solară nu doar îți face bine, ci te situează în preajma a ceva durabil, te face participant la veșnicie”).

Cu totul alte semnificații capătă în imaginația creatorului apusul, fenomen consemnat, cu aceeași gravitate, prevestitor parcă, și în paginile Jurnal(ului) californian: „Cu fiica mea Ioana, la Santa Monica, priveliștea mi se părea cu adevărat unică în viață. Când s-o mai repeți, când s-o mai aștepți, și aceasta fiind prima, e și cea care nu poate fi uitată niciodată. Pe mine apusul de soare m-a încântat, dar m-a și înfiorat, odată cu lumina astrului simțind că ar coborî și lumina propriei vieți” (2-3 februarie 2002).

Eul diaristic știe că lupta e inegală, că nu poate învinge destinul. Că nicio tăcere și niciun cuvânt crucificate pe albul hârtiei, nicio expresie mângâietoare („spre lumea de dincolo, spre veșnicie, spre tărâmul celălalt, spre liniștea și pacea eternă” – 17 noiembrie 2013) nu amână, nici nu împiedică inevitabilul. Ce rămâne? Compromisul, echilibrul fragil între groază și încredere, între revoltă și acceptare. „Viața și moartea – găsim într-o însemnare din 18 noiembrie 2013 – se joacă cu destinul omului, când urcându-l, când coborându-l, «Că așa e jocul / Arză-l-ar focul!»”.

Din fiecare filă a jurnalului răzbate același balans între cutremurare (a se vedea pasajul din scrisoarea trimisă de Ioana din America, reprodus în prima parte a însemnării datate 1 aprilie 2014) și calmul aparent, energizat prin activarea unor amintiri din alte vremi, convertite într-un prezent etern, compensator sau întărit prin dragostea purtată soției („Penelopa mea”), fiicei Ioana (când îi urmărește expunerea științifică pe Youtube, tatăl nu poate decât să recunoască: „Merita să mă nasc și să trăiesc pentru asta!” – 21 mai 2014) și nepoatelor. Observăm, de asemenea, că în acest an 70 al vieții sale risipirea ființei este drămuită cu exigență crescândă, omul și scriitorul alegând din hățișul de fapte de viață doar pe acelea care merită cu adevărat trăite. Autorul își remodelează acum mai înțelept legăturile cu lumea și devine mai sensibil la semnele dinspre ceilalți, chiar și din partea consoartei, care îl îngrijește „ca pe un sfânt”: „Mă simt vulnerabil și fragil, am ajuns să nu suport reacțiile spontane ale celor din jur, considerându-le agresive […]. Dar unde să mă retrag, căci nici în mine însumi nu mă regăsesc” – 19 august 2014.

Participă cu mai puțină convingere la evenimente (lansări de carte, vernisaje, spectacole, ședințe de cenaclu, sindrofii ș.a.m.d.), își selectează drastic oamenii în preajma cărora să-și petreacă timpul și cărțile de citit: „Lectura de simplă plăcere […] a cam dispărut din preocupările mele. Totul decurge acum contra cronometru, riguros limitat la putințele mele de lectură… eficientă” (2 octombrie 2014). Simte că nu se mai poate adapta capriciilor socioculturale ale vremii. Nici nu vrea, de altfel. Căci rânduiala de astăzi respinge mai vechile sale criterii de valorizare, convingerile tezaurizate într-o viață de om: „Oamenii încep multe, dar încheie mai puține cu bine, neavând răbdarea de altădată și temeinicia lucrului bine făcut” (6 ianuarie 2014) sau, referindu-se la oferta editorială contemporană: „Scrisul e mântuirea sufletului și nu lehamitea în care trăim” (18 februarie 2014).

Condamnă delirul cu care se scriu acum cărți (din care puține vor rezista probei timpului), goana după statutul de membru al Uniunii Scriitorilor, nerecunoștința unor confrați atunci când le recenzează cărțile („Actele gratuite merită și ele respect sau măcar reacție de constatare” – 5 iunie 2014) și e dezamăgit de condiția materială a scriitorului („Financiar n-am câștigat mare lucru, abia dacă mi-am scos cheltuielile cu unele titluri” – 19 ianuarie 2014).

Întru lămurirea propriilor gânduri, Augustin Cozmuța apelează și la autori sau opere care i-au marcat devenirea în plan cultural, contribuind totodată la conturarea unei anumite perspective asupra existenței. De pildă, într-o însemnare datată 15 ianuarie 2014, își exprimă recunoștința față de modelul eminescian: „Am învățat de la el sensul suferinței, bogăția imaginației, forța expresiei, curajul ideii, împărtășind bucuria naturii și supliciul iubirii, profunzimea meditației istorice și filosofice, muzicalitatea rostirii și «farmecul dureros» al întregii vieți”. Reținem, de asemenea, comentariile pe marginea psalmilor biblici („Nu mă lepăda la vremea bătrâneților; când va lipsi tăria mea, să nu mă lași pe mine”; „Depărtat-ai pe cunoscuții mei de la mine, ajuns-am urâciune lor”; „Plângu și mă tânguiesc, când mă gândesc la moarte”), precum și frecventele conexiuni cu lirica lui Tudor Arghezi ori a lui Mihai Eminescu („Mai suna-vei, dulce corn / Pentru mine vreodată?”; „E vis al morții eterne viața lumii întregi”; „Nu-nvie morții, e-n zadar, copile!” ).

Între toate aceste respirații la margine de clipă, găsim în jurnal și câteva portrete ale unor cunoscuți din lumea literelor. Lui Alex Ștefănescu îi relevă simțul umorului, farmecul personal și prezența de spirit, iar pe Ana Olos o prețuiește atât pentru competențele sale în domeniul literaturii engleze, cât și pentru „omenia și gesturile de solicitudine și afecțiune” (28 septembrie 2014). Sunt amintiți, de asemenea, colegii din redacția „Nord[ului] Literar”, precum și alți scriitori sau prieteni: Ana Blandiana, Florian Roatiș, Ion Cuceu, Mircea Petean, Vasile Igna, Terezia Bolchiș-Tătaru, Vasile Tecar.

Însă cel mai autentic și mai emoționant portret – așa cum ne lasă aceste pagini să-l întrezărim – este al autorului însuși.

În noiembrie 22 se vor împlini trei ani de când Augustin Cozmuța ne privește din celălalt timp al său.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.