top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Comentarii arrow Maria Cogălniceanu și semnele timpului (Antoaneta Turda), nr. 10(185), octombrie 2018
Maria Cogălniceanu și semnele timpului (Antoaneta Turda), nr. 10(185), octombrie 2018 Print
Oct 28, 2018 at 11:00 PM

 

Antoaneta TURDA

MARIA COGĂLNICEANU 

ȘI SEMNELE TIMPULUI


Recentul volum de poezii al scriitoarei brăilene pare a se supune în totalitate ritmului inimii, cum bine sugerează însuși titlul, Tempo rubato: poeme inedite. Apărut anul acesta în colecția „Magister” a Editurii Limes (Florești), dezvăluie, poezie cu poezie, incitantul ritm al scurgerii timpului dezlănțuit în univers, racordat la timpul propriu, limitat, al propriei ființe. „Eu sunt încă mai sunt / un fulg de pământ” – recunoaște autoarea, fără lamentații și fără emfaza unei anumite experiențe de viață. Cu o putere de introspecție poate greu de înțeles de mulți contemporani prea grăbiți și excesiv de pragmatici, Maria Căgălniceanu propune spre lectură o melancolică retrospectivă personală, raportată la un crez artistic bine definit într-o epocă în disonanță cu eu-ul propriu: „Dau la o parte ca-n arie / grâul cuvintelor și buruiana, / softul de moft / scanând ce-i durabil și viu. / Scriu. / Cuvintele pierdute / îmi cântă / renăscute-n poeme, târziu și / totuși / Limba sărăcește și / îngheață” – mărturisește în primul poem, Miresme lexicale.

Conștientă că viața se termină în moarte, mereu lucidă, destoinica poetă este preocupată de a-și îndeplini, la timp, menirea umană și artistică, indiferent de riscul asumat. Tenace și sensibilă deopotrivă, contemplă neobosit misterele Terrei ca să poată da mărturii existențiale. Atentă la tot și toate, schițează ici și colo câte un Peisaj autumnal cu publicitate, un Balet pluvial sau impresii elevate de pe Coasta de Azur. Preocupată de capriciile timpului ce „se scurge invizibil, silențios, lunecos / până se năpustește ca taifunul schimbându-ne viața, / destinul”, este mereu în căutarea misterului vieții. Enigmă care se cere dezlegată, viața îi propune frumusețea și tenebrele sale, iar poeta nu face altceva decât să transforme totul în versuri cuminți, din care răzbat un puternic tumult interior și emoția în fața morții.

Contopită cu Marele Tot, infinit, autoarea parcurge cărările vieții sub deviza „Pentru idealul imaculat oricând pot să și mor”, curajul înfruntărilor fiind dat de o forță internă, nebănuită: „Sunt Înger solitar căutând / zidul dintre sunt și nu sunt, / încifrată inscripție. / Difuz, misterul rămâne în preajmă / pe când, în crinul mâinilor mele / și-n gând / Te văd, Te pătrund și răspund” – declară în Zidul de mătase, cu speranța salvării ființei umane. Escaladarea zidului e grea, dar nu imposibilă, cerând doar împăcarea cu inevitabila moarte. A te împăca cu ideea aceasta e ca și împăcarea cu sine, înseamnă a avea acea resemnare înțeleaptă în fața vieții pe care ești obligat să o parcurgi „din genune-n genune”, firesc și cu noblețe, așa cum exemplar o face poeta.

Ajunsă la vârsta deplinei maturități, Maria Cogălniceanu percepe scurgerea timpului așa cum e: o pierdere ce generează alte pierderi, zădărnicia vieții observată la senectute fiind laitmotivul cărții. Poemele scrise cu pana înmuiată în sângele nostalgiei dor la citire, căci ele vorbesc despre o serie de pierderi, cum ar fi moartea unui copil în Așteptare înspăimântată, despre eroii căzuți în diverse ocazii pentru apărarea patriei (Perpetua contestare. Topophilie) sau despre exodul tinerilor din fostele țări socialiste spre Apus, oferind o imagine dezolantă a unei generații care nu-și găsește busola pentru a parcurge în liniște propriul drum: „Trec hoarde barbare-n neștire / din Est înspre Vest, din Sud înspre Nord, / o lume ieșită din fire. / Din nou, fără odihnă, / Exoduri după Exod”. Abordarea istoriei și cea socioculturală sunt teme obsedante, propuse cu năduf, căci patriotismul deseori este perceput ca ceva desuet, iar kitsch-ul și stâlcirea limbii române sunt la ordinea zilei (Lut și spirit).

          Reale, cu multe imagini plastice ce marchează frumusețea terestră, poeziile vorbesc despre un timp anatemizat, incapabil de a înțelege frământările omului căruia nu-i mai rămâne decât o speranță: cea în credința divină, care dă patos volumului. „Trec pe sub ape, peste râuri, / pe sub mări, peste pustiuri / Trec printre lanțuri și crunte loviri / ca gândul curat să ajungă la Tine / Mi-e foame și frig, mi-este dor / de mângâiere și-alint și-mi este / sete de Tine” –  mărturisește în Dincolo.

Parcurgând  și contemplând „spații ancestrale aurite / și viclean chemătoare” călăuzită de steaua divină, Maria Cogălniceanu propune cititorilor săi un jurnal intim din care răzbat secvențe cotidiene și dileme mari existențiale, toate înveșmântate într-un suflu cald, lirismul bine temperat, nota livrescă și tempoul versurilor fiind o bună dovadă a unei anume consecvențe lirice a celor unsprezece ani scurși de la primul volum de versuri, Unduirea timpului.     

 

 

 

pag 1 novdec2018.jpg

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.